Unde mănânci bine în București: "Am mâncat genial în locuri modeste și plastic în restaurante scumpe"

Valentin Șchiopu

Redactor

Fun Lovin’ Criminals – Run Daddy Run

Chet Faker – Gold

Ghostpoet – Woe is Meee (feat. Daddy G)

Norah Jones – Say Goodbye

Poate părea o comunicare criptică la nivel înalt în PSD, dar e doar o succesiune de piese foarte mișto din playlist-ul de joi seară al postului de radio online urbansunsets.com.

Proiectul e condus de Bogdan Strătulă, un om care s-a apucat de radio imediat după Revoluție. A găsit un anunț de la Radio România. Le cam lipsea muzica și-i vânau pe colecționarii semi-clandestini care adunaseră ceva viniluri pe vremea lui Ceașcă.

„Traficul” se făcea în fața magazinului Muzica de pe Calea Victoriei, unde, aproape zilnic, în jurul orei 17, se strângeau „cunoscătorii”.

La interviu, care a avut loc la începutul lui ianuarie 1990, Bogdan i-a arătat lui Florin Ursulescu carnețelul pe care-și notase discurile pe care le avea. Printrele ele, și cele la care ținea cel mai mult, pentru că fuseseră primele pe care le făcuse rost: Shout at the Devil de la Mötley Crüe și Speak of the Devil al lui Ozzy Ozbourne. Plus un Rush – Caress of Steel, pe care dăduse vreo 500 de lei.

„Numai atâtea melodii ai?”. „Mă scuzați, dar sunt numele discurilor!”. „Ah, păi hai încoace!”.

Mai întâi a fost furnizor de muzică pentru Radio România, iar prin martie a primit o rubrică de heavy-metal. După aceea și-a purtat „metalele” pe la Nova Radio și Uniplus, până a ajuns la Pro FM, la „școala lui Adrian Sârbu”.

„Poate e prea mult spus școală, dar acolo s-au rescris niște standarde. Uite, un exemplu: nu porniserăm încă ProFM-ul și a venit Sârbu să întrebe: «Bă, ce spuneți voi când începeți o emisiune?».

Și am început toți, că câr, că mâr, tot felul de formulări care ni se păreau nouă foarte deștepte, cu cuvinte multe. S-a uitat și a zis: «Bună seara, București! Sunt Bogdan Strătulă. Hai noroc, gata!».

Noi eram în tot felul de formulări alambicate, încercam să părem foarte inteligenți. Asta-i prima lecție de care îmi aduc aminte. Dacă o putem numi lecție. atunci înseamnă că a existat și o școală”.

Bogdan Strătulă.

Sârbu făcea des intoxicații cu metale grele. Urla prin redacție: „Metale, metale, numai metale. M-am săturat!”.

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Pe Via Danubiana la Gostinu: o plajă care încă mai poate rămâne sălbatică

La doar o oră de București, departe de haos și agitație, stă ascunsă o plajă sălbatică, la malul Dunării. Plaja Gostinu, poziționată la doar 20 de kilometri distanță de orașul Giurgiu, se află la capătul satului cu același nume, străjuită de o limbă lungă și răcoroasă de pădure prin care te poți aventura în zilele toride.

S-a făcut și un jingle la ProFM, cu textul ăsta.

„Acum, la 50 de ani, îl înțeleg. Nu zic că puneam nu știu ce nenorociri, dar când mai scăpam câte un Aerosmith ni se părea destul de soft, așa.

Dar când pui dimineața Livin’ on the Edge, iar oamenii merg la serviciu, parcă sună puțin diferit, nu? O amâni și tu măcar pentru ora 11-12″.

*

Născut în București, Bogdan spune că orașul poate fascina și, în egală măsură, poate dezamăgi crunt.

„Când trăiești zi de zi într-un oraș, ajungi să nu mai vezi schimbările. Te uiți apoi la niște poze făcute în urmă cu 10-15 ani și rămâi șocat. Lucrurile se schimbă, sunt și aspecte pozitive, și lucruri negative.

Cel mai bun lucru care s-a întâmplat sunt parcurile, sunt absolut decente. La polul opus e, desigur, traficul”.

Pasionat de gastronomie, Bogdan spune că nu ar mânca în București fără o recomandare avizată. Se simte confortabil la festivalurile de street-food, „unde am mâncat absolut excepțional cam pe la toate”.

„Există o penurie de bucătari profesioniști și o grămadă de mâncare fără gust, dar absolut fără gust. Eu sunt adeptul rețetelor simple. De fapt, asta-i și ideea: știi cât de simplu poți găti ceva minunat, dar absolut minunat, și nu te mai duci în oraș să dai 20 de lei pe o mizerie fără gust?

Uite, ceva foarte mișto: tai niște avocado, cu ulei de măsline și cu ceapă verde, separat niște bucățele de carne, niște frigărui, apoi niște halloumi și faci chifla. Sau uite, omleta mea favorită: praz ușor prăjit, pui ouăle și, la sfârșit, niște brânză de capră”.

Pită cu frigărui, avocado, ceapă verde și halloumi.

Și dacă vrei să iei, totuși, masa în oraș: câteva recomandări?

„Știi care-i treaba? N-are legătură cu prețul. Am mâncat genial în restaurante cu prețuri absolut modeste sau rezonabile și am mâncat plastic la restaurante foarte scumpe.

Uite, n-am mai mâncat un sushi de doi ani și chiar mi-e poftă. Trebuie să încep să dau niște telefoane pentru recomandări. N-am suficient timp ca să iau prea multe țepe. Pe de altă parte, sunt un tip destul de loial și, dacă voi găsi locul cu sushi și o să-mi placă, sigur o să revin.

Am mai multe locuri favorite: e Voilà, e Pow Wow, Pasterra din Floreasca, Flying Pig, niște paste bune la Osteria Ciao Niki pe Eminescu, e Ad Hoc unde e ok. E unul senzațional în Pipera cu trei mese, într-o parcare, Le Petit Gaulois, acolo am mâncat prima oară urechi de porc.

Dar vezi, cam toate au un numitor comun: sunt mici, de la patru până în zece mese. Poate că ăsta e un reper, plus fața de masă albastră sau roșie cu carouri albe.

Și, o să râzi, dar intru fără emoții în restaurantele turcești, chiar dacă nu le cunosc. Nu dai niciodată greș cu turcul, cel puțin eu n-am ratat niciodată, și sunt multe restaurante cu specific în București.

Mai e un libanez în Colentina, vizavi de Carrefour: o bodegă ordinară, dar se mănâncă dumnezeiește. N-am știut niciodată cum îi spune”.