Tipografic Majuscul: Aceeași țară, alte lumi

În 1981, la începutul celui mai odios deceniu al guvernării ceaușiste, cineva din Botoșani se apuca să scrie cu cretă și litere de tipar mesaje împotriva regimului comunist. Alarmată, Securitatea începea căutările și pânda. 

Cine și-ar fi permis să-i trezească pe „cetățeni”, amintindu-le de mișcările sindicale din „Polonia prietenă”? Cine ar fi denunțat alb pe negru lipsurile alimentare din cea mai prosperă, democrată și fericită țară a blocului estic? Ce minte diabolică și mână criminală ar fi îngroșat nu-ul din „să spunem un NU hotărât stărilor de lucruri care se conturează la noi”?

Mugur Călinescu, un puști de 16 ani, care studia (ce ironie!) la liceul care purta numele revoluționarului pașoptist A.T. Laurian, e prins relativ repede.

Investigația și ancheta care urmează fac obiectul celor două dosare, „Panoul” și „Elevul”, care vor sta ulterior la baza capitolului pe care istoricul Marius Oprea i-l dedică în volumul „Șase feluri de a muri” (Editura Polirom, 2009), a spectacolului „Tipografic majuscul”, semnat de Gianina Cărbunariu (Teatrul Odeon, 2013) și a celui mai recent film, cu același titlu, al lui Radu Jude.

Chiar dacă e prima peliculă în care autorul lui „Aferim!” sau „Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari” focalizează perioada comunistă, „Tipografic Majuscul” e continuarea admirabilă a regizorului de a re-privi critic istoria României, chestionând continuu mecanismele creării ei.

La fel ca în ficțiunile anterioare care dezvăluie politicile antisemite locale și efectele lor de durată (completate de documentarele „Țara moartă” și „Ieșirea trenurilor din gară” – ultimul realizat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă), Jude pune pe masă și aici cartea distanțării, care impune, brechtian, o receptare mai puternic cerebrală, condimentată din când în când cu umorul care îl caracterizează.

Tehnic, povestea elevului, incontestabilă figură eroică a istoriei recente, se derulează fragmentat în alternanță cu secvențe din arhiva Televiziunii Române, care însoțesc cronologia evenimentelor din Botoșani. Citite împreună, momentele descriu poate cel mai bine „anatema singurătății” care, din perspectiva lui Oprea, îl va sufoca pe tânăr: „Căci Mugur Călinescu era privit de toți ca o ființă de pe altă lume”.

Decorul semnat de Irina Moscu păstrează aceeași fragmentare, ca felii decupate într-un cilindru care îi închide panoptic pe toți: victime, anchetatori, informatori, „oameni de bine”.

Un spațiu în care nimic nu poate scăpa privirii atente a „binevoitoarei” autorități. În stânga, organele statului, al căror fundal roșu contrastează cu negrul unui magnetofon supradimensionat. În dreapta, pe același principiu, locuința lui Mugur Călinescu și a mamei acestuia, în care un televizor Olt se profilează pe tapetul gălbui-portocaliu.

Iar în mijloc, sub stema Republicii Socialiste, masa de lucru a agenților din dispozitivul de ascultare. În fața acestor secțiuni, cărora li se va adăuga o sală de clasă, un mare bloc comunist.

În toate aceste spații, personajele „ies la rampă” și livrează textul rece, aproape fără să clipească. E viața tradusă în documente de arhivă, în note informative și transcrieri ale interogatoriilor.

Organele nu sunt interesate de sentimente. Ele consemnează fapte. Cu cine ai fost? Ce ai făcut? De unde ți-au venit ideile? Cine te-a influențat?

Celălalt segment, cel al decupajelor din emisiunile televizate, e contrapunctul anchetei, imaginea indiferenței și, implicit, a lașității colective: reportaje tâmpe, șugubăț-instructive, despre „revoluționarea” bătătorului de covoare sau claxonatul compulsiv, știruțe halucinante despre succesul Aro în Portugalia, împănate cu citate din Mircea Eliade, „anchete” moralizatoare despre proasta amplasare a bâlciurilor în București sau decupaje din marele kitsch național-comunist în care se scălda o parte a culturii ceaușiste. 

Prin felul în care le pune alături de traseul lui Mugur Călinescu, Jude te obligă să citești mai mult decât un simplu paralelism. Nu e doar un „în timp ce”, ci, așa cum o declara el însuși într-un interviu recent, e o nouă imagine, înfiorătoare, a nepăsării colective, a trăirilor minuscule și raportării fataliste la un regim care, deseori, s-a dezvăluit drept criminal.

* „Tipografic Majuscul” (2020). Regia: Radu Jude; Scenariul: Radu Jude, după spectacolul cu același titlu al Gianinei Cărbunariu; Imaginea: Marius Panduru; Montajul: Cătălin Cristuțiu; Cu: Șerban Lazarovici, Ioana Iacob, Șerban Pavlu, Bogdan Zamfir, Alexandru Potocean.

On/Off-screen

* „Trădătorul” / „Il traditore” (2019)

Cel mai recent lungmetraj al longevivului regizor italian Marco Bellocchio i-a adus cea de-a șaptea nominalizare la premiul cel mare de la Cannes pentru abilitatea de strânge în două ore și jumătate povestea a celei mai recente lovituri primite de Mafia siciliană, care a dus la condamnarea a peste 360 de membri.

„Arhitectul”: Tommaso Buscetta, un „soldat” din interior care, după ce i-a fost lichidată o bună parte a familiei, devine primul informator care sprijină justiția italiană în lupta împotriva Cosa Nostra.

Bellocchio încearcă să iasă din impasul condensării a două decenii prin frecvente salturi temporale însoțite de text, montarea rapidă și contracronometru a crimelor în stil mafiot sau reducerea unor scene la informația esențială.

De aceea, în ciuda duratei sale și a unor actori remarcabili, într-o distribuție extrem de numeroasă și condusă remarcabil de Pierfrancesco Favino, pelicula pare să nu le dea timp personajelor să se dezvolte suficient, unele rămânând simple cărămizi în structura piramidală a infracționalității peninsulare. 

* mubi: „Copiii morților” / „The Children of the Dead” (2019)

Prima adaptare a romanului „Copiii morților” (1995) al autoarei de Nobel Elfriede Jelinek e o țăcăneală adevărată, în care bucolica Stirie din sudul Austriei e bântuită de nazismul zombificat. Americanca Kelly Cooper și slovacul Pavol Liska au turnat proza postmodernă a scriitoarei austriece într-o comedie horror mută, trasă pe peliculă Super 8, cumpărată de prin talciocurile din New York. 

Sub impresia de film de categorie B, care altoiește expresionismul german cu umorul american de acum vreo sută de ani, satira actualizează imaginea învechită atunci când restaurantul stirian e confundat cu unul sirian de un grup de poeți din Orientul Mijlociu. În paralel, dintre victimele unui accident rutier, se ridică și Karin, o femeie de vârstă mijlocie, continuu abuzată emoțional de mama sa, iar, într-o fabrică dezafectată, soția unui ofițer SS găzduiește proiecții „terapeutice” pentru cei care au pierdut pe cineva drag. Restul e aproape de nepovestit. 

* Channel 4: „Virtuțile” / „The Virtues” (2019)

În urmă cu câteva luni, regizorul britanic Shane Meadows, autorul celebrului „This Is England” (2006) și trilogiei pentru televiziune cu același subiect, dezvăluia public faptul că a fost abuzat sexual pe când avea doar 9 ani, lucru care l-a marcat pe viață și din care s-a născut și mini-seria „Virtuțile” / „The Virtues”. 

Cele patru episoade dezvoltă întoarcerea unui bărbat, separat de fiul său, spre locul copilăriei și al violului, în care ultimele puncte de rezistență se prăbușesc sub loviturile rememorării. 

Scriitura atentă a lui Meadows și Jack Thorne (premiul BAFTA în 2016 pentru mini-seria „National Treasure”) e vărsată în alternanța continuă dintre prezent și trecutul surprins pe peliculă VHS, completat de muzica semnată de PJ Harvey. În plus, în rolul principal, Stephen Graham („This Is England”, „Boardwalk Empire”) construiește momente uimitoare, într-una dintre cele mai bune prezențe actoricești ale sale de până acum.