"Tulai, ce vede becu' aiesta!"

Bianca Felseghi

Senior Editor

♦ În martie 2016, Ministerul Energiei (da, avem un minister al Energiei) constata că în România zilelor noastre există 100.000 de gospodării neelectrificate, neracordate la rețeaua de gaz și fără infrastructură de transport.

Să ne imaginăm, așadar, un oraș precum Botoșani sau Satu Mare, în care locuitorii n-au aprins în viața lor un bec, n-au băgat un ștecher în priză și unde seara, cu gene ostenite, suflă în lumânare sau în lampă, apoi se lasă netulburați între perne și așteaptă să vină a doua zi.

E cel puțin o ironie că proaspăt desemnata Capitală Europeană a Culturii din 2021, Timișoara, se laudă că e primul oraș din Europa care a fost iluminat electric.

De fapt, situația e revoltătoare. ♦

Acum câteva săptămâni, un bărbat care conducea un Logan alb pe-un povârniș de deal din satul Mogoș – în inima Apusenilor – s-a oprit în fața unei căsuțe de bârne din care se ridica un fum firav.

Omul, Ion Crișan pe numele lui, știe pe dinafară fiecare curbă de nivel și fiecare capcană a drumului. De la Bucium la Mogoș, calea ține strâns brâul muntelui care o desparte de Roșia Montană, iar el nici nu mai ține minte de câte ori a bătut-o fie cu mótoru’, fie pe jos.

Crișănuț, cum îl alintă prietenii, trăiește în Abrud și se ocupă să distribuie „de toate” pe la magazinele sătești ascunse în acest colț de lume.

Ajuns, așadar, în fața căsuței acoperite cu paie, întâi s-a gândit c-o fi un adăpost vremelnic folosit de ciobani. Când au început câinii să bată cu mare țâfnă însă, și-a zis că trebuie să fie locuită.

Atunci s-a deschis o ușiță de lemn, iar în tindă a pășit o bunică adusă de spate, care mijea ochii să vadă cine-i străinul pe care i-l adusese soarta.

Așa a început Crișănuț să o ajute pe tanti Salvina. Întâi i-a făcut rost de lemne, că iarna e necruțătoare în Apuseni și frigul te sfredelește prin oase cu obida unui ocnaș. Apoi i-a adus petrol de lampă, să nu mai stea în beznă pe nopțile astea lungi.

Iar sâmbătă, 10 decembrie 2016, tanti Salvina Stanc, de 85 de ani, pe care-i va împlini în februarie, a aprins pentru prima oară un bec în căsuța de bârne unde trăiește cu frică de Dumnezeu.

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

Ion Crișan, Adi Mîndula din Luncoiu de Jos, Marius Turc și Mihai Horea Gligor din Brad, împreună cu bonomul domn Benea – o mână de prieteni care obișnuiesc să umble munții ca să facă fotografii la peisaje și locuri –, au montat în curtea femeii ceva nemaivăzut: un panou fotovoltaic.

De câteva cuie, tanti Salvina a mai atârnat farfurii pictate cu flori și-o fotografie veche cu un chip de bărbat care se estompează la fel ca în amintirile ei. Dar pe care l-a iubit.

Până acum doi ani, stătea de cealaltă parte a Văii Mici, pârâiașul care curge paralel cu drumeagul din sat, dar pe urmă, pentru că nu mai putea să treacă puntea fără să alunece în apă, s-a mutat aici, în căsuța în care a murit sora ei cea mai mare.

„No, da’ câți ani îmi dai? Am destui, Doamne-ți mulțam! Optzăci și patru!”, râde tanti Salvina, care e ageră și la minte, și la trup, chiar dacă nu mai umblă fără botă, de teamă să nu alunece „pă trepți”.

♦ „N-am stat aici că, până o fost soră-me’, am stat p-acolo, pă deal, și eram p-acolo, pân’ colibe, cu uăile. Io nu știu alțî, io am trăit și bine, c-am avut ce mânca bine, de la uăi, caș, laptie, mai tăiam câte-un miel, mâncam carne de-a’ bună, am trăit bine, Doamne mulțam, pân-am fost sănătosă.” (Salvina Stanc, 85 de ani) ♦

Salvina n-a stat o zi în viața ei. Ce să și facă, dacă nu să muncească? Doar vreme a fost destulă.

Până s-ajungă feciorii cu fotovoltaicele, s-a suit pe casă, la cei 84 de ani ai ei, să curețe coșul de la sobă și să tocmească un cot, să nu mai afume.

Încetuț, potrivind lucrurile cu degetele ei deformate, ale căror noduri sunt bătătorite ca încheieturile mieilor, Salvina și-a primenit căsuța, în timp ce fratele ei, Iosif, i-a ținut scara.

Din șase frați, doar ei doi mai trăiesc. Dacă Iosif are nepoți, Salvina e singură sub munte.

„Aice’ m-o făcut mama, în Mogoș, în februarie, când era mai frig. Aice’, în casa asta, o murit soră-me’. Io n-am avut soț, ba, să nu mint, am avut unu’, am fost la Crăciunel măritată. Da’ n-am trăit cu el numa șepte ai, c-o murit! O fost beutor tare! S-o aprins jinarsu’n el. S-o dus sara la făgădău (cârciumă – n.r.) și gata”, susură ea, în timp ce ațâță c-un lemn în foc.

Bărbatul din fotografie e aproape șters de timp. Nici tanti Salvina nu mai știe când s-a întâmplat nunta. A fost și el un băiat sărac și singur pe lume. Dar ea e văduvă de încă două vieți.

„Tata o trăit 80 de ai. Ei, așa tată bun am avut io! Ăla nu suduia în viața lui! Că tăt îi zic și la frate-mio – «Doamne, mă, Iosife, de ce sudui tu?» Când o murit tata, el avea numa’ doi ai, apăi nu l-o cunoscut!”

Crișănuț e acum omul ei de încredere. Dialogul lor e atât de copios, că nu poți decât să-i privești ca la teatru:

„Salvina: Troaca, uni-i troaca?

Crișănuț: Uite-o colea, bat-o soarile!

Salvina: Hoo, apăi nu de-aia am zâs!

Crișănuț: Da’ di care?

Salvina: De-aia din pleu!

Crișănuț: Nu de plastic? Die pleu să iau?

Salvina: Ie, da’ ai de unie? Că nu să găsăsc!

Crișănuț: Dacă de-aia trăbă!

Salvina: Asta ie-o și dă-o la cineva, că mai trebe și la alțî! Mie-mi trebe de pleu, că sara bag hainele de-nmoi și să răcește apa pă ele noaptea, și dimineața mi-o pui pă sobă și să-ncălzâie să le zolesc, și dup-aia mă duc la vale, să le limpăzăsc.”

Povestea Salvinei Stanc pare să înceapă, ca izvoarele celor mai învolburate râuri, din mai multe părți deodată, până când apa e atât de puternică încât taie stânca.

O vreme, a trăit la Blaj, unde a lucrat la colectivă. A robotit 7 ani, ca-n Biblie, până s-a îmbolnăvit de plămâni, iar când doctorul a vrut s-o trimită „la senator”, n-a vrut să se ducă. O durea spatele și nu putea merge.

Medicul i-a spus să-și cumpere capre și să bea „de tri uări pă zi” lapte cald, proaspăt muls. Și așa a fost. De atunci, n-a mai fost bolnavă niciodată.

„Dacă stăteam 10 ani, luam io pensie, n-ai tu bai, că n-avea nime’ vaci îngrijite ca a’ mele!”, zice ea.

Așa, e mulțumită că primește de la Primărie 120 de lei „la lună”, ajutor social. Cam din aceeași perioadă datează singurul aparat care-i ține de urât în casă: un radio cu baterii, cumpărat în urmă cu 40 de ani.

După ce s-a întors în sat de la colectivă și până să coboare din nou printre oameni, a stat cu anii în vârful muntelui, îngrijind turme de oi și de capre. Și nu de puține ori a ieșit să gonească ursul și lupul.

♦ „Și-o vinit un vânt noaptea, pă la miezu nopțî, bătea, ninjea, un frig de-ăla ce era, tu, draga mea! Și o îmburdat fagu’ ăla pă colibă, auzi, atunci nici n-am gândit că mai scăp din noaptea aia! O rupt din colibă, numa’ pârâia și, când am dat să ies afară, să fug pă ușă, am deschis-o, da’ nu puteam ieși, că era plin de cloambe, cum să rupsese fagul ăla!

Și mi-am luat mănușile-n mâini și-am avut noroc c-am avut săcurea-n colibă și am tăt tăiet la cloambe, care-o fost mai subțâri, și-am ferit păstă ele și mi-am luat cojocelul și căputul ăla gros de lână, și ciorapii groși de lână, și m-am dus în șură acilea, și-am stat până dimineața, dar așa ni tremuram de frig. Fagu’ ăla, m-am tăt tiemut io că s-a rupe, când bătea vântul tare. Hiretică am fost, și fără frică!” ♦

*

În gospodăria Salvinei Stanc pare că toate ființele urmează un fel de calendar natural, binecuvântat de Dumnezeu. Pare că orice lucru e permanent, definitiv, cu locul și destinul său, indiferent de alte pricini artificiale.

Chiar și pisicile au puit „până nu s-o prins postu”. Tanti Salvina are trei pisoi care mai prind șoareci, dar cărora le dă din mâncarea ei, că „numa’ cu șoreci nu să poate trăi”.

În timp ce vorbește, mâna lungă a Salvinei dibuie pe după sobă o mogâldeață albă, cu fățuca picurată cu negru. „Mâțu, Mâțu-țu, Țu-țu”, îl alintă ea, c-o voce transformată de candoare.

„Ți-i urât și ție, ți-i frică că vezi atâția oameni!” Și-l mângâie pe cap. Țuțu toarce.

În curte, Crișănuț & friends au montat unul dintre cele două panouri fotovoltaice – cumpărate grație unei campanii de donații derulate pe Facebook. Acum trag firele printre bârnele de stejar, care cedează anevoie sub burghiu, ca și cum timpul le-ar fi preschimbat în metal.

Un preot din parohia ortodoxă Agrișu Mic (județul Arad) a recepționat și el mesajul de solidaritate și i-a adus Salvinei Stanc de-ale gurii cât pentru o iarnă lungă.

A liniștit-o că nu e pericol de foc dacă va da drumul la curentul electric și că lampa cu petrol e mai păcătoasă.

După șase ore, dibuind cu degetele amorțite de frig combinația finală a întrerupătorului, eroii civilizatori de la Brad au învățat-o pe tanti Salvina să apese pe buton ca să vină lumina în casă.

Şi tanti Salvina s-a minunat ca de-un lucru mare: „Tulai, ce vede becu’ aiesta!”. În ochișorii ei, ledul cu lumină rece a aprins un fel de căldură, iar ea l-a privit minute în șir cu mâna la gură.

Stâlpul companiei de stat Electrica e chiar în curtea Salvinei Stanc, la mai puțin de trei metri de casa ei. N-a avut niciodată bani să se branșeze.

Salvina Stanc aprinde pentru prima oară lumina în casa ei din Mogoș, judeţul Alba:

Moș Niculiță

Inițiativa destinată celor doi octogenari din Mogoș, județul Alba, a aparținut unui grup de tineri din Abrud și Brad. Timp de două săptămâni, printr-o campanie derulată pe Facebook, oricine a putut dona bani pentru achiziția a două panouri fotovoltaice în valoare însumată de aproximativ 3.000 de lei.

Cel de-al doilea beneficiar, Niculiță Moisin, trăieşte la vreo trei case mai jos de tanti Savina. Crește albine în stupi confecționați din paie și lut. A lucrat la sapă, la coasă și la oi. Mai ține și acum 15 oi, dar numai pentru caș și brânză.

A fost sprinten în tinerețe, dar acum, că a împlinit 80 de ani, îl mai doare piciorul. „Apăi nu știu ce-i, coxartroză, că se tot mută de la o încheietură la alta”, spune omul, ciugulind cu mâna, dintr-o farfurie de metal, niște carne rece trimisă de o rudă mai îndepărtată, care a tăiat deja porcul.

Când intri în căsuța lui moș Niculiță, ai impresia că ai alunecat într-o fotografie din colecțiile alb-negru de la 1900, înainte de război. Are o masă, o sobă care împrăștie o căldură cu miros de lemn, îmbietor la somn, și priciuri pe două laturi.

Aici au trăit Niculiță, împreună cu mama și cu tatăl său, până bătrânii s-au stins la 80 de ani. Și niciodată n-au avut lumină în casă.

Pensia lui e acum de 114 lei. Nu mai știe de când n-a dat bani pe medicamente. Nici n-are cu ce, dar nici nu vrea să cedeze în fața durerilor. N-a fost însurat niciodată și ia în râs căsătoria, de care zice că n-a auzit.

„Glumesc și io, da’ nu că-s rău, că-s sufletist!”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€