„Un an dificil”, filmul care îți aduce aminte că mereu poate fi mai rău decât e

Răzvan Băltărețu

Redactor

Filmul „Un an dificil” are premiera în România pe 5 aprilie. E regizat de Olivier Nakache și Éric Toledano, care în trecut au făcut și „Intouchables”. 

Filmul începe cu politicieni care anunță poporul că anul e dificil. Te poartă apoi prin viețile celor pe care societatea i-a turtit atât de mult, încât nici identitate nu mai au și trebuie să-și găsească noi nume prin care să fie cunoscuți.

Puișor, Anxiar și Cactus e trioul care poartă diversele îngrijorări pe care le simte fiecare dintre noi la nivel individual. Poate e acel IFN pe care l-ai luat într-o perioadă când voiai mai mult. Poate e un apartament pentru care rata e atât de mare, încât mai ușor ar fi să-l ia banca. Sau poate e senzația de apocalipsă pe care ți-o dă fiecare statistică despre planetă, poluare și consumerism. 

Le are pe toate, ca într-o salată care ar trebui să fie pe toate gusturile. E făcut de francezi, cu ceva umor, și două personaje (Puișor și Anxiar) care nu mai văd nicio cale de scăpare din datorii decât furtul, falsificarea documentelor sau schimbarea identității. De cealaltă parte, Cactus e o activistă care organizează și participă la proteste anti-poluare și anti-capitaliste. 

„Un an dificil” e și un reminder că trăim pe credit

Filmul „Un an dificil” e o comedie. Râzi de personaje, de acțiune, de premise. Râzi aproape de tot, mai puțin când vine vorba de povestea de iubire din film. Poate și pentru că împlinirea ei vine la finalul unui lung șir de momente în care te tot gândești că atunci când atingi pragul de jos al sărăciei, nici iubire nu-ți mai permiți. E cum au zis cantautorii de la BUG Mafia: „Tu știi că despre sărăcie se pot face multe filme însă nu vreo comedie / Și e o zi proastă, o lună proastă sau deja un an prost.”

Puișor (Albert, în film, jucat de Pio Marmaï) – Anxiar (Bruno, în film, jucat de Jonathan Cohen) e acel duo clasic. L-ai văzut sub diverse forme ca Stan și Bran sau Romică Țociu și Cornel Palade sau Tom și Jerry. Se întâlnesc dintr-o prostie (Bruno îl combină pe Albert să-i cumpere un TV la reducere de Black Friday) și ajung să-și dea seama că au doar probleme, nu și bani ca să le rezolve. 

Momentul de glorie al celor doi. Bruno e cel din dreapta

Găsesc însă calea către o „combinație” printr-o mișcare de activiști ecologiști. Fură bunuri și le vând pe piața neagră, cam cum face Albert cu bunurile colectate de securitatea aeroportului. El e angajat al aeroportului, unde și doarme, că nu mai are casă.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Acest duo e primul semnal că filmul e o compoziție din mai multe idei, din mai multe teme, ceea ce îl face pe alocuri să pară dintr-o altă vreme. Pe de altă parte, fix caracteristica asta îl face vizionabil și agreabil. Deși e proaspăt, are un caracter de familiaritate.

Cei doi regizori (care l-au și scris) au vrut ca filmul „Un an dificil” să fie un teren comun între două moduri de-a vedea lumea și viața. De aici derivă toată dualitatea prezentă pe parcursul întregului film. Și te poartă până la concluzie: ai un trecut și un viitor, dar primul n-ar trebui să-l distrugă pe al doilea. 

Fiecare dintre categoriile prezentate trăiește pe credit și noi toți cu totul când vine vorba de felul în care e distrusă clima. Doar că Albert și Bruno o fac pragmatic, imediat, prin credite de consum la care poți înțelege scandența, dobânda și căderea. Criza climatică e tot pe credit, dar unul mult mai greu de înțeles, gestionat și rambursat.

Activism și exemple de „măcar nu sunt așa”

În fruntea activiștilor e Cactus (jucată de Noémie Merlant). Tânără, determinată, anti-capitalistă și minimalistă, care nu poate accepta povestea de iubire cu Albert decât în momentul în care străzile orașelor vor fi golite de mașini, oamenii vor sta în case, consumul va înceta și natura își va reveni. Date fiind condițiile, finalul e cu atât mai imprevizibil.

Și probabil cel mai important moment dintre cei trei

Ultimii ani au dat însă răspunsul la întrebarea: „Ce s-ar întâmpla dacă am oprit activitatea în orașe?” Doar că ne-am mirat câteva luni, iar acum ideea că am putea lua decizii mai bune pentru societatea de mâine e passé. 

Filmul e o comedie, dar nu neapărat o caricatură. Sau cel puțin regizorii susțin că n-au vrut să portretizeze activiștii de mediu drept caricaturi. Vorbesc acțiunile lor pentru ei și, de multe ori, pot fi greu de înțeles pentru ceilalți și poate și pentru ei. Există doar certitudinea că ajung în centrul atenției, chiar dacă se lipesc de podea cu lipici sau aruncă cu supă în picturi. Mai puțin cert e dacă și mesajul ajunge la public. 

În film, activismul e tratat ca vehicul ca trioul Cactus – Puișor – Anxiar să aibă experiențe comune și să le întărească relația. Cel puțin până în punctul în care se va destrăma violent cu dezvăluiri și filmări „pe ascuns”.

Henri (Mathieu Amalric) e consultantul care îi ajută pe Albert și Bruno, și alții în aceeași situație, să-și gestioneze situația financiară și, eventual, să obțină o anulare a datoriilor

Personajele sunt cele în care te regăsești sau pe care le iei drept exemplu de ce nu ai vrea să ajungi într-o zi. Săraci, nebuni, hoți, șarlatani, combinatori, naivi, loaze, dependenți. Într-o formă sau alta sunt aici. Devin simpatici, dar sunt și pânza albă pe care să pui gândul: eh, măcar puteam fi mai rău. 

M-aș hazarda să spun că francezii cu „Un an dificil” fac mai mult pentru activismul de mediu decât au făcut americanii cu „Don’t Look Up”. Tratează subiectele sociale grele (inclusiv supraîndatorarea și dependența de păcănele) într-un mod relaxat, de multe ori amuzant, fără pretenția că atunci când ieși din sala de cinema te vei lega cu cătușe de un fast food ca să boicotezi fermele de pui. 

Finalul și, implicit, povestea de iubire sunt ratate, superficiale și sesizabil în plus. Poate era nevoie de o notă pozitivă, cu aromă de rom-com, dar nu își are locul. Sau e poate doar un suport vizual pentru muzica lui Jacques Brel. Partea bună e că nu ține mult, doar un dans.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€