Un zid galben pal, masacrul muzical și oda închinată oamenilor singuri

În 3 ani diferiți, am locuit în capitala Cubei în același loc, pe Strada Luminii. Drept urmare, zile în șir, am studiat lumina, am fotografiat-o, m-am gândit la ea, am umblat în ea. Asta până când lumina mi-a intrat sub piele, la fel ca zidurile, oamenii, obiectele și poveștile care o reflectau.

Întins pe spate, cu ochii închiși și mâinile sub cap, asculți. Printre jaluzele de lemn răzbat sunetele unui pian. La parterul clădirii coloniale de peste drum se află o şcoală de balet. Cineva, într-o curte interioară, se ceartă în gura mare; cuvintele se izbesc de ziduri, ricoşează o vreme, apoi se sting. Un copil plânge de nesomn, undeva într-o încăpere întunecoasă cu tavanul prea jos, iar altcineva scapă pe jos o farfurie de tablă.

Privită din mers, Calle Luz e o lume aflată într-o mişcare pe orizontală, unde totul se întâmplă oarecum la nivelul ochilor. Sau al meselor, dacă te aşezi să bei un mojito la terasa de la colţ cu Damas, unde aseară la bar doi îndrăgostiți se sărutau cu foc, în văzul lumii.

Azi stai doar, nu vorbeşti nimic, sorbi o bere trezită și te uiţi cum plouă cald peste capotele de muşama ale bici-taxiurilor, iar stropii mari se sparg de umbrelele trecătorilor în explozii minuscule.

Omul de lângă mine, singur şi el, tace și priveşte fix zidul din faţă, pe care culorile pastelate se împacă bine unele cu altele – galben pal cu roz, amestecate cu igrasia neagră şi vopseaua albastră a unei uşi întredeschise pe care nici nu intră, nici nu iese nimeni.

Culmea, ca de atâtea ori pe Calle Luz, o femeie cu o umbrelă albastră de exact aceeaşi nuanţă cu a uşii parcă trage din mers o tuşă apăsată, de pensulă, pe zidul acela, favoritul meu de pe toată strada.

Pe stradă e un neastâmpăr egal, democratic, o foială nepăsătoare; lumea se mişcă oarecum cu aceeaşi viteză de croazieră, într-o tonalitate lejeră. Oamenii seamănă unii cu alţii, de parcă ar purta aceleaşi haine, ar împrumuta acelaşi umblet şi ar mişca mâinile pe lângă corp în acelaşi ritm.

Liniaritatea aceasta de film mut, derulat lent, e spartă de tristeţea surdă a femeii păzind în faţa casei un scaun pe care se află şapte prăjituri în culori oribile din unt frecat cu zahăr şi coloranţi. Se topesc încet sub o cupolă de plastic cu mâner roşu. Mă tem că e clar: nu o să le cumpere nimeni, niciodată.

Trei case mai încolo, capitalismul timid se exprimă printr-o altă mică iniţiativă privată – un bărbat la fel de trist şade pe bordură păzind, la rândul său, un scaun. Pe el tronează un mănunchi de banane mici prea copte, patru baterii, două agrafe de păr de culoare maro şi o pereche de pedale de bicicletă. Aşteaptă clienţi şi, între timp, face schimb de bancuri cu vânzătorul de refresco. Nu râde nici unul.

La Frizeria „Răbdarea”, singurul care nu are răbdare e tocmai frizerul. Gesticulează, împroașcă nervos cuvinte – coji de semințe de bostan, scuipate vast.

Calle Luz, un râu molcom rostogolit egal peste pietre rotunde, dispare de cum pătrunzi prin portițe laterale. Acolo descoperi pliurile ascunse, scări urcând, uşi deschizând goluri, pete de lumină lungindu-se pe pardoseli sau în curţi interioare, întunecimi de peşteră. Lumi paralele, neasemuite și labirintice.

Liniaritatea mişcării din stradă devine aici neregulată. Dincolo de binecunoscutul ritm monoton, descoperi poteci înguste. Ești dus de o mână nevăzută printre destine, drame nebănuite şi iubiri neîmpărtăşite. E patria secretă a iubitorilor de rom Mulata, băut din cutiuţe de carton, cu paiul, pe bordură. În fundal zumzăie seriale sentimentale braziliene, revărsate din televizoarele mergând în gol, parcă la infinit.

O muzică simfonică dată tare te cheamă spre capătul unei astfel de curţi. Mergi aplecat, te strecori pe sub rufe întinse la uscat, fiind atent să nu calci pe camionul de jucărie răsturnat la picioarele tale, trăgând cu ochiul la încăperile subdimensionate, unde vieţile se petrec parcă într-un hotel de insecte, forfotind sus, jos, stânga, dreapta, înainte şi înapoi.

Juan Carlos e acolo, la locul lui, în semi-întuneric, în fotoliul acela roşu. Stă cu braţele pe genunchi, ochii întredeschiși şi zâmbetul strâmb. Capul îi stă la mijloc, între cele două boxe din care curge muzica, iar undeva în dreapta, un ventilator fabricat în China îi suflă în faţă un aer greu, fabricat în Cuba, într-o vară prea fierbinte şi prea umedă. E un om singur, locuind într-o singură cameră, la capătul unei curţi interioare oarecare, a cărei poartă dă drept în Calle Luz.

Nu departe, în curtea şcolii aflate în vacanţă, printre coloanele străjuind vechea clădire colonială, se află un alt om singur. Daymar, tânărul secretar școlar, cu privirea dusă și fruntea sprjinită în palmă, scrie ceva în nişte registre. E gay. Privirea și delicatețea gesturilor îl trădează, dar nici că-i pasă.

E o linişte din altă lume ferecată de cele patru laturi ale curţii rectangulare. Umbra coșului de baschet se alungeşte spre o jardinieră plină de pământ, din care răsar cioturile unor flori uscate, iar inelul se face tot mai oval, numai bun pentru o minge imaginară de rugby.

Toţi cei 750 de elevi ai școlii sunt acum împărţiţi în două grupuri distincte. Cei deja trecuţi în catastifele de pe masă şi cei încă zăvorâţi în registrele din biroul directorului, aşteptând să fie scriși în cartea vieţii, de parcă doar cei scurşi prin vârful peniţei lui Daymar ar trăi cu adevărat, restul nu.

Scrisul elegant, înclinat spre dreapta e paralel cu înclinaţia capului tânărului secretar, ale cărui degete de la mâna stângă se răsfiră elegant pe fruntea înaltă. Din când în când, ridică privirea din registru şi atunci, cu ochii mijiţi, priveşte nedefinit, cu o melancolie aparte.

Îmi spune că îşi imaginează mereu curtea plină de ţipetele elevilor aflați în pauză, forfotind, numărând secundele ce îi despart de următoarea oră de curs. Curtea goală e o anomalie. Iar el, un condamnat să suporte vacanța mare – o tortură lentă, nesfârșită, de naufragiat pe o insulă minusculă, bună doar pentru o singură persoană.

În spatele lui Daymar, pe pervazul îngust al ferestrei stă, într-un echilibru precar, un telefon fix a cărui fir spiralat se leagănă uşor în briza aproape imperceptibilă a acestei după-amiezi sufocante. Aşteaptă un telefon pe care cineva a uitat de mult să-l dea.

Liniştea de porțelan, albă şi fragilă, e deodată spartă în bucăţi de muzica de reggaeton ritmată brutal, în crescendo. Sunetul intră pe sub poarta mică săpată în poarta cea mare şi verde din lemn a şcolii, umple pentru câteva clipe curtea şi iese apoi pe sus, spre baloţii din vată de zahăr suspendaţi cu fire pescărești, de nailon, pe albăstreala cerului.

Nu îl văd, dar îl ştiu prea bine pe tipul acela tatuat şi tuns scurt cu modele tribale desenate prin părul tuns periuță. Conduce cel mai original bici-taxi de pe Calle Luz. Are două boxe mari aşezate în spatele locurilor special amenajate pentru călători – două băncuţe paralele din lemn umbrite de o copertină din muşama întinse pe o structură din vergele metalice, pe care încap 4 oameni sau vreo 7-8 elevi, depinde din ce clase. Pe spatele remorcii scrie mare: „El masacre musical”.

Aşa şi e. Boxele bubuie de îţi sparg urechile, rulează mereu aceleaşi piese foarte ritmate, icnite, un coctail unic şi criminal de reggae, hip-hop şi salsa, adică reggaeton. Cu nelipsiţii lui ochelari de soare, copii ieftine ReyBen, tânărul mulatru asasinează pe rând clienţii, trecătorii, vecinii, turiştii și mai ales, fetele; nu scapă nimeni, doar că lui nu-i pasă, aşa cum pedalează egal şi energic mişcând din umerii încordaţi sub tricoul lui galben, pe spatele căruia este imprimată o mână bărbătească cu un erect deget mijlociu întors. Sub el scrie 69.

Când trece „El masacre”, fetele chicotesc, mişcă imediat şoldurile cu un reflex incontrolabil, iar gospodinele în capoate înflorate umplu cadrul uşilor. Și rămân o vreme așa, cu mâinile în şolduri, petrecându-l, cu un oftat, cu privirea. În ochi, deasupra zâmbetului stins, li se citește nostalgie amestecată cu invidie.

În ciuda poluării fonice, nimeni nu se simte agresat, toţi îl iubesc, fiindcă tipul e imaginea unei libertăţi anarhice, a unei tinereţi imposibil de stăvilit, e întocmai aşa cum trebuie să fie; drept urmare, temperatura străzii urcă imediat cu câteva grade.

Calle Luz se umple de feromoni şi un val de erotism învăluie nebănuit strada; valul creşte, pătrunde în case prin ferestrele fără sticlă şi contaminează totul, oameni, obiecte şi feţe de masă pătate de muşte. E ca atunci când trece o femeie frumoasă, năucitor de parfumată, care te țintuiește, preț de câteva secunde într-o avalanșă de simțuri.

Iar finalul? Trage a un nou început. Cu o bere Bucanero în mână, tocmai plătesc taxiul ales anume în aeroport – un Chevy negru de anii ’50 cu banchete de un roşu strident, de muşama. Bonus, un şofer taciturn. Trag puternic aer în piept şi cobor.

Mă lovesc de vaporii săraţi amestecați cu mirosurile dulcege de seară, printre care detectez parfumul clasic de gunoi de la colţ. În faţa Frizeriei „Răbdarea” e parcată o motocicletă neagră, cu ataş, lângă care dansează scandalos de lasciv patru fetiţe, cam de clasa a doua sau a treia.

Cântă în cor mişcând şoldurile cu nerv şi ridicând braţe molatice deasupra capului. Aşezaţi pe bordură, părinţii şi vecinii le privesc admirativ şi galeş, sorbind cu paiul rom ieftin din cutiuţe de carton.

Şuvoiul de oameni foind agale, în ritmul binecunoscut, mă învăluie pe nesimţite. Ridic privirea spre terasa lui Che. Deşi e seară, jur că simt miros de cafea. Ştiu încă de pe-acum că mâine dimineaţă nu voi avea somn. Plutind deasupra Havanei, voi pândi zorile cum un şoim, o pradă. Nu degeaba mi-am dat din nou întâlnire cu lumina, tocmai pe Strada Luminii, Calle Luz 310.

P.S. Acest material este ultimul dintr-o serie despre Calle Luz, Havana, Cuba. Celalalte articole ale seriei pot fi recitite aici:

https://pressone.ro/contributori/un-frizer-isteric-si-betivanii-din-la-victoria/

https://pressone.ro/contributori/dimineata-cu-un-cubanez-adormit-un-vapor-obraznic-de-mare-si-o-idila-minora/