Trufele, ultima bogăţie a subsolului românesc

Într-o zi, acum câţiva ani, m-am trezit cu Marius Herghelegiu la ușă. Mi-a pus în brațe o căciulă de trufe. Era prima oară când îl vedeam pe Marius și tot prima oară când vedeam trufe.

Despre el, aducătorul, știam că fusese – a și rămas, o dovedesc arhivele presei – unul dintre cei mai buni reporteri români. Îl citeam cu nesaț în anii ’90, în „Opinia studențească”, unde scria alături de câțiva reporteri la fel de buni, cum nu s-au mai văzut de atunci.

Mă trezeam la 3-4 dimineața ca să iau revista chiar de la gară, în Botoșani, unde sosea pe la 5 cu trenul de Iași. Era greu s-o mai găsești după aceea.

De la acea primă întâlnire cu Marius, ale cărei emoții încă nu s-au stins, am rămas prieteni.

Știam destule despre fostul reporter – „fostul”, căci se retrăsese din presă, lăsând în urmă o sărăcie cruntă în paginile ziarelor –, dar nu știam nimic despre trufe.

Doar că ar fi niște chestii – și zic „chestii” fiindcă habar n-aveam ce erau cu exactitate: plante sau niscai preparate din plante exotice – foarte scumpe, ca diamantele, ceva ce se găsește doar la masa regilor.

Și iată că, în ziua marii întâlniri, eu, biet reporter, neplătit de luni de zile, după un prânz de toată mila, m-am pomenit cu fesul plin de trufe.

Erau, zicea Marius, exemplare mici, scofâlcite, viermănoase, plus bucăți de trufe retezate din greșeală la recoltare, rebuturi fără prea mare valoare comercială, dar la fel de gustoase ca trufele mari și frumoase pe care se bat cunoscătorii şi marile restaurante – fanaticii acestor ciuperci incredibile.

Unele trufe, cum ar fi cele albe, din specia Tuber magnatum, se vând cu peste 15.000 de euro kilogramul. Exemplarele rare se dau la bucată și depășesc cu mult prețul per kilogram al speciei lor.

O trufă albă de 800 de grame s-a vândut cu 150.000 de dolari, iar un afacerist din Macao a dat 330.000 de dolari pe o trufă de de un kilogram și jumătate – o excepție, Koh-i-Noor-ul trufelor, ceva ce nu apare decât o dată la o sută sau la o mie de ani – cine știe? –, dintr-un joc aberant al naturii, trufa care depășește condiția de aliment a speciei și ridică pasiunea până la cerul tulbure al nebuniei.

Trufele aduse atunci de Marius erau din cele negre, de vară, Tuber aestivum, care se vând cu prețuri de la 20-40 de euro în sus, până la 1500. Cele albe, românești, ajung și la 3.500 euro pe kilogram.

Asta așa, orientativ, pentru că prețurile diferă de la o zi la alta, de la cumpărător la cumpărător. Dacă norocosul perfect se întâlnește cu nebunul perfect într-o zi magică, tranzacția poate sări de tot de pe axul rațiunii.

Chiar și acele trufe mici și scofâlcite, pe care le țineam în mâini cu indiferența ignorantului, însemnau, totuși, ceva.

Nici nu știam ce să fac cu ele: să-mi cumpăr casă ori să le mănânc. Marius mi-a recomandat să le mănânc. M-a învățat și cum se face asta, căci eu aș fi mușcat din ele ca din covrigi.

Am spălat ciupercile alea cu periuța de dinți, până au început să strălucească negru-vinețiu, ca niște adevărate „diamante negre”, așa cum sunt supranumite.

Le-am dat apoi printr-o răzătoare fină. Peste răzătură am turnat ulei de măsline și am obținut astfel un borcan mare, de 800 de grame, plin cu un fel de pastă de trufe.

Eram proprietarul unei mici averi, din care nu înțelegeam decât valoarea sentimentală − fiind un dar de la un prieten − și, vag, valoarea ei în bani. Gustul încă nu i-l știam.

Avea să mă cucerească direct și definitiv la prima degustare.

Întâi mi-am pus trufe, așa cum m-a învățat Marius, în unt. Cea mai simplă rețetă. Un vârf de linguriță.

Deodată, banalul unt matinal, din acela ieftin, cu broboane de apă în tăietură, s-a înnobilat, a devenit o sărbătoare a papilelor mele învățate cu micii și cu muștarul, cu slana și cu ceapa.

Apoi am pus trufe în omletă. Pastă sau feliuțe subțiri. Am pus și în fasolea cu ciolan. În ciorba de perișoare. În tocănița de ardei. În macroul fript la cuptor. A scăpat țăranul la trufe!

De atunci, am căpătat o fascinație neostoită pentru aceste ciuperci de pământ. Am terminat borcanul de mult, alte trufe nu am mai gustat, dar fascinația a rămas.

M-am ținut de capul lui Marius Herghelegiu până când, zilele trecute, a acceptat cu mare greu să mă ia cu el într-o expediție de cules trufe.

Mai degrabă vânătoare i-aș zice, nu cules, fiindcă nu te plimbi prin pădure și culegi de ici și de colo, țopăind vesel, ca la mușețel, ci trebuie să le dibuiești în ascunzișul lor, sub pământ.

Câini învățați fac asta. Francezii culeg și cu porci, dar hoțomanii, cum dau de trufă, o și halesc. Un porc se dresează mai greu și trăiește mai puțin. Poate ar fi mai bun un compromis, un porc de câine – glumesc trufarii.

A fost nevoie de insistență asiduă din partea mea, fiindcă vânătoarea trufelor se face în mare secret.

Dacă ai găsit un loc bun și ți-l află cineva, nu te mai alegi cu nimic. În scurt timp, zona va fi scormonită, cernută prin ciur, furată și de ultima trufă cât gămălia de chibrit.

Să scrii ceva despre un căutător de trufe, oricât de evaziv, înseamnă să le dai indicii prețioase concurenților lacomi.

Însă Marius a fost deja deconspirat, poate să apară și în fotografii, să lase să i se vadă numărul mașinii, chiar anumite trasee, așa că, în cele din urmă, a acceptat.

Până la Revoluție nu se pomenea de trufe în România.

– Existau trufe, bineînțeles – zice Radu Rughiniș, președintele ACTRU (Asociația Națională a Culegătorilor de Trufe) –, dar nu făceau parte din meniul românilor din epoca comunistă. Nu erau interesați. Trufele nu au fost niciodată alimentul plebei. Se găseau doar la masa boierilor și a regilor. Exista chiar o tradiție a trufei, așa cum vedem în „Carte de bucate boierești”, a lui Kogălniceanu și Negruzzi. Dar când îți ucizi boierimea și îți alungi regele, e de înțeles că, odată cu asta, pierzi și tradiția.

După Revoluție (dar nu chiar imediat după), când au aflat unii ce averi zac ascunse prin păduri, a început o goană sălbatică după trufe.

Cu tot ce înseamnă lăcomia acolo unde e vorba de mulți bani. O concurență dură, de multe ori fără scrupule, terminată adesea cu amenințări și bătaie, cu cătușe și cu pistolul la tâmple.

Plecăm cu noaptea în cap din fața casei lui Marius. Cerul de septembrie oblojește marginea Bucureștiului cu fâșii roșiatice de lumină.

Prima grijă e să ne asigurăm, prin lumina crudă a dimineții, că nu ne urmărește nimeni.

– Când au aflat băieții unde stau – zice Marius, sucindu-se în scaunul mașinii și privind atent în jur –, au început să mă urmărească pas cu pas. Dormeau noaptea în mașină, pe strada mea, și îmi luau urma dimineața, când plecam pe teren, ca să-mi găsească locurile.

Mi-au montat și dispozitiv de urmărire pe mașină. Păi te joci cu ăștia? Sunt puțini căutători de trufe în țara asta, mă refer la cei cu adevărat buni, în stare să descopere singuri zonele trufifere. Ceilalți sunt niște prostovani, niște paraziți care nu știu decât să fure. Sunt din ce în ce mai mulți și mai periculoși.

– Începe bine ziua, zic, intrăm din realitate direct într-un film de aventură.

– Nu râde, că nu e deloc de glumit cu hienele astea! Ieri eram cu oamenii mei într-o pădure și am dat peste unii acolo. Ca să înțelegi cum vine treaba, trebuie să îți spun că noi, câțiva trufari…

– Nu „trufași”?

– Nu, trufari. Ne-am adunat într-o asociație a culegătorilor de trufe. Noi facem contract cu Romsilva, luăm în concesiune niște păduri și plătim pentru asta. Legal, la vedere.

Dar vin niște borâți de săpători, că nu le pot spune trufari, și fură din pădurile concesionate de noi. Distrug totul, nu mai cresc trufe în urma lor.

Ieri am dat peste o gașcă de săpători din ăștia. Știi cum i-am dibuit? Stai să vezi! A ieșit unul din pădure, s-a dus în câmp, s-a așezat frumos pe vine și și-a făcut nevoile.

A stat vreo zece minute. Se gândea, poate, că mirosul îi derutează pe câini! Ei, cât de prost să fii să ieși dintr-o pădure de o sută de hectare, copac lângă copac, și să te caci în câmp, la vedere?

L-am văzut, i-am ginit și pe ceilalți. S-au luat de noi. Să ne omoare, nu alta. Au ei o vorbă, căcănarii ăștia: „Lasă că vă scoatem noi trufele din cap!”.

Le-am baricadat mașinile cu jeepul meu, nu mai aveau pe unde ieși din pădure. Am sunat la jandarmi, că avem contract cu ei. «Stai! Culcat!» Pistolul la tâmplă, pus pe burtă, cătușe, ca în filme!

Sunt periculoși. Pleci de acasă să faci o treabă cinstită și nu știi dacă te mai întorci întreg sau dacă te mai întorci. Acum o să trecem întâi pe la postul de poliție din comună să depunem o plângere. Mama lor de hoți!

Marius stă în dreapta, eu conduc jeepul. Poate și asta îi va deruta pe urmăritori, dacă sunt pe undeva și nu i-am observat.

Când caută un loc nou cu trufe, oriunde prin țară – dar a cules el și prin țările vecine, a ajuns până la greci și la turci, peste tot e aceeași mafie! –, Marius cumpără o rablă cu 4-500 de euro și cutreieră zona cu ea.

Nimeni nu-l știe. Când e deconspirată mașina, ia alta. Pe cea „arsă” o duce înapoi proprietarului, i-o donează. Își asigură astfel tăcerea lui.

Marius știe multe despre păduri. A făcut liceul silvic la Câmpulung Moldovenesc − școală de modă veche, temeinică. Nu mă miră că a învățat atât de multe despre pădure, ci mai ales că le mai ține minte.

Are 56 de ani, alura unui atlet, pofta de viață a unui adolescent îndrăgostit, mintea – brici. Nu stă locului niciodată, nu obosește niciodată.

Vine de nu se știe unde, coboară nu se știe unde, o ia la picior prin munți, neștiut, ca un duh al pădurilor, nu lasă urme, vede dintr-o privire unde ar fi trufe − pe rădăcinile acelor arbori crescuți în locuri umede și călduroase, creuzete de pământ în care se adună roua pădurii și ploaia cerului.

Câinii lui dresați caută unde le indică el și, din ascunzișul humei, scot cu ghearele trufele atât de prețioase.

Își fixează în memorie locul, ca să nu lase nimic scris, luând repere știute doar de păsări și de animalele pădurii − un trunchi căzut, un făgaș săpat de ape, o ramură frântă, o potecă, urme de sălbăticiuni, mușchi și licheni, stele, apoi dispare la fel de misterios, parcă absorbit de respirația uriașă a pădurii.

Şi, în timp ce el își conduce oamenii și câinii prin Ardeal, hienele îl urmăresc prin nordul Moldovei, crezând că vor da lovitura, când de fapt au în față un tip oarecare, poate chiar un ziarist, care conduce jeepul devenit deja celebru printre trufari, B 700 WGM.

Mă uit cu coada ochiului în dreapta, să văd dacă Marius e într-adevăr lângă mine, dacă nu e doar fantoma lui.

E la locul lui și e cât se poate de real: râde în hohote când își amintește de prostul care a ieșit din pădure să-și facă nevoile pe imaș, un râs puternic, amplu, venit dintr-un piept în care viața duduie ca o locomotivă.

Ajungem în comuna unde, cu o zi înainte, jandarmii au folosit pistoalele ca să supună o bandă de hoți de trufe. Nu voi spune numele comunei, nici județul, nu asta e important.

E o comună oarecare, cu un post de poliție oarecare, unde polițiștii își fac nevoile nu pe imaș, ci la un veceu din spatele postului, un monument primitiv al duhorii. Și, în loc de hârtie igienică, folosesc manuale școlare.

O carte de matematică și una de română de clasa a zecea stau aruncate într-un colț, pe betonul murdar, așteptându-și rușinosul sfârșit în hazna.

Ne întâlnim în curtea postului de poliție cu alți doi trufari din asociație. Unul are față de bătăuș, celălalt are o privire blândă şi e ceva mai grăsun, cu un câine la fel de rotofei.

Câinele gras are un fund mare și rotund; când merge, parcă cineva aruncă o pâine fierbinte dintr-o mână în alta. Cică acest câine obez e unul dintre cei mai buni din țară.

Cei trei trufari intră la poliție, unde depun plângere şi dau declarații. Mult mai târziu decât ora la care fuseseră convocați.

Ca să omor timpul, răsfoiesc manualul de matematică. Un șir de cifre și semne ciudate îmi bruschează privirea. „Este evident că x=z2+3y, de unde rezultă că…”.

Mie nu mi se pare deloc evident. Las cartea la locul ei, poate polițiștii pricep mai mult.

Când ies toți trei de la poliție, Marius îmi zice râzând, dar lăsând să se înțeleagă că vorbește cât se poate serios, că am în față trei dintre cei mai buni zece trufari din țară și că în pădure voi cunoaște încă trei, având în final cunoștința a șase trufari din primii zece ai României.

Nu există un clasament oficial, nu se ține un campionat al culegătorilor de trufe, ci e o ierarhie informală, cu atât mai solidă cu cât recunoașterea vine chiar din partea concurenților.

A celor buni, civilizați, dar și a celor sălbatici, gata să-ți dea în cap pentru o mână de trufe, să-ți omoare câinii, să-ți taie cauciucurile şi să-ți publice pe internet locurile de cules.

Pornim spre pădure, un jeep după altul, săltând sprintene pe șleauri, prin urme adânci de tractor.

Marius n-a apucat să-mi spună prea multe pe drum despre culesul trufelor, iar acum, când mașinile stau una lângă alta și câinii au sărit veseli din cuștile lor, învârtind pe cozi sârmele de lumină strecurate prin frunziș, mă aștept ca trufarii să înceapă să descarce unelte de tot felul.

Dar nu se întâmplă nimic din agitația așteptată.

Marius îşi pune în spate un rucsac mic, șapca pe cap, îndeasă în buzunar o punguță cu hrană uscată pentru câini, își fixează cuțitul la cingătoare, totul cu gesturi calme, în contrast cu montajul rapid al scenelor când luptătorii din filme își pun pe ei armamentul.

Încă mă gândesc că sunt într-un film, fiindcă nimic din realitatea momentului nu se leagă de vreo experiență anterioară de-a mea.

La sfârșit, când totul e pregătit, Marius își trage pe mâini o pereche de mănuși albe, asemenea cavalerilor la vals, și pășește elegant și sigur în dansul încremenit al pădurii.

Câinii, Max și Luna, o iau înainte.

Ei sunt farurile sale olfactive, intrumentele cu care vede în pământ strălucirea neagră a trufelor. Aflu acum, cu ușoară surprindere, că nasul câinilor, partea aceea rotundă și umedă, chiar așa se cheamă: trufă.

Cum ar zice poetul, ca în „Moartea căprioarei”: „Mă iau după Marius la deal printre târșuri/ Și brazii mă zgârie răi și uscați./ Pornim amândoi vânătoarea de trufe,/ Vânătoarea banilor în Munții Carpați”.

Pe bună dreptate arborii „mă zgârie răi și uscați”, căci par să tragă de mine cu gheare de lemn când mă strecor prin desișuri, în timp ce pe trufari îi lasă să treacă neatinși, ca pe niște buni prieteni.

Sau e doar priceperea lor de a se face când șerpi, când iepuri, când umbre, și de a trece parcă plutind prin hățișuri.

Ei sunt niște lorzi – acești trufari care pretind că se numără între primii zece din România (și se prea poate să fie așa).

Intră în pădure tăcuţi, lasă mașinile la margine, umblă cu mănuși albe, plutesc ireal printre arbori, iar câinii lor sunt învățați să nu latre, lăsând în culcuș căprioara cuminte și linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Când unul își suflă nasul, pune șervețelul în buzunar; după ce mănâncă pe capota mașinii, totul dispare, până la ultima firimitură, în saci de gunoi, în portbagaj.

Și atunci de unde au apărut peste tot atâtea sticle, doze de aluminiu, pungi, de unde atâta plastic, atâta cauciuc, de unde atâta gunoi al civilizației într-o pădure sălbatică, în huceaguri prin care cu greu poate păși picior de om?

O specie sălbatică de trufari a invadat pădurile României. Indivizi primitivi, lacomi, agresivi, înnebuniți de mirosul banilor câștigați ușor, fac ravagii prin păduri și pare că nimic nu îi poate opri.

Nu sunt culegătorii sportivi, cu mănuși albe, oameni pentru care pădurea e o desfătare, ci săpătorii famelici, aceia în urma cărora nici iarba nu mai crește.

Primii, trufarii de felul lui Marius Herghelegiu și al prietenilor lui, vin la cules cu câte un câine, cel mult doi. Merg ore în șir prin pădure fără să scoată o vorbă. Doar le arată câinilor, cu mâna sau din priviri, unde să caute.

Luna dă ocoluri largi, găsește locurile cu trufe. Micuțul Max vine din urmă și localizează exact. Sapă cu ghearele, ia trufa în gură și i-o duce stăpânului. Din mănușa albă primește o bobiță uscată drept recompensă.

Pentru câine e un târg cinstit, îmi zic, să aducă o trufă de o sută de euro și să primească la schimb o boabă de un ban. Restul e bucuria lui de a-i aduce stăpânului trufa. Așa a fost crescut.

Trufele cresc sub pământ, pe rădăcinile arborilor: stejar, tei, carpen, ulm, alun, jugastru. Arbori și trufe trăiesc în armonie.

Fiecare îi dă celuilalt ceva de care are nevoie și primește de la celălalt ceva de care are nevoie. Dacă trufele ar dispărea într-o zi, pădurile de foioase ar suferi. Multe ar muri.

Când trufele ajung la maturitate, sacii sporiferi se sparg și mirosul lor atrage animalele pădurii. Acestea mănâncă trufele și contribuie la răspândirea și la înmulțirea lor.

Câinii dresați nu simt decât trufele mature, coapte, și doar pe acestea le dezgroapă. Cele necoapte nu au miros.

Omul și câinele, asta e regula. Marius culege uneori cu doi câini, pentru că Max și Luna sunt de o seamă, au crescut la un loc și s-au învățat să lucreze împreună. Ceilalți vin cu câte un câine.

Fiecare culegător are o lopățică, sapă cu ea când trufa e la adâncime prea mare sau când e vorba de o trufă albă, valoroasă, pe care câinele ar putea să o rupă cu ghearele.

Marius are o lopățică făcută dintr-un șpaclu cu marginile tăiate, abia i se vede din palmă, și o unealtă cu două gheare scurte.

Când câinele îi semnalează o trufă albă, el vine și sapă cu lopățica și cu ghearele atent, cu grija unui arheolog care a descoperit o comoară.

După ce scoate trufa, acoperă groapa cu pământ și cu frunze ca să protejeze miceliile, să mai crească trufe și la anul. Nici nu se cunoaște că a trecut pe acolo.

În schimb, hoardele de săpători – și asta face diferența – vin câte zece cu un câine, toți înarmați cu cazmale.

Când câinele găsește o trufă matură, ei se năpustesc și sapă totul în jur, centimetru cu centimetru, și adună tot ce înseamnă trufă, oricât de mică.

Unde culegătorii pun în buzunar o trufă, ei pun în sac câteva kilograme.

Lasă în urmă rotocoale mari de săpătură descoperită, rădăcinile coloniilor de trufe se usucă și, anul următor, acolo nu vor mai crește ciuperci. E ceva asemănător cu prăpădul făcut de cei care pescuiesc cu dinamită sau cu curent electric.

Există sate întregi de săpători de trufe care din asta trăiesc.

Cei mai temuți săpători, spaima trufarilor, a pădurii, a pădurarilor, sunt cei din Solca, județul Vaslui. Până nu de mult erau niște țigani săraci care cumpărau țigări la bucată de la chioșcul din sat.

Acum, de când au dat de trufe, au mașini de teren, case, aur, telefoane, GPS-uri, sute de camere video montate prin păduri, ca să afle când găsește cineva trufe – și atunci, hop și ei!

Când convoaiele lor se pun în mișcare, plânge codrul și iarba, cum zice cântecul. Se răspândesc în toată țara, nimeni nu-i poate opri.

Pădurarii nu le pot face față nici ca tehnologie, nici numeric. Dacă ești un trufar de treabă și îi întâlnești pe cei din Solca săpând cu hârlețele prin pădure, poți să pleci cotonogit de-acolo și fără câine.

Am văzut la Bentu, în județul Buzău, o pădure devastată de săpători. Pe zeci de metri, nici iarbă nu mai era. Cu greu, cu mare greu, câinii lui Marius au găsit în urma lor o trufă pe jumătate putrezită, plină de viermi.

Nici cu săpătorii din Cosoba, de lângă București, nu e bine să dai ochii prin pădure. Cu aceștia s-au întâlnit Marius și ai săi, de-a trebuit să cheme jandarmii ca să-i potolească.

Pe măsură ce și-au epuizat pădurile din apropiere, din zona Bolintinului, cosobanii au pătruns tot mai mult în restul țării.

Sunt atât de lacomi, dar și de proști, completează Marius, încât au legat bobine de electromotor la gâtul câinilor, obiecte grele, ca bietele animale să stea tot timpul cu nasul în pământ și să nu rateze nicio trufă.

– Nu poate fi adevărat așa ceva!
– Ba este.
– Nu poate fi cineva atât de prost să facă asta.
– Ba se poate, dacă sunt aceiași proști care ies din pădure ca să se cace pe imaș.

Culesul intensiv, prin săpare, e o crimă ecologică ignorată de statul român, cel mai mare proprietar de păduri.

În Franța, unde pe la 1900 se culegeau peste 1.000 de tone de trufe, astăzi abia dacă se mai poate vorbi de 20-22 de tone pe an. Dar măcar acolo se încearcă refacerea speciilor prin înființarea unor culturi, lucru despre care la noi nici nu poate fi vorba.

Cercetarea românească în materie de trufe e ca și inexistentă. Câteva experimente ale ICAS (Institutul de Cercetări și Amenajări Silvice) sunt doar niște note neînsemnate în vuietul distrugerii totale.

Invazia săpătorilor din păduri are la rădăcină lăcomia câtorva comercianți români. Inși către care se scurge toată recolta de trufe.

Aceștia vând mai departe în Italia, fiindcă la noi nu există o piață adevărată a trufelor. Puține restaurante își permit să includă așa ceva în meniu.

Trufele românești se duc în Italia – și de acolo, în toată lumea. Firma Urbani și câteva mai mici fac legea pe piața trufelor, așa cum De Beers face legea pe piața diamantelor.

Pentru că italienii, mari consumatori, au fost totodată și mai isteți, au ocupat această nișă comercială. Ei colectează, ei vând, ei fixează prețul.

80% din marfa lor provine din România, Ungaria, Polonia, Serbia, Bulgaria. Nici revărsarea trufelor asiatice nu i-a putut urni pe italieni din capul mesei.

Comercianții români nu sunt decât furnizori ai italienilor, care încurajează în orice fel culesul trufelor. Le-au dat câini dresați culegătorilor de teapa celor din Solca sau Cosoba, le-au dat mașini, le-au spus: mergeți și scormoniți pădurile, aduceți-ne tot ce seamănă a trufă!

Comercianții pun spioni pe urmele adevăraților căutători de trufe, montează camere video prin păduri, amenință, șantajează.

Dacă nu le dai lor recolta, dacă nu accepți prețul lor, vei avea tot timpul pe urme niște brute ca să te intimideze, vei fi vânat, iar locurile tale de cules vor fi publicate pe net.

Și așa s-a dezlănțuit valul nimicitor. Fără etică, fără dragoste de natură, fără milă.

Parcă nicăieri în România n-a ieșit mizeria umană mai repede deasupra decât în rândul acestor săpători ai pădurilor, amețiți de prețul trufelor, prea săraci ca să mănânce ei înșiși ceea ce recoltează.

Un căutător de trufe nu este un om care n-are ce mânca acasă. Nu foamea îl mână în sălbăticie, nici măcar visul îmbogățirii.

Nu se poate spune asta despre Marius Herghelegiu – și îl iau din nou ca exemplu, fiindcă doar lui pot să îi dau numele.

Numai mașinile de teren și câinii lui valorează mai mult decât pot strânge unii într-o viață. Altul e farmacist. Altul are o afacere proprie. Altul e polițist, șeful unui compartiment important. Altul e bogătaș din neam.

Toți se duc după trufe din pasiune. Asemenea montaniarzilor care își cheltuiesc toate veniturile pe echipamente și își riscă viața fără niciun câștig, doar pentru plăcerea de a fi acolo, sus, unde cei lipsiți de vlagă și de pasiune nu ajung niciodată.

De multe ori, dacă nu de cele mai multe ori, căutătorii vin seara acasă cu mâna goală.

Cu hainele rupte prin spini, răniți, însetați, flămânzi, obosiți după zeci de kilometri prin păduri, dar fericiți în felul lor, de puțini alții înțeles, pentru că au petrecut o zi în pădure, au fugit de urs, au cuprins lumea cu brațele de pe o culme, la răsărit, sau au băut din sângele apusului, fericiți cu câinii lor, cu mașinile lor formidabile.

Și dacă s-a întâmplat să vină cu o trufă, de acolo de unde alții au plecat cu sacul, adesea e pentru masa lor, căci au descoperit nobila plăcere de a simți gustul pământului, sau pentru un prieten.

Poate se duc și pentru iluzia că vor găsi trufa vieții, așa cum pescarul care se întoarce mereu cu juvelnicul uscat speră că într-o zi va scoate monstrul apelor pe mal.

Marius Herghelegiu a găsit odată o trufă albă de 468 de grame. A vândut-o direct din pădure, prin telefon, cuiva din Timișoara, cu 3.800 de euro. Crede că acel cumpărător a scos apoi cel puțin dublu revânzând-o la italieni, unde trufele au preț mult mai mare.

Nu banii au însemnat totul, atunci, pentru Marius. Mănușile lui albe nu s-au pătat numărând căciula de bani. I-a avut, i-a cheltuit, a rămas cu amintirea momentului când câinele Zorro i-a indicat locul.

A știut după reacția lui Zorro că e vorba de ceva deosebit. Nu poți înțelege emoția unui căutător de trufe dacă nu ești tu însuți unul.

Ce mare lucru 3.800 de euro? Marius dăduse 10.000 pe Zorro.

A fost cel mai mare preț plătit în România pe un câine după 1944, an în care, conform Asociației Chinologice Române, o prințesă dintr-o familie de domnitori români mai dăduse o asemenea avere pe o potaie.

– Doamne-ferește! Cum să dai 10.000 de euro pe un câine, prietene?!
– Păi mi-a plăcut!

Și asta spune totul despre pasiune.

Câinii de trufe cu adevărat buni nu se vând, pentru că nu au un preț. Dacă e bun, îți face banii ăia în câteva zile norocoase. De ce să-l vinzi?

Un câine vândut e un câine nu foarte bun. Zorro a fost cumpărat pe 10.000 de euro pentru că în acea zi s-au întâlnit un nebun care avea un câine cu alt nebun care avea acei bani, și a rezultat o afacere din care niciunul nu a avut de pierdut, nici măcar câinele, căci a nimerit la un stăpân iubitor, iar acum își trăiește bătrânețile într-o curte de la marginea Bucureștiului, învăluit de dragostea și grija stăpânului său.

Zorro i-a învățat meserie pe toți câinii veniți în urma lui, ceea ce ar fi costat mult mai mult la un dresor.

Zorro l-a dus într-o zi pe Marius într-un loc unde a dezgropat trufe albe cât valoarea lui în bani. Dar așa ceva nu i se întâmplă oricui, nici măcar o dată în viață, așa ceva e aproape de domeniul fantasticului, și totuși i s-a întâmplat, chiar sub pecetea imposibilului, unui om care a îndrăgit un câine și a dat o avere pe el.

Despre asta e vorba la trufe.