Tot Securitatea?

Eșecul de proporții care s-a numit declasificarea dosarelor de Securitate revine periodic, ca un bumerang aruncat din neant de o mână nevăzută și iată că vorbim din nou și din nou despre Securitate, deși au trecut 30 de ani de când spectrul ei asupra societății ar fi trebuit să se estompeze într-un fel de uitare creștinească.

„Surpriza” este însă că cele mai recente „amintiri despre Securitate” sunt legate de viața unor partide care s-au definit ca fiind ale „oamenilor noi”, fără legătură cu vechiul sistem politic. Poate că membrii lor nu mai primesc acum verdicte de poliție politică și nu mai sunt apăsați de trecut, fiindcă biologic n-au trăit suficient încât… Dar asupra lor planează deja suspiciunea că ar fi, cum plastic se exprima la un moment dat Marius Oprea, „moștenitorii Securității”.

Numai că și biologicul ar pierde într-o luptă cu Securitatea.

Într-o conferință a Fundației Humanitas, Germina Nagâț, membru în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității spunea – acum două săptămâni – că în anii ‘80, Securitatea începuse un program operativ de recrutare a elevilor din ultimele clase de liceu și că, deși numărul lor exact nu se știe cu certitudine, ar fi vorba (cel puțin) de câteva mii de copii, care au devenit informatori ai poliției secrete, chiar înainte de Revoluție. Și care și-au turnat colegii, părinții și frații.

Acum, teoretic, am putea asista la o explozie de deconspirări printre decreței, părinții noștri, colegii noștri seniori din firmă, oamenii noi de după Revoluție. Cei care au fost „duși de nas” și amăgiți de iluzia libertății, cei care nu s-au revoltat, înainte de-a fi prea târziu, cei care au acceptat să fie liniște, cei care au lăsat pe umerii noștri lupta cu sistemul corupt perpetuat până la a treia generație. Dar dacă au făcut acest lucru în mod conștient? Dacă ne-au lucrat? Cum ar fi?

Anul trecut, înainte de europarlamentare, același Marius Oprea dezvăluia despre Dacian Cioloş că ar fi fost militar în trupele de securitate din Cluj și că a fost adus în dispozitivul care păzea strada pe care locuia Doina Cornea de către şeful de atunci al miliţiei locale, Virgil Ardelean. 

Afirmația venea în continuarea discuției din ianuarie 2019, când da, tot Marius Oprea, demonstra că trei oameni asociați cu un ofiţer de Securitate i-au livrat lui Cioloș la cheie ceea ce avea să devină partidul PLUS.

Cioloș a încercat să clarifice circumstanțele în care un avocat, Adrian Iordache, a devenit membru fondator al partidului. Firma de avocatură a acestuia, Iordache & Asociații, fusese înființată în 1992 de un fost torționar al Securității, maiorul Alexandru Iordache.

Tot atunci, Cioloș a admis că tatăl lui, decedat în urmă cu 20 de ani, a fost angajat al Ministerului de Interne, iar sora lui lucrează pentru Departamentul de Informații și Protecție Internă, fosta unitate „Doi și-un sfert” din MAI, în județul Sălaj. 

“E regretabil să ajungem în situația de a putea învinovăți pe oricine pentru că are în familie sau a cunoscut la un moment dat pe cineva care a avut legătură cu Securitatea“, spunea, atunci, Dacian Cioloş într-un interviu pentru PressOne. 

Numai că discuția despre Securitatea care a infiltrat PLUS-ul nu s-a încheiat. Ci tocmai a ieșit din nou la lumină, sfidătoare. Reiese dintr-un document din martie 2015 că tatăl lui Vlad Voiculescu a fost confirmat de către Curtea de Apel București, ca fiind colaborator al Securității dat de CNSAS, verdict dat inițial de CNSAS. Asta înseamnă, păstrând în minte calculele lui Marius Oprea, că și Vlad Voiculescu e unul din „moștenitorii Securității”?

Vasile Iulian Voiculescu a fost verificat de CNSAS în cadrul unei acțiuni de identificare a posibililor colaboratori cu fosta poliție politică din rândurile deținătorilor de certificate de revolutionar.

Acțiunea de constatare a calității de colaboratori printre revoluționari a început după 2014. Guvernul Ponta a adoptat atunci două ordonanțe de urgență aproape succesive, care corectau o serie de neclarități cu privire la „stabilirea categoriilor de persoane care vor beneficia de recunoștință și gratitudine, respectiv cele  care au avut un rol determinant la victoria Revoluției Române din Decembrie 1989”. 

E vorba de OUG nr. 95/2014 și OUG nr. 1/2015. Ambele lucrau la rafinarea criteriilor după care urmau să fie primite indemnizații din bugetul de stat în baza Legii nr. 341/2004, numită și Legea recunoștinței pentru victoria Revoluției Române din Decembrie 1989 și pentru revolta muncitorească anticomunistă de la Brașov din noiembrie 1987. 

Ce aflăm, acum, despre Voiculescu-tatăl? Că a semnat un angajament în perioada studenției, sub amenințarea că va fi exclus din facultate în 1978. Motivul de șantaj ar fi fost că distribuia reviste „pornografice” (este formularea din sentința Curții) primite de la sora sa, plecată în străinătate. Pe urmă, Voiculescu-tatăl ar fi furnizat informații Securității pe care le afla în timpul exercitării meseriei sale, cea de ghid turistic și instructor de schi. 

Informatorul ar fi fost, ulterior, preluat de diverși ofițeri de Securitate, în funcție de cum și-a schimbat locul de muncă și transferat către diverse „probleme operative”, generate de context. În 1980 la Târgoviște era profesor de liceu, pe urmă a predat la Școala generală din comuna Brănești, iar din 1981 a fost kinetoterapeut la Policlinica Balneară Pucioasa.

De-aci încolo, mingea e în terenul nostru, al opiniei publice. De-aci încolo, sistemul are încredere în noi, că o să reacționăm corect și că vom sancționa derapajele de la linie, deviaționismul, lipsa de sinceritate, chiar sabotajul. 

E ușor de observat cât de clar ne-au fost livrate ingredientele care pot duce în derizoriu orice fel de încercare de apărare. Voiculescu-tatăl vindea materiale pornografice, nu făcea orice fel de speculă. Ci cu reviste interzise, nu numai de legislația comunistă, ci și de pudibonderia de bon ton a societății românești.

Avem aici, deja, nițică sare și piper pentru ceea ce urmează. Pe lângă faptul că omul pare să fi avut o fibră morală șubredă și că a semnat mai multe note informative, ni se sugerează că Voiculescu-tatăl a și pretins, în fals, că ar fi fost luptător al Revoluției, deși el lucrase mai bine de 10 ani de cealaltă parte a baricadei. Or, se prea poate ca omul să fi fost un revoluționar autentic. Cele două acțiuni nu se exclud reciproc.

Numai că absolut orice român care va citi această informație o să se întrebe cu naivitate – pe de o parte sau cu satisfacție – pe de altă parte, dar aș zice cu bună credință: ce fel de valori i-a transmis un astfel de părinte fiului lui, unul din cei mai promițători politicieni tineri ai ultimilor ani, celui supranumit „simbolul transparenței în politica din România”?

E foarte greu să spui acum și în lipsa altor dovezi, dacă informațiile din dosarul lui Voiculescu-tatăl sunt reale sau au fost exagerate și interpretate într-un mod unilateral de un judecător la fel de pasionat de istoria recentă, cum a fost acela care a dat verdictul în cazul lui Gheorghe Ursu. 

Viața publică și politică din România e o loterie. Un poker. Cei care dețin dosarul au în mână și viitorul politic al fiecăruia dintre gladiatorii suficient de curajoși sau inconștienți încât să se avânte în arena publică și să ceară ceea ce lipsește cel mai mult societății românești: credibilitate. 

Oricare dintre ei poate fi îngenuncheat, fără șanse să se mai ridice de la podea, în timp ce un arbitru cu zâmbet larg îi numără sforțările pe degete.

Amintiți-vă, doar, de câtă vreme a fost nevoie ca să aflăm că Traian Băsescu, fost președinte al României, în funcție două mandate și jumătate, a fost, de fapt, informatorul Petrov. Dar certitudinea existenței dosarului său (care ar fi fost ascuns, distrus, ars, etc) a dăinuit pe parcursul întregii sale cariere în politica națională. „Se știa” că există. Trebuia doar să fie găsit. Și s-a găsit. 

În „Nopțile Patriarhului”, ultimul roman nonficțional al Tatianei Niculescu e un episod care mi-a rămas în minte și care tocmai s-a înviorat. În carte ni se povestește cum viitorul Patriarh al României, care urma să fie instalat în scaunul lăsat liber de Teoctist, s-a decis într-un astfel de concurs de „dosare”. Al cui dosar să iasă primul? Cum să fie dosit dosarul favoritului? Și dacă totuși, apare, cum să fie prezentat fără tendențiozitate? De fapt, dosarele întregului Sinod erau împărțite în spatele ușilor închise, în funcție de cum se poziționau taberele și viitoarea cancelarie patriarhală. Seifuri, plicuri clandestine, plasate în grija unor inocenți, care nu știau că poartă în buzunarul interior al hainei, întreaga povară istorică a Bisericii. Un întreg film de spionaj. 

Când am citit prima oară niște dosare din arhiva CNSAS, era prin 2014 și mă aflam într-o încăpere slab luminată. Mă urmărea un sentiment că fac ceva greșit uitându-mă așa, eu, o străină, în viețile unor persoane pe care nu le-am cunoscut. Pentru orice om cu bună credință, experiența are ceva extrem de straniu, voyeuristic. 

După vreo patru zile a trebuit să închid coperta aia poroasă de carton, peste foile galbene, care încă miroseau a cerneală roșie sau tuș de mașină de scris. Începusem să mă conving că tot ce scrie acolo este legitim, că oamenii aceia supravegheați greșiseră față de țară, că sigur făcuseră ei ceva, altfel de ce i-ar fi ținut la relanti atâta amar de ani? Eram din ce în ce mai hotărâtă să accept adevărul Securității.

Și asta e prima capcană: logica unui sistem represiv poate fi adoptată extrem de ușor, fiindcă e simplă.

Mi-au trebuit câteva luni bune de pauză ca să înțeleg, cât de insidios parșivă e lucrătura asta cu dosarele de informatori, de rețea, de urmărire informativă. Și am realizat că cei despre care citim acolo nu sunt, de fapt, niște persoane reale. Ci dublurile lor. E o lupă tehnică pe care Securitatea a pus-o deasupra noastră și prin care sunt vizibile doar suspiciunea și neîncrederea și ura.

A doua capcană e această teorie a „Securității patriotice”, despre care se crede îndeobște că acționează și astăzi ca un fel de filtru al elitelor pentru conservarea sistemului. Argumentul sună așa: un candidat care vine din afara spectrului politic tradițional, care are potențial să fie un campion al cetățenilor, e urmărit întâi de la o distanță precaută. Este ajutat în mod discret să treacă la următoarele niveluri ale jocului și, când e cât pe ce să salveze prințesa din turnul ei de fildeș, este pus să aleagă. Sistemul sau buiecia. Pastila roșie sau pastila albastră. Se integrează în Matrix sau se încăpățânează să își ducă la bun sfârșit propriul adevăr. 

A treia capcană este o întrebare: e nevoie de un moment zero al clarificării rețetelor Securității? În lumina ultimelor dezvăluiri am crede că absolut toată lumea românească dinainte de 1989 a fost compromisă, că toți suntem o apă și-un pământ, și-n plus, viciile sistemului și greșelile personale ale părinților noștri nu sunt doar moștenite, ci încastrate în ADN-ul nostru. 

Să ne gândim altfel. Sunt 30 de ani de când în România e democrație. Cele mai importante lucrări de infrastructură – prima autostradă, magistralele CFR, sistemul de termoficare al RADET-ului în Capitală, Transfăgărășanul, centrala de la Cernavodă, toate, da, toate aceste realizări inginerești au fost construite în ultimii douăzeci de ani comuniști. Și toate își ating în zilele noastre termenul extins de garanție.

Colapsează în cascadă, sub propria greutate. Șoselele sunt peticite, proiectele de autostradă sunt blocate, se surpă podurile feroviare, liniile sunt furate, trenurile intră în coliziune, oamenii rămân fără căldură și apă caldă iarna, în case, blocurile din București stau să cadă la următorul cutremur, unul dintre reactoarele de la Cernavodă va fi închis. Abia acum se decontează anii ‘70 și anii ‘80. 

Memoria are însă, un termen de garanție nelimitat. Memoria compromiterii e și mai rezilientă. Și mult mai vie decât memoria suferinței. E un fel de bacterie nosocomială, cuibărită în sânul de amintiri. Ar fi nevoie să dărâmăm întregul edificiu și să construim altul în loc, ca să scăpăm de infecție.

Dar dacă premisele ar fi aceleași, datele din teren aceleași, studiul de fezabilitate făcut de aceiași oameni și achiziția directă s-ar face după aceleași criterii, rezultatul ar fi, oare, diferit? Abia acum, deși pare să se fi întâmplat demult, începe să ne fie frică de noi înșine. De ce a fost.