Tapiseria vieții: "O casă pe malul unui fiord, plimbări cu familia, mai puțin stres"

Raul Ștef

Redactor

Dorin Bofan este unul dintre câștigătorii ediției 2017 a Wildlife Photographer of the Year, cea mai veche și mai cunoscută competiție internațională dedicată fotografilor și fotografiei de natură.

La această ediție au fost trimise peste 50.000 de fotografii din 92 de țări. Imaginea lui Dorin Bofan intitulată „Tapestry of life” (Tapiseria vieții) a câștigat una dintre cele 13 secțiuni ale categoriei Adult.

Concursul Wildlife Photographer of the Year datează din 1964 și este organizat de Muzeul de Istorie Naturală din Londra. Anual, imaginile câștigătoare sunt purtate într-o expoziție itinerantă prin lume, pentru a fi văzute de milioane de oameni.

L-am căutat pe Dorin Bofan și el a fost de acord să ne vorbească despre fotografie, natură și familie − verigi și secrete esențiale în viața sa.

− Care este povestea fotografiei câștigătoare?

− Imaginea a fost făcută în nordul Norvegiei, în sătucul Hamnøy din arhipelagul Lofoten, chiar de lângă căsuțele rorbu în care eram cazați.

Eram în cadrul unui tur foto pe care-l organizez acolo în fiecare an. Trecuse răsăritul, dar lumina continua să fie plăcută, cu un joc de umbre pe peretele de stâncă masiv de pe partea cealaltă a fiordului.

Scena o fixasem întrucâtva și mai trăgeam din când în când, în funcție de cum se schimba lumina de pe stânci. N-a existat o concentrare aparte, treaba mea acolo era alta.

N-a fost nimic extraordinar în realizarea imaginii, ba chiar a fost o situație absolut banală. Și recunosc că, la momentul declanșării, n-am realizat că de fapt aveam să-i păcălesc pe mulți dintre privitori, care trăiau cu impresia că se uită la o scenă de dimensiuni mai mici, aparent la un trunchi de copac.

Cred că ăsta a fost și motivul pentru care juriul a ales imaginea. Te poate păcăli, ăsta e ineditul ei. Inițial m-a păcălit și pe mine.

Știri din cealaltă Românie: În Iași, o femeie a primit acordul judecătorilor să intre cu forța în apartamentul unei vecine pentru a face curățenie, iar în Focșani un urs a intrat într-o benzinărie

Știri din cealaltă Românie e o revistă a presei locale concentrată pe comunități și viața lor reală, separată de ce se întâmplă la București sau chiar în marile orașe.

Cum se văd din satelit cartierele-dormitor care au răsărit lângă cele mai scumpe orașe din România, Cluj și Brașov

Brașov și Cluj-Napoca sunt astăzi cele mai scumpe orașe din România pentru cei care visează să-și cumpere o casă sau un apartament. Drept urmare, locuitorii celor două orașe au preferat în ultimii 15-20 ani să se orienteze către locuințe mai ieftine construite în localități limitrofe. Haosul imobiliar generat de migrația lor a dat naștere unor struțo-cămile urbanistice care sunt vizibile din satelit.

Nici acum nu pot s-o privesc decât ca pe un decupaj dintr-un munte abrupt care iese direct din mare și care e presărat cu mesteceni care se agață cumva de viață.

Titlul ei inițial a fost „Climbers”, dar am decis, împreună cu un membriu al juriului, editor respectat, să-l schimbăm în „Tapestry of life”.

− Când ai început să fotografiezi și cum te-ai axat pe fotografia de natură?

− Mi-a plăcut să mă mișc de când mă știu. La început, mersul pe munte a fost ca un soi de evadare, după care a devenit aproape un stil de viață. Fotografia a apărut când am luat mai în serios și muntele, adică în facultate.

Am fost motivat încă dinainte de-a face niște poze decente, fiindcă eram fascinat de acest domeniu la nivel teoretic. Citeam, priveam, analizam și mă imaginam și eu prin locurile alea faine, făcând poze dramatice.

Pe măsură ce am căpătat experiență, m-am mai domolit. La fel s-a întâmplat și cu pozele. Am început să caut subiecte mai puțin evidente, care să lase loc de interpretare.

Ce e frumos la abordarea asta este că îți permite să lucrezi în afara tiparelor, să experimentezi mereu, să cauți și să-ți exersezi curiozitatea. Iar natura e locul unde căutările sunt fără sfârșit.

− Se poate trăi în România din fotografia de natură?

− Nu, dacă vorbim strict de fotografie. Eu, unul, îmi câștig mare parte din bani din meseria de ghid și din scris. Cu greu reușesc, într-o formă sau alta, să-mi vând fotografiile.

Turismul e însă un domeniu pe care l-am studiat în facultate și pe care îl înțeleg cât de cât, de aceea ghidarea s-a împletit destul de firesc cu fotografia de natură.

Oamenii își petrec concediul într-un loc mai aparte și, pe lângă asta, au ocazia să mai afle câte ceva despre fotografie, de la partea tehnică până la recomandări de cărți și de fotografi pe care să-i urmărească. Asta ofer, și am și eu de câștigat din toată experiența.

Fiind un demers antreprenorial de tip butic, legăturile care se creează, într-un mediu cât se poate de relaxat și de informal, pot fi adesea strânse. Se leagă prietenii, învățăm unii de la alții.

Fotografia nu se poate preda. Trebuie să stai cu omul de vorbă la un pahar, să încerci să îți dai seama ce vrea de la pasiunea asta, să i te deschizi cumva, să-i spui cum faci ceea ce faci și să încerci să-i oferi niște direcții spre care s-o ia de unul singur.

− Care este „paradisul” tău, dacă ar fi să alegi dintre locurile pe care le-ai văzut?

− Nu știu exact ce înseamnă paradis, dar mi-ar plăcea să trăiesc cândva în Norvegia. Lucrurile funcționează ceva mai bine decât la noi, iar natura e peste tot.

Știu că nu-i ușor deloc să începi pe cont propriu acolo, să te muți și să-ți contruiești o viață printre străini, dar nici imposibil nu e.

O casă pe malul unui fiord, plimbări pe poteci împreună cu familia, mai puțin stres cotidian, o carieră ceva mai durabilă, toate în interiorul unui sistem mai eficient − cred că ăsta-i locul/ starea în care aș vrea să rămân într-o bună zi.

− Care este sensul fotografiei pe care o faci?

− Mă atrag în special lucrurile mici din natură și momentele în care se creează legături scurte, efemere, între elementele prezente în cadru. Mi-e greu să explic și să dau sensuri lucrurilor care mi se întâmplă, fotografiei.

Fără să vreau neapărat, mi-am construit viața în jurul fotografiei. Așa mi-am cunoscut soția, așa am călătorit împreună și ne-am făcut mulți prieteni care ne seamănă, așa s-a născut și Horia, băiatul nostru.

Dincolo de imagini, sunt multe experiențe faine care ni s-au întâmplat. Cred că ele dau cel mai bun răspuns la întrebarea ta. Tocmai de aia nu-l pot articula în scris.

− Care a fost cea mai grea situație din care ți-a ieșit cea mai frumoasă fotografie?

− Au fost destule situații în care a trebuit să strâng din dinți. Acum câțiva ani, a trebuit să stau o săptămână, de unul singur, într-un bothy (refugiu), ud la picioare (bocancii erau vechi) și cu un călcâi beteag.

Cel mai nasol era când intram dimineața în bocancii uzi și știam că, până seara, când mă întoarceam la confortul sacului de dormit și al șosetelor sfinte (șosetele în care dormi), trebuie să mă mișc în continuu ca să nu-mi înghețe picioarele. Am prins însă niște ninsori abundente prin pădurile caledoniene, care-au meritat tot disconfortul.

Prin Islanda am fost ud până la chiloți pedalând cu soția în jurul insulei. Am trăit însă niște momente de care o să ne aducem cu drag aminte toată viața.

Acum, dacă stau bine să mă gândesc, nu-mi place de fel să fiu ud și cu haine pe mine. Că din chestia asta ies și imagini bune, e foarte relativ.

− La ce proiect lucrezi?

− Am început acum ceva timp un proiect legat de păduri. Pe care am zis că-l las să se dezvolte în mod natural, în funcție de cum simt lucrurile.

Abordarea asta nu-i mereu bună, fiindcă, dacă nu ai niște obiective, s-ar putea să nu-l mai duci la capăt niciodată.

În paralel, încerc să fiu cât mai implicat în viața de familie, care mi se pare mult mai frumoasă decât pozele și decât orice altceva. Așa că om trăi și-om vedea.

− Dacă ar fi să întocmești o bibliografie pentru un tânăr, în care să incluzi nume de fotografi care merită să fie urmăriți, filme, muzică, lecturi, cum ar arăta?

− Nu știu dacă sunt eu în măsură să fac liste de genul ăsta, dar pot să-ți spun ce cărți am pe-acasă. Brooks Jensen scrie bine despre fotografie. The Tao of Photography e o carte fără prea multe bătăi de cap, care mi-a plăcut.

Bruce Barnbaum, Gallen Rowell (pentru fotografii de natură) sunt și ei autori prezenți în bibliotecă. Slightly Out of Focus a lui Robert Capa e un deliciu. Câteva dintre însemnările lui Bresson și o antologie Aperture sunt lângă cele ale lui Capa.

În afară de foto, îmi plac autorii americani − Hemingway, Steinbeck, Thoreau, povestirile lui London (fascinante) și Poe (năucitoare).

Legat de filme, sunt necesare în viața unui fotograf. Mă tot chinui să fac o listă scurtă cu ce mi-a plăcut cel mai mult, dar e greu: Nói albinói, A Separation, Drive, Lost in Translation, Stalker, Let the Right One In, Pulp Fiction, Buffalo ’66, Full Metal Jacket, Good Will Hunting, Into the Wild.

Sunt un mare fan al filmelor SF, fie că-i vorba de tăcerea spațiului infinit sau de realități distopiene: A Space Odyssey, Blade Runner, Alien, Moon, Twelve Monkeys, Matrix, Interstellar, Children of Men.

Cu sunetele, în ultimul timp m-am axat pe muzică mai nouă, deși ascult din toate timpurile. Dimineața, pentru pârș, avem sesiuni de muzică clasică sau jazz.

Bruce Springsteen se aude iarăși des, că soția-i fană mare. Eu am crescut cu punk și garage rock, mai puțin cu rock clasic, dar Motorhead sau AC/DC sunt bine primite.

Oricum, îmi place mult și muzica timpurilor noastre, așa că în casă se-aud aproape zilnic Florence and the Machine, Editors, Cigarettes After Sex, Angus and Julia Stone, The National, Kaleo (islandezii fac și muzică, și filme bune), London Grammar, The Lumineers.

Oricum, recomandările astea se schimbă cu timpul. Poate ne-om mai auzi cândva.

„Norii sunt foarte jos pe cer și simt cum se apropie ninsoarea. Grăbesc pasul din cauza vântului care se întețește… S-ar putea să pierd trenul, încep un scurt maraton, finalul fiind gara.

Alergarea mă încălzește, mă binedispun uitându-mă la oamenii care-și iau rămas bun… Ajung acasă, am un card cu 10 imagini, din care probabil voi păstra una.

Sunt aproape cu mâna goală, dar cu sufletul luminos, a fost o zi bună, o fotografie decentă, sunt un om fericit.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€