Toți merită să fie iubiți

Mihnea Măruță

Redactor

Am mai avut acest sentiment la alegerile generale din anul 2000: merg la vot pentru că așa e bine, dar, de fapt, nu mă regăsesc în niciunul dintre partide.

Și atunci, la fel ca astăzi, Guvernul fusese condus timp de un an de un premier independent (Mugur Isărescu), iar președintele țării nu conta în bătălia electorală (fiindcă renunțase să mai candideze pentru al doilea mandat).

Și atunci, PSD venea cu sete din opoziție, iar partidele istorice rămăseseră cu lideri inadecvați vremurilor, ambii în vârstă de 83 de ani: la PNL era Mircea Ionescu-Quintus, iar la PNȚCD era Ion Diaconescu. (Țărăniștii urmau să nu atingă nici măcar pragul de intrare în Parlament, decontând de unii singuri mai ales relele guvernării CDR.)

De ce a obținut PSD, în 2016, aproape jumătate din voturi? Cum se explică această victorie fără precedent? Nu am răspunsuri sociologice, întemeiate pe statistici și grafice, doar percepții, inerent subiective. Iată-le.

1. Campania electorală, dacă simplificăm lucrurile, a fost despre nimic. Nu s-a vorbit despre proiecte sau viziuni, despre șanse ori tendințe geostrategice, n-am avut nici duel între conducători – n-a fost Dragnea versus Cioloș, cum au speculat unii – și nici întrecere de promisiuni exagerate.

N-a fost despre spiritul #Colectiv, cum poate era firesc, pentru că se încheia mandatul Guvernului născut din acea tragedie. N-a existat nici o emoție, nici o poveste, nimic despre viitor, copiii noștri sau România imaginară. Și unde emoție nu e, nici mobilizare la vot nu e.

2. Ne-am plâns în repetate rânduri, după 1990, că ne tot trezim alegând răul mai mic. Că, de fapt, partidele, candidații, programele nu sunt mai niciodată pe măsura așteptărilor noastre, că nu se întâlnesc nici măcar pe alocuri cu profilul de grup sau personal pe care fiecare dintre noi și-l construiește în minte când se gândește la cei pe care și i-ar dori la putere.

Mi-aș fi dorit să fi avut un rău mai mic și acum. Să nu fie totul atât de tern, fără zvâc și fără dragoste.

3. Știți meciurile acelea de fotbal când echipa mai bună, cea cu personalitate și coeziune (relații sudate, cum spun comentatorii), face greșeala de a nu-și vedea de propriul stil și cade în capcana adversarului, care a intrat pe teren cu misiunea limpede să facă anti-joc?

PSD nu are soluții pentru România, pentru că nu poți avea soluții când criteriul de selecție a elitei de partid este obediența. Însă, instinctiv, PSD se adaptează prezentului, și o face, paradoxal, mai dinamic decât partide mai mici.

Uneori, a te adapta vremurilor înseamnă doar să nu comiți gafe mari, să aștepți și să îți sapi, sistematic, dușmanii. Nu învinge neapărat cine se pricepe, cine știe continuarea, ci acela care nu suportă gândul de a pierde.

Teoria „Prostului Mai Mare"

Când Călin Georgescu recită într-una din aparițiile televizate la TVR în emisiunea Monicăi Ghiurco din ceea ce pare o traducere 1:1 din episodul pilot al serialului Newsroom (2012), am revăzut în minte toate momentele cheie din acest film. Care e, ironic, tocmai despre cum facem să limităm puterea celor predispuși la dictatură, dreptul de a pune întrebări.

Cu cine ne unim ca să ne salvăm?

Apoi, persoana pe care trebuie să o împingă în cursa pentru Cotroceni trebuie să vină din afara lumii politice, dar să aibă în spate o lungă listă de realizări pentru binele societății. Fie un spital, fie mii de copii ajutați, fie relații extrem de bune în toată societatea civilă din România. Și să știe să vorbească pe limba oamenilor obișnuiți. Și, evident, toate țiglele pe casă. Avem așa ceva? Eu cred că avem. Totul e să aibă curajul să se bage în malaxor.

4. În relațiile cotidiene, ne place să pretindem bun-simț, dar deseori lăsăm de la noi când unul se bagă în față la coadă iar altul parchează cu avariile pe carosabil.

Am crezut, unii dintre noi, mai ales cei care trăim aproape permanent în asaltul de ipocrizie și superbie de pe Facebook, că bunul-simț al lui Dacian Cioloș e un soi de garanție pe termen lung. Că îl vede toată lumea.

Greșit, completamente greșit. O spun acum, cu rușinea că nu am spus-o înainte de alegeri, deși aveam atâtea exemple anterioare.

Când vine vorba despre putere, despre cel în seama căruia ne lăsăm viețile – de la șeful de secție, până la managerul, directorul sau liderul politic -, sentimentul că acel om stăpânește situația va prevala aproape întotdeauna asupra stimei pentru bunul său simț.

În termeni de recunoaștere a ierarhiei, siguranța bate respectul, iar teama, o teamă neprecizată, e mai eficientă și decât disprețul latent, și decât admirarea calităților.

Cioloș are bun-simț, însă, și din cauza faptului că nu s-a decis dacă să fie jucător sau arbitru, el nu a transmis nicicând senzația de control, la fel cum nu o transmit nici Klaus Iohannis, Alina Gorghiu ori Nicușor Dan.

Traian Băsescu o transmite, cuplată cu un fel de amenințare. Și Liviu Dragnea a învățat să o transmită, deși mai are de lucru. Iar oamenii simt pericolul, voința ori spaima pur și simplu uitându-se la televizor.

5. Poate că cea mai mare problemă a noastră, de a cărei rezolvare ține însăși soluția pentru România, este absenteismul.

Nu e doar o absență de la vot, nici măcar o absență masivă din țară (aici, înclin tot mai mult să cred că ar trebui să actualizăm chiar și numărul neoficial de 3 milioane), ci o absență din realitate, așa cum românii au mai reacționat în atâtea alte perioade, cel mai recent în anii ’80.

Există în sufletele noastre, haideți să-l identificăm, să punem degetul pe el ca și cum l-am apela pe touchscreen – un duh bătrân, un aer ca o adiere instabilă, dar răbdătoare, care ne tot părăsește și se tot întoarce la noi, ca și cum nu s-ar dori uitat, și care ne spune, insidios, că oricum nu se va schimba nimic, că, indiferent cum ne-am implica, pe cine am vota și cine ar veni să ne conducă, structura de rezistență a vieților noastre nu se va modifica nici în bine, nici în rău, pentru că puține depind de noi, atât în ceea ce privește vizibilul, cât și invizibilul.

6. Poate de aceea suntem atât de vulnerabili la dezinformare. Poate de aceea continuăm să înghițim acea teorie că deciziile esențiale privind România nu se iau la București, ci, undeva, în reuniuni oculte, la care participă personaje care n-au cum să nu ne urască.

Transferăm asupra acestor păpușari străini – neapărat decrepiți și insensibili, cu aspect de iguană și cu sânge rece, care nu curge la tăiere – propria noastră ură de sine.

Neîncrederea că putem să luăm hotărârile bune, aici și împreună, laolaltă cu incapacitatea de a ne iubi dezinvolt, așa cum suntem, ne împing la izolare.

Iar izolarea și încrâncenarea se întăresc odată cu vârsta, individual sau familial, în fortărețele mentale din fața televizorului ori de prin cârciumi întristate.

Sunt, în România, sute de mii de oameni părăsiți definitiv, în derivă printre telenovele și alcool, ca și cum noi, ca societate, ne detestăm părinții și bunicii.

7. Toți aceștia votează. Toți aceștia merită să fie iubiți. Noi, toți, la fel ca americanii, englezii sau nemții, vrem, într-un fel sau altul, să ne recăpătăm țara.

Fiecare și-a construit propria ficțiune despre țara pe care vrea să o recapete. A unora e în costume populare, cu toată suflarea ducându-se la biserică. A altora e pe biciclete, salvând câini vagabonzi sau îmbrățișând copaci seculari. A prea multora e disciplinată și regulată, rămasă din anii ’80, cu figuri impenetrabile ridicate ca modele pe stadioane.

Ca toate ficțiunile eficiente, și ale noastre sunt radicale și exclusive: ba rupte de prezent, ca niște vagoane desprinse de locomotivă, ba răsfățate, ca și cum oamenii nu îmbătrânesc și nu mor, ba prea autarhice, ba desființând orice frontiere.

România e la mijloc și înăuntru, atât la propriu, cât și la figurat. Înăuntru, între granițe, înăuntru, în limba ei. La propriu și la figurat.

Cine înțelege aceste lucruri câștigă. Indiferent dacă e de acord cu ele sau nu, indiferent dacă le iubește sau nu. Indiferent dacă ne iubește sau nu.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€