The Shape of Water / Forma apei

Acțiunea filmului The Shape of Water − recent nominalizat la 13 premii Oscar − se petrece la începutul anilor ’60, în plin Război Rece, când, într-o bază secretă a armatei americane, sfioasa femeie de serviciu Elisa (Sally Hawkins) se înamorează de un amfibiu ciudat (Doug Jones), ținut captiv într-una dintre încăperile securizate.

Regizorul mexican Guillermo del Toro caută să îşi câştige spectatorii cu forma filmului său, neglijând fondul poveștii.

Pentru ca „fabula” să fie pe placul Academiei Americane, el înghesuie în schema narativă teme din registrul corectitudinii politice: marginalul cel bun, monstrul persecutat, discriminarea rasială, falsitatea familiei clasice, obtuzitatea militarilor ș.a.m.d.

Sally Hawkins și Octavia Spencer joacă rolul unor femei de serviciu dintr-o bază secretă a armatei.

După ce Elisa își găsește sufletul-pereche, șefii bazei decid să pună capăt vieții omului-amfibie, pentru că nu vor şi nici nu au răbdare să îl priceapă. Doar ea, o marginală, comunică cu acest „monstru” şi începe să îl îndrăgească.

Melancolică și incapabilă să vorbească, Elisa are doar doi prieteni: un ilustrator gay ratat (Richard Jenkins) şi o colegă de muncă, afro-americană guralivă (Octavia Spencer).

Schema de idei a filmului e fondată pe acest tip de contrast, care apare și în relația dintre timiditatea Elisei și violența lui Strickland (Michael Shannon), șeful dispozitivului de securitate din baza secretă.

Ciocnirile etice și comportamentale se îmbină și cu o tematică aflată din nou la modă, aceea a conflictului dintre America și Rusia.

Numai că The Shape of Water pare prea puţin interesat de o dezbatere aplicată pe acest subiect, pe care îl foloseşte mai degrabă ca pretext pentru o istorie fantastică.

Acest specific fantastic e repetitiv atât înăuntrul filmului, cât şi în ansamblul carierei lui Guillermo del Toro. De pildă, creatura din El laberinto del fauno (Labirintul lui Pan, 2006) seamănă izbitor cu amfibianul căruia Elisa vrea să-i redea libertatea.

Michael Shannon (în stânga) și Michael Stuhlbarg, în rolul agentului sovietic.

Del Toro lucrează cu forme narative finisate pe jumătate, care provin, mai toate, din zona corectitudinii politice.

Sunt puși față în față, de pildă, americanul zelos și arogant cu rusul parșiv, dar omenos. Nu lipseşte nici diferenţierea socială dintre eroină (Elisa) şi antagonist (gardianul Strickland): ea stă într-un apartament decrepit, dar plin de farmec, în timp ce el are o casă ca din revistă, își cumpără o mașină foarte scumpă şi are o soţie care ar putea poza în publicații pentru adulţi.

E bifată și problema rasială, pentru că suntem în anii ’60 și segregarea este o mare problemă: un cuplu de culoare nu este primit într-un bar, cu toate că înăuntru nu e niciun client.

Aceste „comentarii politice” sunt introduse ca să ofere filmului şi altceva decât imagini de basm. Numai că viteza cu care del Toro trece peste elementele de context şi grija exacerbată cu care se revine la compoziţia plastică a filmului decredibilizează inserţiile ideologice.

Să AI sau să n-AI. Dilema privind alfabetizarea copiilor în inteligență artificială 

Ce înseamnă alfabetizarea în AI? De ce este urgentă rezolvarea ei? Cum se raportează la subiect cinci țări europene care se află pe un spectru care merge de la interzicere la adoptare în masă? Și, nu în ultimul rând, ce se poate face în România, unde autoritățile trebuie să navigheze și apele tulburi ale analfabetismului funcțional? Încercăm un răspuns în continuare. 

Povestea Lay’s pe care nu o știai: drumul cartofului, din câmp la fabrică și la „Mica Unire în bucate” (P)

„Povestea Lay’s pe care nu o știai” este o serie realizată de Amintiri Gustoase, care creează punți gastronomice între generații și se află mereu în căutarea brandurilor ce vorbesc tinerilor prin gust. Provocați de PepsiCo, am pornit pe drumul cartofului pentru a descoperi lucruri mai puțin cunoscute despre chipsurile Lay’s: sunt făcute din cartofi crescuți sustenabil, în ferme atent selecționate, iar gustul lor ajunge astăzi în 18 țări din Europa.

În aceste condiţii, mișcarea tremurată a camerei, muzica interminabilă, jocul expandat al actorilor şi montajul precipitat sunt doar artificii care să mascheze puţinătatea unor idei ce nu depășesc scheme duale de tipul rău-bun, indiferent-implicat, exaltat-reţinut, romantic-pragmatic etc.

Amfibianul din scurtmetrajul olandez „The Space Between Us”.

În presa occidentală s-a creat o dezbatere legată de faptul că The Shape of Water ar plagia firul roşu al poveştii şi creatura marină din scurtmetrajul olandez The Space Between Us (2015) (disponibil aici).

Del Toro a respins aceste acuzaţii, argumentând că autorii scurtmetrajului nu deţin automat drepturile pe toate personajele cinematografice aflate la întâlnirea dintre om şi creatură acvatică.

În timpul filmărilor, înainte de iscarea acestei polemici, mexicanul spusese că s-a inspirat din povestirile fraţilor Grimm, din „Frumoasa şi Bestia” şi din „Mica sirenă”, şi că, încă din anii ’90, după lungmetrajul său de debut – Cronos –, avea în plan să facă un astfel de film.

În apărarea lui s-a poziționat și Academia olandeză de Film, care a produs scurtmetrajul cu pricina. Academia a emis recent un comunicat în care precizează că cele două proiecte au identităţi distincte.

Însă, cu toate că speculaţiile au fost negate în mod oficial, asemănarea rămâne izbitoare şi naşte semne de întrebare legitime.

În presa românească, Cristian Tudor Popescu a identificat o altă sursă potenţială pe care del Toro ar folosi-o fără să o menţioneze în fişa producţiei sale.

Este vorba despre romanul Omul amfibie, publicat de scriitorul sovietic Aleksandr Beleaev în 1928, care începe cu o bucată narativă similară cu voice-over-ul din debutul filmului.

Totuşi, pe pagina de IMDb a filmului The Shape of Water, în secţiunea trivia, există informaţia conform căreia povestea s-ar inspira din romanul menţionat.

Dincolo de aceste discuţii, del Toro nu reuşeşte să facă nici film politic, nici basm, aşa cum reuşea, de pildă, Matteo Garrone, cu superbul Il racconto dei racconti – Tale of Tales (2015).

Mexicanul se află pe graniţa dintre cele două genuri şi le ratează pe ambele. Pentru că, atunci când forma înseamnă totul, ea riscă să îşi pierdă relevanţa.