Revoluţia din Dăbuleni

Viorel Ilişoi

Redactor

Invazia pepenilor a început. Încet-încet, valul verde acoperă țara.

Pe marginea drumurilor naționale, în fața porților, în piețe și pe lângă piețe, pe trotuare, în toate marile magazine, la răscruci, în târguri, la orice adunare de oameni, la orice masă, peste tot vezi grămezi de pepeni verzi, pepeni galbeni, coji peste tot.

România devine, pentru o vară, țara lui Pepene-Vodă. Iar capitala se mută vremelnic la Dăbuleni, de unde vine grosul producţiei românești.

Acolo se întâmplă de ani buni un miracol: pământul sărac, nisipos, cel mai mare deșert românesc, ridică din sărăcia lui munți uriași de lubenițe.

Din rostogolirea lubenițelor prin toată țara, și chiar dincolo de hotarele ei, se întorc la Dăbuleni bani cu ghiotura; și, totuși, fermierii n-o duc grozav, iar orașul nu are măcar o stradă asfaltată.

Banii se scurg undeva, nevăzuți, ca zeama de lubeniță în pământ.

Localitatea e supravegheată video, dar furturile se petrec pe câmp.

Orașul Dăbuleni.

„Oraș supravegheat video”, așa cum scrie la toate intrările, din toate direcțiile. Chiar și când vii din bostănării, pe un drum plin de gropi, tot asta afli întâi.

Dar când te uiți după camere, nu vezi niciuna. Nu știi unde și când te urmărește cineva pe un monitor – și mai ales de ce.

– Păi la noi se fură și ziua, și noaptea – te lămuresc sătenii.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Îți tot vine să le zici săteni, văzându-i cum trec fără odihnă cu căruțele lor pline de pepeni. Dar ei sunt orășeni încă din 2004, când Adrian Năstase dădu un decret, chiar de 1 aprilie, de transformă peste noapte o mulțime de comune în orașe.

Dăbuleniul era cea mai mare comună din țară, se laudă primarul Aurel Băjenaru.

Poate nu era cea mai mare, dar, oricum, una dintre cele mai mari; și a devenit unul dintre cele mai amărâte orașe.

Și acum ar vrea unii să îl facă înapoi comună. Vorba lui Creangă: decât codaș ca oraș, mai bine-ntre comune fruntaș.

Se fură lubenițe? Se fură. Intră într-o noapte o ceată de băieți cu iuțeală de mână și, până dimineață, lasă ogorul curat. Lucrează frumos, la lumina lunii, aleg lubenițele după strălucire.

Se fură pompe? Se fură. Pompele de scot apa din puțuri și o trimit prin țevi găurite, pic cu pic, la rădăcina fiecărei plante.

O pompă poate să coste de la 200 la peste 500 de lei. La o singură trecere, ceata de băieți iuți de mână, pricepuți la șurubăială, poate să adune o căruță de pompe. O căruță de bani.

Se fură și țevi. Și folie de celofan. Și canistre cu benzină. Biciclete. Tot ce se găsește pe câmp și poate să nu fie lăsat la locul lui. Totul poate să dispară într-o noapte de vară.

O femeie avea niște pompe de apă și nu i-au folosit la nimic: i s-au furat.

Mai rău decât furatul e sabotajul. Distrugerea.

Oamenii sapă în câmp cu foreza, la peste 20 de metri adâncime, și trag apă cu pompele ca să-și ude lubenițele.

Dar astă-primăvară intrară unii în bostănării și înfundară puțurile cu sticle de plastic.

Oamenii chemară fântânarii să le desfunde, dar degeaba. Plasticul răsucit și băgat cu forță în puțurile înguste, de grosimea brațului, nu mai putu fi scos.

– De-ai dracu’ făcură distrugerea asta, numa’ să facă rău, să te lase fără recoltă. Cine a distrus? Concurența, cum cine?

Puneți-vă acum, dadă Marină, lele Ioană, nene Vasile, și ceilalți păgubași, de săpați alte puțuri.

Distracție mare, și cheltuială pe măsură, că e două-trei mii de lei să sapi un puț în câmp și să-l armezi cu țeavă groasă.

De nu faci aşa, se prăbușesc pereții de nisip. Trebuie să vinzi 8 tone de lubeniță, la prețul de acum, ca să acoperi paguba.

Anunțară ei și poliția, dar nu fu prins niciun vandal din ăsta. Cică pe câmp nu sunt camere video, doar orașul e supravegheat, adică acolo unde nu prea se fură.

Ce să iei din oraș? Nisipul de pe străzi? Că asfalt nu există.

Sunt 102 străzi în Dăbuleni, însumând 82 de kilometri. Un singur kilometru a fost asfaltat cândva, într-o epocă îndepărtată, operă de mântuială a unui primar cinic.

De atunci, stratul prețios s-a măcinat, a dispărut. Ceva asfalt există totuși. Pe DN 54A, care taie Dăbuleniul în lung. Dar ăsta e drum național, nu aparține orașului.

Doar drumul național contribuie cu ceva asfalt la urbanitatea Dăbuleniului.

Oamenii și-au văzut de lubenițele lor și, din patru în patru ani, unii au mai mers și la vot. Au tot ales, dar nu s-au ales cu nimic.

Pe Nicolae Drăgoi l-au ținut șaișpe ani în scaun. Le-a asfaltat el străzile de nu s-au văzut! Le-a lăsat în schimb 50 de bănci în părculețul din centrul orașului.

Primarul cel nou, Aurel Băjenaru − fost procuror general la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, funcție mare − a rupt tradiția și s-a apucat să asfalteze bucata de drum din centru până la târgul de pepeni.

A fost un moment de neuitat, s-a adunat lumea ca la Moși când au început lucrările.

Drumul încă nu e gata, abia s-a uns primul strat pe felia de nisip, deci nu se poate vorbi de o stradă asfaltată, însă există șanse mari să fie terminat odată și odată.

Orășenii din Dăbuleni speră din tot sufletul că va fi gata prima bucată, un început bun pentru urbanizarea tardivă a orașului lor agrar.

Orașul e supravegheat video, câmpurile sunt supravegheate vizual.

La fiecare lot există un umbrar, o colibă, o căsuță, o căbănuță – după puterea și pretențiile fiecăruia –, în care stă cineva de pază de primăvara și până toamna. Zi de zi, noapte de noapte.

Fac oamenii cu rândul. Nu că s-ar fura, Doamne ferește, să nu vorbim cu păcat, dar să nu plece lubenițele de-a dura. Și să nu tragă și instalațiile de udat după ele.

Se rupe blestemul în Dăbuleni: începe asfaltarea unei străzi. Sursa foto: Primăria Dăbuleni

Hoții, ca hoții, noaptea. Dar ciorile vin ziua în amiaza mare.

Când se lasă câte-un stol peste o bostănărie și se apucă de spart harbujii cu ciocul, se duce pe apa Sâmbetei toată munca omului. Trebuie să fie cineva acolo să le alunge.

Așa se explică de ce, la intrarea în târgul de pepeni de la marginea oraşului, există o tarabă numai cu vuvuzele și cu megafoane.

Când vin ciorile, paznicul începe să sufle în trâmbița de plastic. Scoate un zgomot care ar stresa și-un surd. Ori începe să urle la portavoce. Ori agață un megafon într-un par și-l lasă să cârâie.

Dar, ce să vezi, ciorile s-au obișnuit cu sunetele astea. Nici de manele nu se mai sperie. Și-atunci oamenii scot artileria grea: pocnitorile cu carbid sau cu gaz.

Sunt niște butelii de aragaz cu regulator, și cu un mecanism care produce o explozie la un interval anume.

Mai ales spre seară, când vin cârdurile negre din lizierele de salcâmi, zici că-i război la Dăbuleni.

Lubenița trebuie păzită de când o pui în pământ și până o vezi ieșită din Dăbuleni.

Solul din zonă e nisipos. Ca să nu-l care vântul de colo-colo, s-au plantat peste tot liziere de salcâmi.

Dar un anumit soi de salcâm, ales și aclimatizat în deșertul oltean încă din anii ’30 de renumitul savant Marin Drăcea, care chiar și-a dat doctoratul la München cu teza „Cultura salcâmului în România”.

Cercetătorii moderni au stabilit că, pentru a fixa solul nisipos, perdelele de salcâmi trebuie să aibă câte 10 metri lățime şi să fie plantate la 280 de metri una de alta.

Nisipul n-a mai fost purtat de vânt, ba, în chip miraculos, a devenit roditor, dar salcâmii au ajuns baza strategică a armatelor de ciori. Iar acum, cerul Dăbuleniului e supravegheat în permanență de ochi ageri și păzit cu vuvuzele.

– Cât e vuvuzeaua?

– Trii sute. Hai dă-mi două și-i a matale.

– Dar portavocea?

– Șăpte sute. Ți-o dau cu cinci.

Festivalul Lubeniței, invadat de berze și pitici de ipsos.

Așa se negociază pentru vuvuzele la poarta târgului, așa se negociază și la pepeni, în târg.

– Cât e chila, om bun?

– Un leu, dacă întrebi.

– Să zicem că aș cumpăra.

– Patruzeci de bani. Dai treișcinci și gata.

Târgul de pepeni, cel mai mare din țară, este inima orașului Dăbuleni. De aici se pompează continuu, câteva luni pe an, bani în economia locală.

Zgomotul târgului – motoare și larmă umană, nechezat de cai, sfârâit de mici – alungă ciorile și atrage mușteriii.

Vin din toată țara cu dubițe, camionete, TIR-uri, cară peste tot zeci de mii de tone de pepeni, într-un du-te-vino continuu, ca și cum țara întreagă, ca o unică ființă colosală, s-a deshidratat brusc și stă cu fălcile încleștate, tremurând în așteptarea lubenițelor zemoase. Iar dacă transportul nu ar veni la timp, ar fi o catastrofă.

Tot felul de mașini vezi aici, apărând și dispărând din praful târgului. Pentru că cele patru curți uriașe unde vin dăbulenii să-și vândă marfa nu sunt amenajate ca o piață adevărată.

Au un gard de sârmă roată-mprejur, un veceu de PFL într-un colț și o basculă care cântărește remorcile. Atât.

Dulcele de Dăbuleni, la Festivalul Lubeniței.

Pe sub garduri s-au adunat gunoaie de cine știe când și nimeni nu le strânge. Sunt hârtii, peturi, haine rupte, sticle, borcane, tot felul de ambalaje, resturi de mâncare împrăștiate pretutindeni.

Mizeria din târg e călcată de mașini, amestecată cu nisipul, și creează pe dedesubt un strat de rezistență peste care asfaltul ar putea fi turnat fără probleme, dacă s-ar găsi cineva să îndrăznească la așa ceva.

Mizeria marginală, adunată pe sub gard, lovește violent privirea. Mai ales pepenii sparți, rânjind la soare cu dinții lor mici și negri, din gingii inflamate, atacate de muște, cu zemurile scurgându-se în pământ, te înfioară.

Câțiva șoferi, veniți cine știe de pe unde, stau așezați în mijlocul centurii de gunoaie și mănâncă fără vreun disconfort vizibil.

Fețele lor obosite, cu priviri abătute, se mișcă în ritmul masticației. Par să mănânce fără poftă, într-un act mecanic ce trebuie executat la termen, cu maxilarele acționate de pistonașe nevăzute.

Spectatori la Festivalul Lubeniţei.

În același fel mecanic, absent, mănâncă și cei ce umplu terasele cu grătar din jurul târgului, vânzători și cumpărători deopotrivă.

Toți sunt obosiți, grăbiți, famelici. Își comandă câte un carton de mici, apoi înfulecă grăbit pe la mese sau din picioare, învăluiți în fum.

Vezi mai rar oameni înfruptându-se din pepeni în Casa Pepenilor − așa cum s-a autointitulat Dăbuleniul, înregistrând marca asta la OSIM. Că or fi fiind și ei sătui de atâta pepene și iar pepene.

În schimb, îi vezi mâncând mereu, și peste tot, mici cu muștar.

Micii sunt mâncarea celor grăbiți, fără fasoane, a celor care aruncă bucățile de carne în gură, le înghit precum cocostârcii și pleacă să-și vadă de treburile lor.

Sunt câteva terase cu grătar pe lângă târgul de lubenițe și toate sunt pline de dimineața până seara. Grătarele frig la foc continuu, iar tăvile cu mici din frigidere ajung una după alta pe mese după ce-și fac stagiul pe cărbuni.

Asta se întâmplă toată ziua, din primăvară până în toamnă, într-un ritm și cu o organizare demne de un combinat industrial.

Căruță de un cal putere, trasă de zeci de cai.

Pepenii se revarsă din remorci. Pepeni pe jos, pe sub remorci, pepeni în cabine, în căruțe, în remorcuțe trase de autoturisme, de cai, de tractoare.

Cele mai ciudate utilaje pot fi văzute aici.

Mașini bune, proaspăt ieșite din spălătorie, așchiind razele soarelui cu luciul lor, trag prin praf căruțe sau remorcuţe pline cu pepeni, se intersectează cu tractoare de o vechime frapantă, utilaje ce i-ar face mândri pe fabricanții lor, cu limuzine și motorete, cai și jeep-uri, TIR-uri, camioane de tot felul, un măgăruș, un ARO din primele serii, atât de uzat, încât se văd urmele mâinilor săpate în volan, chiar și un tractor John Deere, o raritate, care a traversat oceanul de apă și oceanul timpului ca să-și găsească la Dăbuleni căruța pe care s-o tracteze.

Cu tractoare preistorice se face agricultură în mileniul 3.

Sunt peste 4000 de mașini înregistrate în Dăbuleni și toate par să fie la târg, simultan, plus cele venite din țară după marfă. Un automobil la trei locuitori.

Forfota te înnebunește. Nu există semne de circulație în perimetrul de vânzare. Cei de la volan se înțeleg din priviri sau din claxoane, făcând atmosfera insuportabilă. Execută manevre senzaționale, la milimetru, cu mașinile încărcate până la refuz.

Unul a băgat pepeni într-o Dacie veche, până în plafon, până pe bord, lăsând doar un pic de loc în stânga, cât să poată suci de volan. Când deschide portiera, pepenii năvălesc afară, se rostogolesc în nisip.

Tot ce are are roți și merge singur e bun la cărat lubenițe.

Târgul e plin de praf, miroase a fum, a benzină, a bălegar de cal, a sudoare. De aici, din acest iad olfactiv, pleacă în toată țara faimoșii pepeni de Dăbuleni.

Ei nu iau nimic din atmosfera târgului. Sunt aduși dimineața din câmp, verzi și lucioși, păstrând în miezul lor răcoarea nopții şi mierea luminii filtrate prin frunzele lujerului. Soarele rece și umed dinăuntrul lor va bucura pe cineva de departe.

– Cel mai departe au ajuns lubenițele mele în Polonia, se laudă Dumitru Măceșanu. Polonezii, doar ei vin să ia lubenițe, așa, ca străini. Dar numai când scade prețul jos de tot, la douășcinci de bani. În rest, dăm în țară.

Nea Mitică, cum îl strigă toți, a venit la târg cu două remorci pline. O frumusețe de pepeni, unul și unul. Stă lângă tractor și așteaptă să îl tragă un cumpărător de mânecă. Să-l aleagă pe el.

Nu e nimic de negociat. Prețul e știut de toți: 35 de bani pe kilogram. Va ajunge în piețele din București și din țară de 6 sau 7 ori mai scump.

– Nu, în București încă nu ajunge lubenița mea, se corectează nea Mitică.

Dacă mi le cumpără o firmă și le vinde la tarabă, da. Dar să mă duc eu la București cu remorca, să-mi fac țarc la piață și să-mi vând singur marfa, nu se poate.

Proștii ăia de la Capitală au hotărât să deschidă piețele pentru producători de la 1 iulie, ca în fiecare an, dar noi anul ăsta am ieșit cu pepenii cu două-trei săptămâni mai devreme.

Asta înseamnă să nu gândești o măsură, să nu fii atent la piață. Deci eu două-trei săptămâni vând cu 35 de bani la angrosist, în loc să vând direct la piață, cu un leu. Ca să nu mai spun că trebuie să dai șpagă și 100 de milioane ca să îți faci țarc de vânzare la un vad bun.

– Așa mult?

– Zece la sută din vânzări, poate și mai mult. N-ai auzit de scandalul de la Cluj? Tot cu de-ai noștri, din Dăbuleni, a fost. Poți să calculezi acuma paguba?

Nea Mitică Măceșanu a cultivat 4,2 hectare. Anul trecut a mers bine, s-a uitat Dumnezeu cu blândețe la lubenițele lui, le-a turnat și apă din cer când le-a trebuit, așa că a scos 100 de tone la hectar.

Dar anul ăsta nici în jumătate n-a făcut, abia de a cules 40 de tone. E drept că pepenii sunt mai frumoși și mai dulci, dar plata se face la kilogram.

Nea Mitică Măceșanu.

Scot telefonul. Deci nea Mitică va recolta 168 de tone de pepeni.

Înseamnă că va obține 58.800 lei. Hai să zicem 60.000, și chiar mai mult, căci la început a dat kilogramul cu mai mult de 35 de bani. Să fie 65.000? Hai 70.000, că poate de pe ultimul hectar iese mai mult.

Dar tot 70.000 de lei a cheltuit nea Mitică Măceșanu ca să înființeze cultura de pepeni pe cele 4,2 hectare. Fără cheltuielile ulterioare, a căror socoteală nici n-a mai ținut-o.

Deci, Mitică Măceşanu a muncit degeaba jumătate de an. Ba nu, reiese că a muncit în pierdere. Noroc că i-a mai rămas ceva de anul trecut. Și poate va da Dumnezeu ca la anul să scoată mai mult.

Dumnezeu este foarte prezent în agricultura românească. El trage sforile în cer, udă sau nu udă, face sau nu face recolta bună.

Lubenița e de aur doar la festival.

Inginerul Vasile Toma, doctor în horticultură, își amintește că a existat o vreme – pe timpul comuniștilor, epocă de ateism – când Dumnezeu a fost împins ceva mai la marginea câmpurilor de lubenițe.

Împins frumos, cu lama buldozerului. Atunci s-a construit sistemul de irigații Sadova-Corabia. Apa venea pe conducte apăsând pe un buton, când era nevoie de ea, nu din cer, la mila Domnului.

A fost o lucrare de o amploare rar întâlnită. Au executat-o englezii, cu sute de buldozere, cu bani de la Banca Mondială, între 1969 și 1973.

Atunci au fost recuperate pentru agricultură, în zona Corabia – Dăbuleni – Bechet – Sadova, 73.000 de hectare de teren nisipos, dune în care abia se ițea câte un fir de iarbă.

De pe suprafața asta imensă, nisipul a fost dat la o parte, solul a fost nivelat, apoi a fost turnat un strat de sol fertil, cărat cu camioanele din țară, plus gunoi de grajd deasupra.

În paralel, cercetătorii au pregătit soiuri adaptate condițiilor pedo-climatice, iar pe de altă parte a fost pus la punct un sistem complex de irigații cu apă din Dunăre.

Deșertul din sudul Olteniei, Sahara românească, era acum pregătit să rodească. Și a rodit.

Dr. ing. Vasile Toma, unul dintre creatorii Dulcelui de Dăbuleni.

Când Robert McNamara, președintele de atunci al Băncii Mondiale, a sosit la Dăbuleni la inaugurarea sistemului de irigații, a scris în cartea de onoare a Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri (SCDCPN): „Aveți toate motivele să fiți mândri de o realizare extraordinară: crearea unui paradis agricol într-un deșert. Felicitări!”.

Paradisul a dat lapte și miere până la Revoluție. Aceiași fermieri care azi se plâng de producțiile mici, sau poate alții, cine știe?, au observat că marele sistem de irigații din deșertul doljean e o bogăție nepăzită.

Și au furat tot ce se putea fura: conducte, pompe, dale de beton, conductori. Din 140 de stații de pompare, doar 25 au mai rămas.

Și asta numai pentru că niște oameni cu capul pe umeri au scos utilajele din stațiile de pompare și le-au depozitat la loc sigur.

Rămase fără ploaia artificială, terenurile au început să se degradeze iar. Furtunile de nisip au reapărut. Și acum se văd prin Dăbuleni mici dune pe străzi, în lungul trotuarelor, al căror nisip ajunge în canalizarea orașului și o înfundă.

În perioada 2007-2010, statul a refăcut o parte (67%) din sistemul distrus de hoții de fier vechi. A fost nevoie de 27,8 milioane de dolari, împrumutați de Guvernul României de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

Dar când au fost gata lucrările de reabilitare, tot statul român a decis să taie subvențiile la prețul apei și al energiei electrice.

Astfel că numai câțiva fermieri din Dăbuleni, Călărași, Ianca și Grojdibodu își mai permit acum să folosească sistemul de irigații. Partea nefolosită a căzut din nou în mâinile hoților și a fost din nou devastată.

– Acum, fermierii noștri udă prin picurare, cu apă extrasă cu pompe din pânza freatică, spune inginerul Toma. Dacă diminuăm rezerva freatică, mărim considerabil riscul deșertificării şi ne întoarcem de unde am plecat acum 60 de ani.

Pe de altă parte, pepenele are un sistem radicular amplu, rădăcinile lui se întind pe o suprafață mare, deci tehnica udării prin picurare este cea mai eficientă.

Numai că o irigare clasică ar mări considerabil producția. S-ar ajunge la 120 de tone la hectar și chiar mai mult.

După ce și-au furat singuri instalațiile de irigare, fermierii se plâng de producțiile mici.

Pepenele de Dăbuleni, spune Vasile Toma, lubeniţa asta care a împânzit țara şi a devenit unul dintre cele mai cunoscute branduri românești, este rezultatul unei adevărate revoluții.

Stațiunea de cercetare din localitate (SCDCPN), unde inginerul Toma a lucrat 47 de ani, a produs trei soiuri de pepene verde adaptate la solul nisipos: De Dăbuleni (1986), Dulcele de Dăbuleni (1988) și Oltenia (2005).

Dulcele de Dăbuleni s-a răspândit repede în toată țara, așa că toți românii mâncau pepeni de Dăbuleni, indiferent unde erau cultivați. Astfel a devenit Dăbuleniul cunoscut ca Patrie a Pepenilor.

Însă, astăzi, aceste soiuri excelente − cu gust bun, rezistente la boli și la dăunători −, obținute după mulți ani de cercetare, nu mai sunt folosite decât în mică măsură, 5%.

Pentru că au perioadă de vegetație mare, se coc târziu. Iar fermierul român vrea pepeni timpurii, ca să iasă cât mai repede pe piață, la prețuri mari.

Astăzi, pe cele 1250 de hectare cu pepeni din Dăbuleni și pe cele 3750 din zona nisipoasă sunt cultivate 50 de soiuri diferite, de import. Dar și așa, faptul că cresc în pământul Dăbulenilor, cu specificul său pedologic, cu marea expunere la soare, le dă pepenilor un gust anume, specific.

Stațiunea de cercetare din Dăbuleni a revoluționat cultivarea pepenilor în zonă.

I-a învățat pe fermieri să nu mai pună sămânță în pământ, ci răsaduri altoite, ca să obțină producții mai mari și mai timpurii – fiindcă cine e primul pe piață ia caimacul.

Jumătate din fermieri cumpără plante altoite din străinătate − de ajunge la 2,5 lei o plăntuță cât o țigară −, iar jumătate își fac singuri altoiul.

Pepenele de Dăbuleni, vedetă națională dintr-un orășel de provincie.

Altoirea e o operație de mare finețe. Într-un păhărel se pune la încolțit sămânța de tiugă (sau tigvă, tărtăcuță, mai rezistentă), în alt păhărel se pune sămânța de pepene.

Tiuga se pune la încolțit cu cinci zile mai devreme, încât, la momentul altoirii, răsadurile să aibă același diametru, să se potrivească perfect.

Apoi se taie ambele plante și firul de pepene e lipit de firul de tiugă. Se „pansează” și se depun 5-6 zile într-un tunel de folie, încălzit pe dedesubt la 26 de grade, unde bucățile se prind, devin o singură plantă. Lucrând cu atenție și cu pricepere, un om poate face o mie de altoiuri pe zi.

Producția cu altoi e mult mai mare, pepenii mai buni, solul e mai puțin solicitat, s-a redus numărul de plante la hectar, deci și consumul de apă și de îngrășăminte, munca e mai puțină.

Avantajele se văd din cosmos.

Toată tehnologia a fost pusă la punct de cercetătorii din Dăbuleni, iar fermierii au aderat repede la noua tehnică.

În decurs de numai 20 de ani, la Dăbuleni s-a produs o revoluție în cultivarea pepenilor.

Felia tăiată din Patria Lubeniței

Stațiunea de cercetare care a produs această revoluție, dar și altele, cum ar fi cultivarea arahidelor de Dăbuleni, a avut 82 de cercetători.

Acum mai are 14. Și a fost luată de comuna vecină, Călărași, printr-o controversată retrasare a hotarului dintre Dăbuleni și Călărăși, în 2009.

Tot atunci, orașul Dăbuleni a pierdut și Liceul tehnologic „Petre Baniță”, unde viitorii fermieri învață meserie. Plus jumătate de cimitir. Noua graniță dintre localități a fost trasată printre cruci.

Acum, primarul Aurel Băjenaru (foto), fost procuror, cel care a avut curajul să rupă blestemul asfaltului în Dăbuleni, vrea să meargă până la CEDO pentru a muta indicatorul de intrare în Călărași la locul lui, unde a fost mereu.

Va readuce astfel în Dăbuleni stațiunea de cercetare științifică, liceul, școala sanitară post-liceală, o bucată dintr-o fostă unitate militară și jumătate de cimitir.

Felia tăiată din Patria Lubeniței e marea durere a oamenilor din Dăbuleni.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€