Fotografie din 1969, realizată de Nathan Farb în nordul Moldovei.

The Romanians. Aventura unui fotograf american în România anilor '70

Nathan Farb, un fotograf american cu origini românești, a ajuns în România în două rânduri pe vremea lui Ceaușescu, și încă o dată, imediat după revoluția din 1989.

În vara lui 1969 și în toamna lui 1974, Farb a venit pentru a recompune o parte dintre amintirile bunicului său – care-i prezentase țara în care se născuse și Marea Neagră drept “locuri mistice”.

Aveau să fie două călătorii inițiatice pentru tânărul american, care descoperea, dincoace de Cortina de Fier, o lume tulburător de diferită, dar și de o stranie familiaritate cu ceea ce se petrecea dincolo de Ocean.

Azi, ajuns la 75 de ani, Farb a pus la dispoziția cititorilor PressOne povestea legăturii sale cu România, precum și câteva fotografii care nu au fost expuse niciodată – cadre de pe plaja din Costinești sau din comunitățile de romi din zona Moldovei.

E un mic tezaur în care veți (re)găsi un strop din atmosfera acelor vremuri de care ne despart aproape jumătate de secol.

Portret realizat în 1969. Foto: Nathan Farb
Scripcar, Moldova, 1969. Foto: Nathan Farb
Sfârșitul anilor ’60, pe plaja de nudiști de la Costinești. Foto: Nathan Farb

Nathan Farb ajungea în România la doi ani după ceea ce se numise Summer of Love, anotimpul unui fenomen social cu “sediul” în districtul Haight-Ashbury din San Francisco, ocupat de zeci de mii de tineri adepți ai contraculturii hippy.

LSD, revoluția sexuală, rockul psihedelic, opoziția față de războiul din Vietnam și reperele lumii moderne erau energiile revărsate în stradă de tineri îmbrăcați în culori intense.

În acea vară a lui ’67 se trăise frenetic și pe străzile din New York, unde Farb, pe atunci în vârstă de 26 de ani, încerca să-și facă un nume printre artiștii vizuali.

Doi ani mai târziu, Nathan Farb, soția sa și fiica sa vitregă traversau România într-o dubiță, un model vechi de Volkswagen care nu putea “prinde” mai mult de 50 de kilometri la oră.

Fotograful voia să meargă pe urmele poveștilor auzite de la bunicul său și să-și descopere “sufletul românesc”. Considera această moștenire un fel de cadou special, pe care urma să învețe să-l folosească odată ajuns la Marea Neagră.

Au oprit la Costinești.

După ce au parcat lângă niște terenuri agricole, “deasupra unor stânci argiloase”, au coborât toți trei pe plajă. S-au trezit în mijlocul unor nudiști, lucru pe care fotograful nu-și imagina că-l va găsi undeva în blocul răsăritean.

În plin război rece, câțiva români se încălzeau la soare, “surprinși de apariția primului american pe care-l vedeau în viețile lor, probabil”, după cum își amintește astăzi Nathan Farb.

Până la urmă, Cortina nu despărțea lumi chiar atât de diferite, își spunea tânărul american.

Într-o dimineață, Nathan, Judith și Ruth au apărut pe plajă cu niște pene prinse în păr. În următoarea zi, toată lumea le-a urmat exemplul. Cincizeci de oameni defilau și imitau strigătele de luptă ale “pieilor roșii”.

Au rămas șase săptămâni în țara din care emigrase bunicul lui Nathan, după care au plecat spre Istanbul, via Bulgaria.

Imagine de pe plaja din Costinești, în 1969. Foto: Nathan Farb

Nathan Farb a revenit în România în 1974, în cadrul unui proiect derulat de Agenția pentru Informații a Statelor Unite (USIA).

Politica externă a SUA era consolidată prin programe culturale și educative. Expoziții organizate dincoace de Cortina de Fier le vorbeau răsăritenilor despre cum sunt și cum trăiesc americanii. Un fel de propagandă.

Nathan Farb a aflat că se pregătește un tur prin cinci orașe românești și încă atâtea din Ungaria, Cehoslovacia și Iugoslavia. Își dorea să fie unul dintre ghizi și să le vorbească esticilor despre pasiunea lui. Astăzi, s-ar numi atelier de fotografie.

Le-a scris celor de la USIA și le-a spus ceva ce și acum, după mai bine de 40 de ani, îi sună la fel de stupid: “Lăsați-mă să fiu primul care vă întâmpină în România”.

Până la urmă, a fost inclus în grupul de fotografi americani care aveau să descopere, cu surprindere, că în orașe ca Suceava sau Iași exista un interes uriaș pentru preocupările lor.

În jur de 3.000 de oameni vizitau zilnic expoziția venită din America. Iar Nathan profita și le făcea poze.

Suceava, 1974. Foto: Nathan Farb

În 1977, Nathan Farb a ajuns în URSS cu o expoziție similară. 1,5 milioane de spectatori au ținut să vadă cele 800 de fotografii realizate de nume sonore din “tabăra inamică”. Imaginile au fost expuse în Moscova, Kiev, Alma Ata, Tbilisi, Ufa sau Novosibirsk.

Nathan a fost ghid în orașul din Siberia. Și-a instalat și un mic studio, unde le făcea poze vizitatorilor cu un aparat pe film lat 4×5, care avea un sistem Polaroid în spatele camerei.

Entuziasmul era generat de faptul că oamenii își puteau vedea imediat fotografiile și primeau o copie.

“Am început să folosesc polaroid în Statele Unite. Am experimentat pe străzile din New York și am descoperit că, atunci când fotografiile sunt pentru oameni, obții o deschidere neașteptată.

Cu totul altfel stau lucrurile când tratezi subiecte, ca jurnalist sau fotograf de artă. Se poate vedea la imaginile pe care le-am realizat în România că oamenii erau foarte deschiși cu mine. Cred că asta se datora și faptului că întotdeauna am încercat și mi-a făcut plăcere să fiu, la rându-mi, deschis cu ei”, spune Farb.

În 1980, portretele făcute de el la Novosibirsk erau reunite în volumul “The Russians” (Rușii), care i-a adus recunoașterea internațională.

Ideea că ai putea surprinde esența unei culturi în portrete individuale i-a venit de la August Sander, unul dintre cei mai importanți fotografi de la începutul secolului XX.

Nathan Farb, în tinerețe, după apariția eseului fotografic “The Russians”.

Farb a devenit apoi colaborator al publicațiilor The New York Times Magazine, Life Magazine sau New York Daily News.

Avea să ajungă în România pentru a treia oară, la câteva zile după ce soții Ceaușescu fuseseră executați.

Acum, la 75 de ani, se gândește să publice un eseu în imagini care să adune experiențele din țara natală a bunicului său.

“Am auzit foarte multe bancuri bune cu Ceaușescu”

– Ce rol a jucat fotografia în viața dumneavoastră și cum a apărut dorința de a vizita România?

– Fotografiile au reprezentat un loc central în viața mea. Nu mi-am cunoscut tatăl. S-a sinucis înainte ca eu să mă nasc și l-am cunoscut doar prin intermediul poveștilor pe care mi le spunea mama și din albumele cu fotografii.

Astfel, încă de mic am învățat să mă uit cu o foarte mare atenție la fotografii. Îmi amintesc că, la 4-5 ani, obișnuiam să parcurg mereu și mereu albumele familiei.

Bunicul meu (tatăl mamei) avea 16 ani când a ajuns în America. Provenea dintr-o familie educată și a trebuit să se descurce pe cont propriu. A ajuns în Fort Smith, Arkansas, unde și-a întemeiat o familie.

După moartea tatălui meu, mama s-a întors să predea la școală, lăsându-mă în grija bunicilor pentru câțiva ani.

Mi-l aduc aminte pe bunicul povestind melancolic despre România și menționând Marea Neagră în termeni oarecum romantici. El a avut 8 fete și un băiat, și o casă mare.

În America, făcea în fiecare an poze cu familia lui ca să le trimită celor rămași în România. Iată că fotografia a jucat un rol important și în acea parte a familiei mele.

– Cum ați găsit România în 1969?

– A fost șocant, într-o primă fază, să descopăr că oamenii își permiteau anumite libertăți în spatele Cortinei de Fier. La Costinești se făcea nudism. În ’69, am călătorit prin Iugoslavia, România și Bulgaria. Cu excepția Bulgariei, am avut o experiență foarte bună.

Am întâlnit oameni deschiși. Unii își doreau din tot sufletul să le semene americanilor, chiar dacă nu știau prea bine ce-ar fi însemnat asta. Știau că ne bucurăm de mai multe bunuri materiale și libertăți și erau interesați de noi, de moda din America, pe care o întrezăriseră în reviste.

– Descrieți-ne atmosfera din România acelei perioade. Cum trăiau oamenii simpli?

– Am întâlnit câțiva artiști, intelectuali, care erau foarte nefericiți din cauza sistemului. Mulți tânjeau după altceva. Am întâlnit și țigani și am stat lângă taberele lor.

Am văzut că nu au mâncare adecvată și nici asistență medicală. Mulți oameni dădeau vina pe țigani pentru propria lor stare de nefericire și de mizerie. Asta suna a rasism și a cruzime.

Spectatori la expoziția foto americană de la Suceava, 1974. Foto: Nathan Farb

– Cum reacționau cei pe care-i fotografiați? Un fotograf străin în România nu era un lucru comun în anii aceia.

– Cei mai mulți erau foarte surprinși de faptul că noi călătoream cu un copil. Asta ne-a ajutat să spargem gheața.

Oamenii ne ofereau mâncare, lapte pentru fiica noastră și un loc de dormit. Cred că mai ales cei din zonele rurale ne priveau ca și cum am fi fost într-un fel de pelerinaj, o călătorie religioasă sau ceva de genul acesta.

Pentru mine a fost un voiaj al descoperirii, să văd cum ar fi putut arăta viața mea dacă bunicul nu ar fi emigrat.

– Ultima oară ați venit în România în calitate de jurnalist, în decembrie ’89.

– Da, la câteva zile după execuția soților Ceaușescu. N-am mai găsit nimic din atmosfera simpatică de la sfârșitul anilor ’60. Am auzit, totuși, în acele zile cumplite de anarhie, foarte multe bancuri bune cu Ceaușescu.

Am descoperit că românii învățaseră să înfrunte o parte a acestei orori cu mult umor. Era o strategie de supraviețuire.

E greu de descris cum am trăit acea săptămână din 1989. Îmi amintesc niște imagini fabuloase, detalii extraordinar de emoționante din acele spații de comemorare a morților revoluției, care erau peste tot în București. Mă gândesc ca într-o zi să public aceste imagini.

*

“A fost șocant, într-o primă fază, să descopăr că oamenii își permiteau anumite libertăți în spatele Cortinei de Fier. La Costinești se făcea nudism. În ’69, am călătorit prin Iugoslavia, România și Bulgaria. Cu excepția Bulgariei, am avut o experiență foarte bună.” (Nathan Farb, fotograf)

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează