Tibi Ușeriu. Foto: Voicu Bojan

215k

Se spune că în viața fiecărui om există două momente cheie: Clipa în care te-ai născut și clipa în care ţi-ai dat seama pentru ce anume. În urmă cu 10 ani, după un lung și complicat ocol, Tibi Ușeriu a aflat pentru ce s-a născut: Curse de anduranță, dacă se poate acolo unde e frigul mai crâncen.

În toți acești ani, cu ocazia unor victorii memorabile la câteva ultramaratoane arctice, dar și a unor înfrângeri pe măsură, Tibi a avut ocazia să afle nenumărate lucruri pe care nu le știa despre sine însuși. Iar acest lucru l-a împlinit, fiindcă și-a înțeles chemarea.

Deși acum, cu un an înainte de împlinirea unui jumătate de secol, corpul îi transmite discret diverse sugestii și avertizări, nu se poate imagina defel stând locului. Va alerga mai departe până la propriul său capăt, acolo unde o fi, cu orice preț. Acesta pare a-i fi destinul. Dacă n-ar avea planuri de viitor un pic nebunești, ca de obicei, parcă n-ar mai fi el. Despre acestea, mai pe final.

Nu voi uita niciodată ziua când, în urmă cu șapte ani, mi-a spus foarte serios că el vrea să alerge maratonul de la Cluj. Suna destul de normal. Doar că el voia să parcurgă în alergare și cei 173 de kilometri care îl despărțeau de startul competiției. Asta nu mai suna normal deloc. Însă exact așa a făcut, cum a zis. A alergat toți cei 215 kilometri. A fost una din cele mai nebunești aventuri pe care le-am documentat vreodată.

Acum 5 ani la lansarea cărții 27 de pași

Traseul școală

Chiar de la începutul proiectului Via Transilvanica, Tibi face echipă cu fratele lui, Alin. Bat țara împreună dar și separat, se completează, se susțin reciproc, așa cum au făcut mereu. Periodic, Alin îi face surpriza de a-l trimite să țină speech-uri motivaționale la diverse firme. Iar primii bani pentru demararea proiectului au venit din vânzările volumului autobiografic 27 de pași, carte care se apropie încet, cu pași mărunți, de o sută de mii de exemplare vândute.

Faptul că marcajul drumului e un T (de la Transilvanica) încadrat într-un cerc, i-a făcut pe mulți să numească acest traseu „drumul lui Tibi”. Normal că nu e al lui, dar acum spre final, parcă a devenit un pic și al lui.

Despre acest subiect și multe altele doream să povestim. Iar cum noi am stat mereu cel mai bine de vorbă din mișcare, ne-am propus să alergăm un semi-maraton pe Traseul-școală, cel care duce din campus până în Lunca Ilvei. Este o extensie a Via Transilvanica, o potecă de o rară frumusețe, amenajată împreună cu partenerii de la Datacor.

Practic, ideea acestui traseu alternativ este foarte generoasă. E o potecă-test, un soi de Via în miniatură, dedicată celor care vor să-și deschidă apetitul pentru potențiale felii mai mari de drum. Parcurgând acest traseu, poți afla dacă ideea ți se potrivește sau nu. În plus, este ideal pentru organizarea unor competiții sportive, cum ar fi un maraton, lucru care s-a petrecut deja și, se pare, va continua.

Dat fiind faptul că acum, la început de iulie, de câteva săptămâni bune toată țara se prăjește la foc mic, global, iar canicula a urcat până în munți, am ieșit pe poarta campusului dimineața devreme. Tibi a pornit ceasul de alergare și duși am fost.

La prima casă de lângă Pășunea Rusu am vrut să-l salut, ca de obicei, pe fratele lui Baloo, un ciobănesc de Bucovina cu lătratul gros. De după gard însă, nu lătra nimeni. Am primit vestea tristă că s-a bătut cu dulăii ăia răi, siberieni, ai lui Baciu Vasile de la stâna de pe dealul vecin și l-au omorât. La munte e ceva mai complicat cu animalele de companie…

Dimineață de toamnă superbă la Tășuleasa, alături de cățelul meu Puck

Fragi, sânziene și cimbrișor

Tibi este exact așa cum aleargă – egal cu sine, constant, neschimbător. Calcă atent și silențios, ca o felină, fără accelerări inutile iar, în plus, e mereu atent la ritm și la capacitățile de anduranță ale partenerului. Abruptișurile mari a ales să le umblăm ca pensionarii, cu mâinile la spate și nu ne-am sfiit să facem pauze mai lungi la izvoare, pentru hidratare.

A fost o alergare de două ceasuri și jumătate absolut lejeră și minunată, într-un peisaj de vis, cu deschideri generoase până spre Munții Rodnei, Călimani și Valea Someșului.

Pe parcurs, mi-a descris și fiecare piatră de hotar. A cui este, cine a făcut-o sau cui îi e dedicată. La borna lui Csabi, prietenul lor mort într-un accident de MTB la doar 40 de ani, am stat un pic să-mi povestească. Cică era un băiat pe cinste, care avea totul în față, reușise în viață și carieră. Era schior, campion la Kyokushin și mare amator de ture în natură. Pe o coborâre abruptă se pare că i-a intrat un lemn la roata față, roata s-a blocat, iar căzătura i-a fost fatală.

La un moment dat, pe o culme, ne-a lovit pe amândoi un miros irezistibil de frăguțe coapte. Ne-am oprit și am ciugulit, ca doi copii, frăguțe calde, încinse de soare. Am trecut peste pășuni nesfârșite, aflate în plină inflorescență, trăgând în piept arome de sânziene și cimbrișor, am străbătut păduri sobre cu umbră groasă sau cătune pline de poezie.

Tot alergând, am povestit vrute și nevrute. Punând întrebări și ascultând mi-am amintit de cuvintele lui Kierkegaard: „Viața unui om nu poate fi înțeleasă decât privind înapoi, însă ea se cuvine trăită doar privind înainte”. Iar Tibi e genul de om tonic, care s-a reinventat, alegând să lase trecutul în urmă și să privească încrezător înainte.

La montarea crucii de fier din apropierea campusului

Cum să privești un stejar

„Așa cum știi și tu, povestea vieții mele nu mai e un secret pentru nimeni. Am părăsit țara asta ducând cu mine doar traume, abuzuri și o tonă de incertitudini despre cine sunt și ce vreau. Practic nu apucasem să aflu mai deloc în ce țară îmi trăisem tinerețea. Sincer să fiu, pe atunci eram atât de imatur, încât nici nu cred că-mi doream.

A urmat o cavalcadă de nebunii care s-a terminat, ca la testele de mașini Euro NCAP, cu izbitura din plin într-un zid. În urma acesteia, am lipsit din propria viață vreme de 10 ani, reflectând despre toate cele, înconjurat doar de niște pereți albi, foarte groși.

N-o să uit niciodată mirarea cu care, după eliberare, m-am uitat odată, vreme de vreo două ceasuri, la un stejar aici în zonă, minunându-mă de miracolul vieții și de frumusețea scoarței lui bătrâne. Șuieratul vântului și țârâitul greierilor erau parcă date la volum maxim. La fel culorile, mirosurile. Demult nu mă mai mir de copaci sau de păduri, doar le străbat. Acum însă, mă minunez de altele, cum ar fi locuri sau oameni.

Tibi sprijină un IMS după o tură de pe Valea Cernei până la Obârșia Cloșani

Marea îngrijorare  – mentenanța potecii

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Să știi că povestea asta cu Via Transilvanica a fost în sine o cursă de ultramaraton. Ba mai rău, a fost chiar cu obstacole, iar unele au părut, la vremea lor, de netrecut. Acum, aproape de final, realizez cât de lungă și de grea a fost, de fapt, toată aventura. Dar a fost și extrem de interesantă.

Nu aș fi putut bănui niciodată că sunt în stare să fac câte lucruri am făcut. Practic, am jucat mai multe roluri deodată. Împreună cu Alin, am fost în rol de personaj de PR prin birouri de oficialități. Am ținut conferințe, am făcut frumos pe la recepții și inaugurări, chestie care nu prea mă entuziasmează, în general.

În rest, am defrișat poteci, am construit poduri din lemn, am manevrat o groază de utilaje și m-am ocupat de mutarea bornelor de la noi din campus și plasarea lor în ogrăzile a zeci de primării. Asta îmi place.

Nu în ultimul rând, am umblat sute și sute de kilometri aiurea încercând, împreună cu localnici și voluntari, să găsim rutele corecte, traseele ideale. Toată treaba a fost un carusel de mare viteză, pe alocuri părând să sară de pe șine. Problema acestei poteci care taie România este că din start a prins la public mai bine decât ne așteptam. Cu alte cuvinte, calea a luat-o înaintea proiectului, ceea ce ne-a surprins, însă a trebuit să ținem ritmul. Iar acesta a fost, pe alocuri, infernal.

Eu cred că povestea va fi un succes, oamenii se vor contamina unii de la alții, vor umbla pe diverse segmente, vor explora locuri ascunse. Vor veni și străini, fiindcă aceste drumuri de anduranță sunt un succes în Europa și în America. Când drumeții clasici de Camino vor afla de Via noastră, s-ar putea să vrea să încerce ceva nou. Trendul e bun. Vom merge la diverse târguri de turism, iar o vreme va trebui să ne ocupăm și de ceea ce n-am avut timp să facem, adică de promovare.

Dar, sincer să fiu, mă declar obosit, mă bucur că o încheiem. Dilema mea cea mare de acum încolo este legată de mentenanță. Nu știu cum se vor obține fonduri pentru a întreține dihania lungă de 1.400 de kilometri. Fiindcă eu am văzut deja borne înecate de vegetație, marcaje distruse.

Sau uite, terasamentul de cale ferată, pe care l-am defrișat de curând în Hunedoara. Natura nu doarme. Dacă la anul nu-l curățăm din nou, e o problemă. Apoi tot așa, an de an. În locuri sălbatice ar mai trebui niște refugii pe traseu…

Unele comunități sunt foarte sărace, altele sunt prost administrate. Nu sunt în stare să taie iarba, să întrețină cărarea. Sincer, eu cred că misiunea asociației noastre s-a cam încheiat și nu e firesc ca cei care au creat această poveste să o și întrețină. E pur și simplu o povară prea grea pentru o mică asociație din munți.

Statul român ar trebui de acum să se implice, doar că noi avem un stat liber și independent, guvernat de niște domni care se implică doar în ceea ce poftesc dumnealor, respectiv în acțiuni ce le pot aduce lor și prietenilor profit maxim, cu efort minim. Așa funcționează țara asta, deci nu am habar cum vor evolua treburile de acum încolo. Timpul va decide.

Alături de Christine Thürmer, Alin și borna Km zero din campus

La geografie nouă, oameni noi

Ce a fost uimitor pentru mine în toată această aventură? Am descoperit o geografie nouă. Nu mi-am putut imagina că țara poate fi atât de diversă și de surprinzătoare. Și atât de diferită din punct de vedere cultural și economic. Fiecare ținut prin care trece poteca e altfel, are caracteristici și atmosfere diferite. Și fiecare e interesant în felul său. Trebuie doar să fii un pic atent.

Fără a fi o Elveție impunătoare sau o Valle D’Aosta din Italia, unde am alergat de patru ori la Turul Giganților pe munți de peste 4.000 de metri, țara are frumusețile ei ascunse, păstrând bineînțeles proporțiile. Platoul Mehedinți despre care nu știam că există, e un astfel de exemplu. Sau Fundătura Ponorului. Sau Țara Hațegului. Sau Ineleț, locul meu preferat de pe tot traseul. Are tot ce trebuie – e inaccesibil mașinilor, e sălbatic, are atmosferă de poveste, oameni interesanți și o discreție care, pe mine unul, m-a vrăjit.

Pe lângă geografie, am descoperit în acești ultimi cinci ani, oameni din cei mai diverși. Am fost forțat de împrejurări să interacționez, să mă deschid și să mă expun, ceea ce este un pic nefiresc pentru un singuratic ca mine, care preferă oricând o cursă solitară în pustiu, decât o întâlnire de protocol.

Am întâlnit oameni atât de îndrăgostiți de proiect, încât erau mai zeloși decât noi în a face totul ca la carte, oameni care au risipit enorm de mult timp și energie ajutându-ne pe plan local. Am multe exemple și port un mare respect acestor eroi neștiuți.

Am avut surprize majore cu diverși cunoscuți cu firme prospere, care s-au implicat, au oferit resurse, au sponsorizat concursuri sportive. Așa sunt băieții de la Datacor din Bistrița, cu care am amenajat bucata asta. A fost o plăcere să lucrăm împreună și o vom mai face.

La polul opus, am dat și peste oameni despre care nu puteam bănui că există. Eu nu înțeleg cum pot dormi bine noaptea unii care seara promit marea cu sarea și dimineața uită total, totul.  Apoi nu-ți mai răspund la telefon. Există această specie de primari mincinoși patologici. Problema e că mereu te prinzi când e prea târziu, când deja ai trasat poteca, ai angrenat mecanisme de implementare.

Am mai întâlnit oameni din administrații, care se purtau exact ca boierii medievali, convinși că localitatea lor e totuna cu ograda proprie, iar satele aparținând comunei, cu oameni cu tot, sunt proprietatea lor exclusivă. Ăștia-s chiar mai siniștri decât mincinoșii.

Pe de altă parte, există o altă specie pe care, sincer, o admir. Sunt genul de antreprenori creativi, care au reușit în afaceri și decid să intre în politică. Intră exact ca niște tancuri, rup toate regulile, fac ravagii, dau oameni afară, dar măcar în urma lor rămâne ceva.  Sunt oameni puternici, care schimbă lucrurile, cu toate că sunt controversați și departe de-a fi perfecți. Vorba lui Mircea Miclea – „îngerii n-au scris niciodată istorie”. Iar noi trăim în istorie, nu printre nori. Uită-te la Reșița, ca să-ți dau un singur exemplu.

La descărat de borne în curtea primăriei din Comuna Beriu, Hunedoara

Noul plan nebunesc

Alin a fost forțat să mute data lansării pe 8 octombrie, cum știi. În august vrea să plece la drum și să parcurgă toată Via cap-coadă, să vadă ce a ieșit. În septembrie eu, împreună cu o gașcă de băieți aleși pe sprânceană aș vrea să o alergăm, în sistem de competiție. Toată.

E cam mult 1.400 de kilometri, știu. Dar mi-a intrat asta în cap și mă tem că n-o să-mi iasă. Sună un pic irațional și complicat logistic. Dar mintea mea merge mereu înaintea corpului. Tot ce pot să sper e ca sărmanul trup, afectat de degerături și cam uzat de ultramaratoane, să nu se dezintegreze pe parcurs.

Ideal, planul sună cam așa. Aș vrea să fim 10 alergători. Mergem minimalist, fără puncte de control, dintr-o pensiune în alta de pe traseu. Cu un drum, vedem care funcționează și care nu. Ele trebuie să ne asigure strictul necesar, adică mâncare-dormit-mâncare. În rest bani la noi și magazinele de pe drum. Îl avem pe Ștefan cu o mașină de suport și pe Gherase, care documentează video toată povestea. Atât.

Teoretic, ar trebui să alergăm de la 9 dimineața și maximum seara la 8 să ajungem în următorul punct, fiecare în ritmul lui, cât îl țin curelele. Suntem alergători de vârste și de calibre diferite. Pe unii n-ai cum să-i ții în lesă legați de un grup. Am buget pentru tot, m-am îngrijit din vreme. Practic, vreau să fac un proiect-pilot. Să știu cât e de realist ar fi să organizezi la o scară mai mare astfel concursuri de anduranță.

Tu cunoști toată aventura noastră cu compețiile Via Maria Theresia. S-ar putea să o reluăm cândva. Bun, pe aceeași idee, dacă tot mergem la târguri de turism, aș vrea să promovez Via Transilvanica specific pentru alergători. Sunt convins că o mână de nebuni găsim pentru început. Dacă facem un marketing cu cap, s-ar putea să devină ceva interesant în viitor. Important e să visăm.

Legat de distanțe – cea mai scurtă e 45 de kilometri, dar sunt și câteva de 80 de kilometri. Ținuturile prin care trecem sunt însă destul de diferite. De exemplu, Alba și Hunedoara luate împreună însumează 340 de kilometri. Diferența de nivel pe toată distanța e de 3.200 de metri. Dar, atenție! Distanța Putna – Tășuleasa e doar 162 de kilometri, dar diferența de nivel are 6.400 de metri. Va fi o mega provocare. Dar cred în această idee și tare aș vrea să ne iasă.

Copșa Mică, plantare de nuci

O căsuță și niște cai

În rest, viitorul meu arată destul de simplu. Mă văd mutat în curând într-o casă mică, din lemn, dar cu o terasă mare, cu vedere spre Muntele Heniu. Am de gând să-mi împlinesc unul din vechile visuri ale copilăriei. O să-mi fac un grajd, un manej și-mi iau niște cai din rasa lipițan. Sunt cai nepretențioși, buni de călărie și de anduranță.

Musai vreau și două iepe, fiindcă aș vrea să văd niște mânji crescând pe lângă mine. O să iau și un ponei, doi pentru fiul meu. Mi-ar plăcea să-l învăț să iubească și el caii. Cine știe, poate o să organizăm cândva împreună ture cu cai pe Via Transilvanica. De aici până la Mediaș ar fi un traseu făinuț de tot.

David al meu are acum 4 ani și a intrat în zona „De ce”-urilor. Când crezi că i-ai explicat totul în detaliu și l-ai încuiat, mai stă un pic, se mai gândește și mai bagă un „De ce” de final. Azi dimineață, când i-am spus că plec să alerg m-a întrebat „De ce”? N-am știut ce să zic. Vezi, de mulți ani caut un răspuns la întrebarea asta și încă nu l-am găsit. Dar mă tem că nici nu trebuie.

O alergare dimineața devreme la -20 de grade împreună cu Tibi, Alin și Gherase.

Această serie de articole despre redescoperirea la pas a Transilvaniei este susținută de Raiffeisen Bank, ca o contribuție la promovarea culturii și tradițiilor românești. Raiffeisen Bank este partener strategic al proiectului Via Transilvanica și al Asociației Tășuleasa Social și a susținut amenajarea a 300 de kilometri ai traseului, în ultimii trei ani.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.