„Taie fusta sau îți tai eu din salariu”. Condițiile în care lucrează femeile angajate la sălile de jocuri de noroc din România

Teodora Munteanu

Colaborator

În camera din spate, care servește ca depozit de mărfuri și vestiar, stau trântite pe un sac de gunoi două fuste și două cămăși. Hainele sunt de mărimi mici: S și M. Eu port L. Așa începe periplul meu în lumea jocurilor de noroc: pe tocuri, cu bășici la picioare și îndesată în niște haine care nu mă avantajează neam.

Am lucrat timp de o lună la o casă de pariuri din Iași pentru că am vrut să văd care sunt condițiile de muncă și cum sunt tratate femeile din această industrie. Am vorbit cu alți angajați despre cât de abuziv e mediul lor de lucru, dar și cu clienți pe care, dacă îi vezi pe stradă, nici nu-i bănuiești că sunt de fapt atât de expuși dependenței.

Aspectul, „ingredient de bază pentru succes”

Încep prin a aplica pe site-urile de profil pentru un job în industria jocurilor de noroc. Singura experiență profesională pe care o menționez este faptul că timp de o lună de zile am făcut shaorma la un fast-food cunoscut din oraș, experiment despre care am scris aici.

Am un CV aproape gol, dar mult entuziasm. Am de ales între un cazino și casa de pariuri sportive. Însă pentru un job la pariuri ar trebui să fac niște cursuri care durează în jur de 3 săptămâni. Totul pentru un salariu puțin peste minimul pe economie. 

Consider că nu merită efortul, așa că mă orientez spre un cazino. La unul din interviuri dau un test de logică și matematică, la care mă descurc execrabil. Le spun că mie nu prea mi-a plăcut școala și că încerc să mă împac cu cunoștințele mele de matematică care s-au oprit undeva prin clasa a X-a.

Primesc asigurări că absența studiilor nu este o problemă, ba chiar e un plus pentru că nu trebuie să îmi împart timpul între facultate și muncă. Trei manageri bărbați insistă pe importanța aspectului în această meserie, ca ingredient de bază pentru succes. 

Este aspectul un criteriu discriminatoriu de angajare? Da, conform O.G. nr. 137/2000. Dar atâta timp cât această cerință nu este scrisă negru pe alb undeva, este destul de greu de demonstrat.

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

Și chiar dacă angajatorul nu îți spune explicit că dacă vrei să îți păstrezi jobul e bine să rămâi în anumiți parametri de greutate, politicile interne pot fi în sine discriminatorii pentru persoanele care poartă mai mult de mărimea M la haine.  

După ce trec de interviul de angajare, managerul îmi spune că sunt obligată ca timp de 12 ore de program să fiu încălțată cu tocuri și să port uniforma companiei - o fustă scurtă care nu acoperă nici un sfert de picior și o cămașă cu pense - totul cât mai slim fit posibil. 

- Hai, du-te în spate să-ți alegi o uniformă, îmi spune managerul. 

„Taie fusta”

Alexandra* are 23 de ani și lucrează în domeniul jocurilor de noroc de cinci. Ea relatează sub protecția anonimatului că la una din sălile unde a lucrat managerul i-a cerut, explicit, să-și scurteze fusta. 

A fost un motiv suficient de puternic pentru ca Alexandra să plece de acolo. „Aveam o colegă mai plinuță ei i-a zis să slăbească, altfel o dă afară. Am plecat. La sala unde lucrez acum nu port uniformă, nici tocuri, nici rochițe. Mă îmbrac cum vreau eu.”

Tânăra relatează pentru PressOne că modul în care se îmbracă îi poate influența veniturile (tips), dar și felul în care interacționează clienții cu ea. „Aveam o perioadă în care m-am îmbrăcat în pantaloni pentru că munceam mult și voiam să mă simt comfortabil. Și am observat că nu prea mai făceam tips. Vor să vii în fustă, dar mulată.”

Bărbații le fac constant avansuri tinerelor, iar Alexandra spune că a dezvoltat mecanisme prin care să-i poată ține pe posibilii abuzatori la distanță. „Sunt o grămadă care au tot felul de filme. Se dau la tine, au impresia că pot obține tot felul de servicii și de la tine. Nici nu știi câți m-au rugat să sun la femei, ca să meargă după la ele. Acum e important să nu le permiți. Nici să se dea la tine, nici să facă scandal.”

Prima zi de muncă la o sală de păcănele

După ce am trecut de testul de matematică e timpul să mă prezint la muncă. În prima săptămână sunt chemată să lucrez la program „scurt”, de „8-10 ore” pe zi, cât să mă obișnuiesc cu noul mediu de lucru.

Pe tură suntem trei persoane. Colegele mele sunt mai tinere decât mine, dar au deja câțiva ani de lucrat în cazinouri. Managerul le anunță că „de azi mă aflu în grija lor”. Ele trebuie să mă instruiască și să îmi arate cum merg lucrurile pe sală. Nu par prea încântate, dar își păstrează complezența. 

Este ora 7. Apare primul client: o femeie în jur de 50-60 de ani. Lucrează la o școală din apropiere, unde se ocupă cu curățenia. Vine în fiecare dimineață, bea o cafea pe care i-o dăm gratis, joacă și pleacă la muncă. În dimineața aceasta pierde.

În România nu există cercetări amănunțite care să determine numărul celor dependenți. Foto © Bens1 | Dreamstime.com

În sală e un flux constant de clienți. Unii vin, pierd și pleacă. Rutina lor e aproape chirurgicală.  Alții rămân lipiți de scaune și ecrane cu orele, ca muștele prinse în capcană.

- Domnișoară, puteți să veniți puțin, vă rog?, mă strigă un bărbat. 

Are în jur de 60 - 70 de ani, umblă cu o mască de protecție sub nas, o plasă în mână și merge greu. Vrea să-i fac cash out la aparat. E pe plus și își scoate banii.

Trebuie să-i dau 60 de lei, dar greșesc un zero. Clientul mă convinge că e bine așa, că nu e o greșeală și pleacă cu cei 600 de lei. 

Bodyguardul o ia la fugă afară din clădire. Se întoarce cu banii.  

- E un jucător vechi. L-am prins la un colț de stradă. Al dracului moș, cum a crezut el că ne fraierește. 

Siguranță și încredere

Nu doar regulile sunt diferite de la un cazino la altul, dar și măsurile de siguranță. Unele cazinouri au personal angajat să urmărească camerele de supraveghere 24/24 sau pază la fața locului, în timp ce alte săli se află sub protecția clanurilor interlope din orașe.

„Până să ne pună pază a fost oribil. Veneau tot felul de scandalagii care urlau, trânteau, luau doza de suc și o aruncau pe aparat. Plângeau fetele în hohote la schimb de ture. Cum domne’  să nu pui un om la pază? Îi spuneam managerului: «Sunt mai importanți ăștia de intră în sală, decât angajații tăi?» Am stat de multe ori singură pe sală, fără pază, fără colegă, nimic. Îmi era frică și să mă duc la baie”, îmi spune Alexandra, în timp ce-și scoate telefonul ca să-mi arate o poză pe care i-a făcut-o unui client care avea o macetă prinsă de cureaua de la pantaloni. 

„Ăsta era un drogat care a intrat la mine la sală. Uite ce cuțit mare avea la el. I-am trimis managerul și știi ce mi-a zis? Că sunt prea sensibilă.”

Cel mai tare s-a speriat când s-a întrerupt odată curentul. Avea telefonul în spate, la încărcat, iar în sală jucau „niște băieți tare dubioși”, relatează Alexandra. 

Până să aibă personal angajat pentru pază, firma la care lucra apela „la niște băieți” care aveau relații cu mai multe clanuri interlope din oraș. 

„Aveau contract pe mai multe săli și veneau cu mașina de fiecare dată când era o problemă. Sunt un fel de interlopi, așa. Au contract de muncă, e totul legal, doar că i-au angajat pe ei că se cunosc cu membrii clanurilor din oraș, care vin și joacă o groază de bani. La ăia nu poți să chemi poliția dacă fac scandal, e o situație mai delicată”,  susține Alexandra. 

Despre legăturile dintre cazinouri și clanurile interlope au scris și jurnaliștii de la Rise Project într-o investigație despre afacerile fraților Tate din domeniul jocurilor de noroc. Investigația a scos la suprafață un sindicat de crimă organizată alcătuit de interlopi din cele mai periculoase clanuri din România care erau angajați pe post de tehnicieni în sălile de jocuri de noroc. Doar că ei nu reparau aparate, ci se asigurau că o parte din câștiguri nu părăseau cazinourile.

„Odată erau două colege pe tură și le-a jignit și terorizat așa tare că au greșit calculele și i-au dat cu 20.000 de lei mai mult decât trebuia. A luat banii și fetele au rămas cu pierderea. Săracele au muncit luni de zile ca să acopere gaura. Dacă se întâmplă ceva de genul, îți ia din salariu, dar trebuie să stai acolo până ce plătești datoria. Dacă nu, te dă în judecată compania”, relatează Alexandra.  

Jucători fără scăpare 

Andrei* intră în sală precipitat. Îl văd cum în ambele mâini ține strâns câte un mănunchi de bancnote de 100 de lei. Bagă o bancnotă în primul aparat de la intrare, încă una în al doilea și încă una în al treilea. Setează bet-ul și le lasă să meargă pe automat. Apoi fuge până în capătul celălalt al sălii, unde bagă patru sute de lei la ruletă mecanică, pe care îi pierde într-o clipă. 

Companiile de gambling susțin că ar contribui cu 600 de milioane de euro pe an la bugetul de stat, prin taxe și impozite directe și indirecte. Nimeni nu știe însă cât pierde România din cauza jocurilor de noroc. foto: Photo 183275337 © Oleschwander | Dreamstime.com

Revine la aparate. Le mai „alimentează” o dată. Și încă o dată. Stă sprijinit într-un picior de scaun și se uită la fructe. Azi îi e sete să joace. 

Studiile spun că atunci când joci se eliberează dopamină în creier ca atunci când consumi diverse droguri puternice, precum heroina. Deși dependența e asemănătoare, accesibilitatea face diferența. 

În România funcționează peste 80.000 de „păcănele”, ceea ce ne situează pe locul 10 în lume ca număr de aparate de joc operaționale. 

Într-una din zile, intră în cazino Costel*. Un bărbat în jur de 40 de ani, muncit la viața lui. E norocos astăzi. Câștigă încontinuu. Sumele curg, la fel și băutura din pahar. Colega mea îi aduce bere după bere, în timp ce el câștigă neîntrerupt. 

Un zgomot puternic se aude din aparat. Costel ia Jackpotul pus la dispoziție de companie. Sare de pe scaun și începe să urle de bucurie. Se clatină ușor de pe un picior pe altul, vizibil afectat de alcool. 

- Voi ce ziceți fetelor? Să mai joc?

„Sunt angajați care țin cu firma și îi încurajează să joace. Eu încerc să-i mai trimit acasă. A venit un tip care a băgat 8.000 de euro într-o seară. Îi calculam banii și i-am zis mai ai o mie de lei. Poți să-i bagi, dar mai bine te duci acasă. «Nu, că eu sunt obișnuit. Nu mai am nimic de pierdut, oricum. M-a lăsat femeia, mi-am pierdut casa, copilul, tot». Oamenii ăștia ajung să creadă că nu mai au nicio șansă. Și mie mi-e milă de ei, că sunt oameni deștepți. Dar nu e nimeni care să-i ajute”, relatează pentru PressOne Alexandra, când o întreb dacă are vreo problemă morală cu încurajatul jucătorilor.

„E un mediu în care cu greu reziști”

Alexandra e deja „veterană” în meserie, e în domeniu de ani de zile și știe că în România nu există în continuare vreo listă neagră a dependenților. 

„În România dependența e foarte mare. Sunt oameni care încearcă să intre cu copiii. Îi trimit nevestele la plimbare cu cei mici și ei intră la aparate. Foarte mulți minori care încearcă să intre. Suntem cu ochii în patru după ei. O listă neagră a dependenților nu există. Dar ei își pot cere interdicție la noi pe o foaie sau autoexcludere la ONJN (n.r. Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc). Nu prea o face nimeni.”

Tu și joci? o mai întreb pe Alexandra. Eu deja am demisionat, aventura mea se termină după o lună, odată cu imaginea lui Costel pierdut în fața cazinoului și în propriul lui destin. Ea trăiește în continuare cu păcănelele și pericolul pe care acestea le provoacă. 

„Am jucat. Acum m-am lăsat. Dar te mănâncă. Când vezi că lumea joacă sume și tu stai 12 ore într-o sală e imposibil să nu te uiți ce se joacă omul acela, ce îi dă, în ce bet joacă. Și te gândești că îți dă și ție.  Până la urmă mi-am făcut autoexcludere peste tot. Mi-am făcut cont pe o platformă, doar că să-mi fac autoexcludere de pe ea. E un mediu în care cu greu reziști”, concluzionează Alexandra. 

*Numele real al Alexandrei a fost schimbat, pentru a-i proteja identitatea. Așa am procedat și cu celelalte persoane expuse, care apar citate sau despre care se relatează în acest text.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€