Tulburătoarea Sally Mann, cea tulbure ca o apă mare

Voicu Bojan

Reporter

Să începem ca la manual. La 1 mai 1951, la poalele muntelui Blue Ridge, în Lexington (statul Virginia), se naşte Sally Mann.

Fiică a unei bibliotecare şi a unui medic, ea se lansează ca fotograf în 1977, cu nişte imagini arhitecturale suprarealiste, în cadrul unei expoziţii de la Corcoran Gallery of Art din Washington. Până aici, totul pare normal.

Controversa din jurul ei se naşte odată cu albumul At Twelve: Portraits of Young Women (1988). Conceput să reflecte inocenţa copilăriei, albumul este primit de către critici ca o căutare a identităţii sexuale a fetelor aflate la o vârstă de tranziţie, suspendată undeva între copilărie şi maturitate.

Dar America puritană se scandalizează cu adevărat abia după patru ani, în 1992, când apar scenele de nuditate explicită din albumul Immediate Family.

În loc să fi încercat să potolească spiritele deja inflamate de primul album, Sally Mann parcă pune, cu o fervoare nedeclarată, gaz pe foc.

Ca apa tulbure și leneșă a fluviului Mississippi, îşi vede impasibilă de propriul drum.

Lucrează cu un aparat monstruos − un view camera de 8 x 10 inci, e pasionată de procesarea cu colodiu pe plăci de sticlă şi adoră obiectivele vechi, defecte, care au, deci, efecte imprevizibile.

În acest album, Sally Mann vorbeşte cu seninătate despre candoare şi afecţiune, despre ambiguităţile vârstei și despre cele mai apropiate fiinţe din lume, propriii copii.

Paradoxul e că n-o crede aproape nimeni. Într-un fel, pe bună dreptate. Criticii văd în fotografiile ei relaţii aproape incestuoase, erotism infantil, chiar soft porn, tortură, psihanaliză şi, mai ales, multă atmosferă noir.

E genul de album care te tulbură, te urmărește și îți provoacă limitele disconfortului.

Într-un interviu, autoarea îl citează pe fotograful francez Robert Doisneau: „Dacă faci fotografii, nu vorbi, nu scrie, nu te analiza pe tine însuţi şi nu răspunde la nici o întrebare”.

Apoi adaugă de la sine: „Și nu citi comentarii critice”.

Cele trei personaje principale ale albumului „Immediate Family” sunt Jesse, Emmet şi Virginia – copiii fotografei, aflați în plinătatea copilăriei, într-un soi de no man’s land al vârstei.

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

Pe Via Danubiana la Gostinu: o plajă care încă mai poate rămâne sălbatică

La doar o oră de București, departe de haos și agitație, stă ascunsă o plajă sălbatică, la malul Dunării. Plaja Gostinu, poziționată la doar 20 de kilometri distanță de orașul Giurgiu, se află la capătul satului cu același nume, străjuită de o limbă lungă și răcoroasă de pădure prin care te poți aventura în zilele toride.

Practic, Sally Mann încearcă să recupereze propria copilărie, uitată pe undeva prin atmosfera onirică a pădurilor şi ceţurilor lăptoase din Sudul American, pe care îl numeşte Deep South şi căruia îi dedică o întreagă serie de fotografii.

Tatăl ei, un medic destul de înstărit şi straniu, care și el o fotografiase pe Sally copilă, cumpărase o proprietate imensă pe care o curăţase de bălării, transformând-o într-un mic paradis, populat de arbori aduşi din toată lumea.

Cabana construită acolo fusese centrul copilăriei perfecte a mezinei Sally, care trăise acolo veri nesfârşite, securizată în universul compact al familiei, al fraţilor ei şi a doisprezece câini din rasa Boxer.

Astfel, toate contextele, tot peisajul, lumina și atmosfera suprarealistă cu care ea își învăluie subiectele-copii trădează acest dor după copilăria pierdută, după acel sud fascinant, umed, mâlos și pe alocuri înspăimântător, care, literar vorbind, este un amestec de Tom Sawyer, William Faulkner, „Pe aripile vântului” şi „Coliba unchiului Tom”.

Acest interval, la fel ca golul aparent dintre notele muzicale, un spațiu al ambiguităţii, contaminat de mirosuri şi semne, este poate cel care construieşte identitatea acestui album unic.

Aceeaşi cabană, acelaşi spaţiu vast, acelaşi râu şi aceleaşi păduri fantomatice reprezintă fundalul pentru fotografii cu cei trei copii şi lumea lor unică.

Virginia e spaţiul, Virginia e şi bătrâna bonă a lui Sally, Virginia e şi fiica ei cea mică, subiectul cel mai prezent în album.

Aceşti copii, cu figurile lor pre-rafaelite, sunt, se pare, participanţi activi la crearea imaginilor, și nu doar o simplă pradă a aparatului fotografic, cu care mama îşi hăituieşte progeniturile.

„Orice părinte ştie că nu-şi poate forţa copilul să participe la un proces artistic. Ei trebuie să coopereze, să-şi dorească să facă parte din acest proces creativ.

Când am fotografiat aceste imagini, copiii ştiau exact ce trebuie să facă pentru ca imaginea să funcţioneze, cum să privească, cu ce intensitate etc. Nu i-am jefuit de aceste imagini, ca un prădător – ci ei sunt cei care mi le-au dăruit.

Dacă reţineţi acest lucru, imaginile vor căpăta deodată un înţeles diferit − fără manipulări sau maşinaţiuni de ordin psihologic, ele reprezintă un mod direct de a spune poveştile noastre zilnice.

 Toată filozofia mea se rezumă la încercarea de a transforma în artă ce îmi oferă zilnicul, banalul… N-am înțeles niciodată de ce trebuie să pleci de acasă pentru a face artă”.

În fotografiile-poveste ale lui Sally Mann, deşi totul este aparent clar, realitatea frustă se împleteşte cu o iluzie a realităţii.

Copiii (când nu dorm) pozează în mod evident, chipurile lor au un imobilism straniu, care îi apropie de still life, sau chiar de figurile umane din primele fotografii, care pozau ca nişte statui halucinate de obiectiv.

După părerea mea, Hayhook este una dintre cele mai controversate imagini din acest album.

Cum imaginea nu se poate arăta fără a fi imediat bănuit de perversiune, o descriu: în pridvorul larg al cabanei, în cel mai domestic context cu putinţă şi în prezenţa unor adulți ce par să povestească nestingheriţi, privind în altă parte − în cadrul uşii, ca într-un sicriu pe verticală, aidoma unui leş, Jesse atârnă sidefie şi complet goală dintr-un cârlig agăţat de tavan.

De fapt, pielea copiilor în diverse tonuri și lumini este un laitmotiv al cărţii; de o inocenţă superbă pe alocuri, această epidermă apare mereu contaminată de frunze, noroi, sânge, cicatrici, mușcături (Dirty Jessie, Fallen Child, Jessie’s Cut, Popsicle Drips sau The Terrible Picture), ca o prefigurare a viitoarei pierderi a paradisului.

Epiderma este cartea pe care Sally Mann îşi joacă ambiguitatea și care îi trădează plăcerea de a trece dincolo de cuminţenia familială. Parcă artista îşi scoate ghearele, adorând să bage spaima în americanul de rând, şi nu numai.

Astfel, în Squirrel Season, Emmet ţine cu tandreţe la piept două veveriţe moarte, prăjite. Mai încolo, în Jessie and the Deer, fetița pozează îmbrăcată în rochiță albă, de prințesă, lângă leşul unui cerb cu gâtul tăiat – postura sa rezonând perfect cu poziţia nefirească a cerbului cu capul atârnând din camionetă.

E un joc secund, tulburător, care te agresează fiindcă aduce cu o Lolita funebră, distribuită în ceva film horror. Ai vrea prin urmare să închizi cartea, dar nu poți, te uiți mai departe la toate detaliile, ca vrăjit de un duh rău.

În concluzie, Sally Mann (67 de ani) este o autoare ciudată, care are trei copii după chipul şi asemănarea ei.

Împreună fac lucruri stranii, aparent în joacă, punând în scenă un scandal mocnit din care rezultă fotografii ba domestice, ba groteşti, unele pe cât de tandre, pe atât de greu digerabile.

Avem înainte un amestec năucitor de fotografie fermecătoare, plină de metafore şi poezie, însă deopotrivă surprinzătoare şi teribil de incomodă. Periculoasă chiar. Şi, mai ales, enervant de imposibil de ignorat.