Supraviețuitoare din #Colectiv: "Dacă aș veni acasă, în scurt timp nu aș mai putea să-mi folosesc mâinile"

Roxana Garaiman

Redactor

Adina Apostol (27 de ani), unul dintre cei 39 de răniți transferați în străinătate în urma incendiului din clubul #Colectiv, mărturisește că tratamentul primit la Spitalul Militar „Regina Astrid” din Bruxelles i-a salvat viața.

Într-un interviu pentru PressOne, ea spune că apreciază eforturile pe care le-au făcut medicii români, dar nu poate uita că a ajuns în Belgia infectată cu bacterii instraspitalicești care i-au prelungit suferința.

Adina a stat mai bine de o lună în comă. Ea se află tot în Belgia, unde urmează un chinuitor tratament de recuperare, care costă 50.000 de euro pe lună.

Statul român va deconta aceste cheltuieli doar până la finalul lunii august. Ulterior, Adina va trebui să continue tratamentul încă un an și jumătate. Nu știe de unde va face rost de bani.

Așa iese Adina la plimbare: masca îi protejează pielea de frig și de microbi.

– Ce s-a întâmplat în noaptea incendiului?

– Eu am ajuns destul de târziu în Colectiv, cu maximum 20 de minute înainte de focul de artificii. Nu pot spune decât că totul s-a petrecut cu o viteză incredibilă.

În câteva secunde, mai mult de jumătate din club era cuprins de niște flăcări imense. Când am ajuns în container – trecuseră doar câteva secunde de la aprinderea buretelui – și ne-am blocat acolo, mi-am dat seama ca nu mai am nicio șansă să ies. Eram conștientă că va veni peste noi focul din interior. Nu așteptam decât blackout-ul… să mor…

Apoi, când am simțit focul acela pe mâini, pe spate, pe cap… mi-am pierdut cunoștința și m-am trezit în momentul în care băieții de afară încercau să spargă lacătul de la ușa de metal a containerului, făcând foarte mult zgomot.

Așa am reușit să mă trezesc, să strig după ajutor și să întind mâna afară. În acel moment, un băiat m-a apucat de mână și m-a tras afară. Din păcate, nu îmi amintesc cine este sau cum arată.

Știu doar că m-a întrebat dacă sunt ok, însă apoi am plecat puțin mai departe, să fac loc altora care aveau să iasă.

„Nouă cine ne plătește pensia?” Două potențiale soluții

În România și Europa de Est, scepticismul legat de viabilitatea sistemului public de pensii este în creștere, în special în rândul tinerilor, din cauza problemelor demografice și a creșterii speranței de viață.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

– Ai fost una dintre persoanele spitalizate în stare gravă. Îți mai amintești ceva din perioada în care ai fost internată la Spitalul Elias?

– Am fost în comă indusă încă de la început. Am avut arsuri pe 50% din suprafața corpului, însă marele meu noroc a fost că n-am avut arsuri pe interior și că nu am inhalat fumul acela toxic.

Din câte mi s-a transmis, în București mi-au grefat mâna stângă și spatele, iar în data de 5 noiembrie au încercat să mă dezintubeze, însă fără rezultat. A fost necesară o traheostomie, pentru că nu au mai putut să mă intubeze din nou.

Până pe 6 noiembrie, medicii nu le-au oferit părinților prea multe informații legate de starea mea, spunându-le doar că sunt în stare critică sau că sunt rezervați.

De altfel, 6 noiembrie, ziua în care au venit și medicii belgieni, a fost singura în care am fost stabilă și transportabilă. Dar eu nu-mi amintesc nimic din Spitalul Elias.

– Am înțeles că te-ai trezit la Bruxelles, unde starea a început să ți se îmbunătățească.

– La Bruxelles m-am trezit o lună mai târziu, cu mama și anestezistul de acolo lângă mine. Mama mi-a spus ca starea mea s-a îmbunătățit considerabil la aproximativ două săptămâni după transfer.

Aici, la Spitalul Militar „Regina Astrid”, mi-au schimbat multe, foarte multe antibiotice, pentru că nimic nu mai reacționa la bacteriile pe care le aveam.

Medicii de aici au fost speriați la început, când ne-au văzut analizele bacteriologice. Tot ei mi-au spus că, în mod normal, nu trebuie administrat antibiotic imediat, cum a fost cazul nostru, pentru că așa devin imune bacteriile la multe antibiotice.

Au fost mai multe bacterii nosocomiale depistate, dar nu-mi amintesc decât de stafilococul auriu. Aceste infecții cu bacterii rezistente la antibiotice mi-au îngreunat recuperarea. Din cauza lor am stat atât de mult în comă.

Eu sunt însă convinsă că medicii din București au făcut tot ce le-a stat în putere să ne țină în viață și că datorită lor am trăit 7 zile, până la transferul în Belgia.

– Cum a decurs recuperarea?

– Recuperarea a decurs și decurge în continuare foarte greu. Am dureri, mâncărimi, usturimi și bășici ce se transformă în răni care se vindecă foarte greu, în două-trei săptămâni.

Imediat ce am putut vorbi, i-am spus mamei că, dacă nu ajungeam aici, nu aveam nicio șansă să supraviețuiesc. Aici, în Belgia, m-am născut pentru a doua oară – adică pe data de 7 noiembrie 2015.

– Cum te simți acum, ce tratament urmezi și când crezi că te vei putea întoarce în țară?

– Trec printr-o perioadă destul de greu de suportat. Nici măcar nu mai pot dormi din cauza mâncărimilor și usturimilor. Iau medicamente împotriva durerii cam din două în două ore – un pumn de pastile pe zi.

Cât despre întoarcerea definitivă în țară, nu știu nimic exact. Mi-e dor de casă, dar vreau să vin după ce mă recuperez, pentru că în țară nu voi putea face mare lucru.

Aici fac minimum două ore de kinetoterapie pe zi, iar prietenii mei din țară fac doar câte 15 minute, de două ori pe săptămână. Dacă aș veni acasă, în scurt timp nu aș mai putea să-mi folosesc mâinile.

– Poți să descrii cum ești tratată acolo?

– Știu că și acasă, la Elias, au încercat să ne țină într-un mediu cât de cât steril, față de ce am auzit că a fost în alte spitale din București. Însă au fost și lipsuri, începând de la spray-uri și creme.

Personalul medical de aici, de la Spitalul „Regina Astrid”, este excelent. S-au purtat cu mine de parcă aș fi făcut parte din familia lor, iar asta m-a ajutat enorm. În fiecare dimineață mă trezeau făcându-mă să râd: cântau, glumeau… Niște oameni minunați, de la medici, kinetoterapeuți și asistenți, până la doamnele de la curățenie.

– Cum ai resimțit atentatele de săptămâna trecută?

– Eu locuiesc cu mama într-un hotel, care e destul de departe de locul atentatelor, însă în spital au instalat imediat paturi și echipamente de prim-ajutor. S-au mobilizat în câteva minute. Patru dintre cei șase pacienți români au fost externați imediat pentru a le face loc răniților din atentat.

Mie îmi spusese dinainte directorul spitalului că, în cazul în care vor avea un accident major, ne vor externa ca să facă loc răniților, pentru că noi suntem stabili și stăm pentru recuperare.

– Ai păstrat legătura cu alți supraviețuitori din Colectiv?

– Păstrez legătura cu mulți dintre cei care au fost în acea noapte în Colectiv. Ba, mai mult, am cunoscut oameni noi și mi-am făcut noi prieteni. Mi-ar fi plăcut să ne cunoaștem în alte circumstanțe…

Cei care doresc să o ajute pe Adina Apostol pot dona în contul deschis la Banca Transilvania pe numele Adriana Ionela Apostol, cu IBAN-ul:

RO 45 BTRL 0450 1201 S896 05XX.

Un salon special pentru arși de la Spitalul Militar "Regina Astrid" din nordul Bruxellesului. Foto: Jürgen Braekevelt (www.mil.be)

*

– Îți ajung banii strânși din donații ca să finalizezi tratamentul de recuperare?

– Mă ajută foarte mult și le mulțumesc celor ce au donat și s-au gândit la mine, însă recuperarea mea totală poate dura între un an și jumătate și doi ani, deoarece pielea mea este foarte activă, foarte inflamată și lucrează foarte mult.

Plus că, după un an de la accident, voi putea face primele intervenții chirurgicale de corecție – nu sunt estetice, ci sunt necesare. Sper că măritul nostru Guvern să se țină de cuvânt și să ne ajute până la capăt. Cu toate că, dacă avem nevoie de ceva, ne direcționează către fundații.

– Pe cine consideri vinovat pentru ce s-a întâmplat?

– De vină este corupția din România și conducerea pe care o avem. Aici putem enumera o mulțime de oameni…

S-au făcut presiuni – dinspre ambasadă, cred – să fim externați cât mai repede, pentru că, evident, tratamentul fără spitalizare e mai ieftin. Acum, Guvernul plătește aproape 50.000 de euro pe lună pentru tratamentul meu și șederea la Bruxelles.

Voi mai primi acești bani doar până la finalul lunii august, când se împlinesc 6 luni de la externarea din 29 februarie. Apoi, voi fi pe cont propriu, deși recuperarea mea va mai dura cel puțin un an și jumătate după aceea.

În acest moment, din banii primiți de însoțitor (pentru care, lună de lună, facem acte și cereri) plătim cazarea, mâncarea, pastilele, cremele. Acum puțin timp, am început să primim facturi cu o diferență de 1% pe care nu o acoperă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului București (CASMB).

Este o coplată pentru care trebuie să facem acum un alt teanc de dosare, ca să le trimitem la Ministerul Sănătății, să ne poată acoperi și această cheltuială.

– Cum arată acum o zi din viața ta?

– Mă trezesc dimineața devreme, fac duș, mă îmbrac cu compresivele și merg la spital. Fac cam două ore de kinetoterapie și mă întorc la hotel, mă ung cu creme și iau pastile din două în două ore.

Pentru că pielea mă mănâncă foarte tare și mă foiesc mult în pat, noaptea nu prea pot să dorm, așa că încerc să mai ațipesc și după-amiaza, când reușesc. Acum încerc să citesc „Autoportret într-o oglindă spartă”, de Octavian Paler, dar mi-e destul de greu să mă concentrez.

Momentan nu-mi dau seama dacă mă afectează și medicamentele, dar, pe termen lung, sunt convinsă că cel puțin stomacul și ficatul meu vor avea de suferit.

– Ce părere ai despre cele trei documentare despre #Colectiv?

– Cel de pe Discovery este aproape de adevăr, însă au mărit prea mult timpii. Nimeni nu a avut timp să se uite prea mult la acea flacără. Totul s-a petrecut mult prea repede.

Cât despre cel de pe Digi24, nu știu ce să zic, e ok, dar departe, parcă. Pe cel produs de TVR nu l-am văzut încă.

– Pe 16 martie ai împlinit 27 de ani. Cum ai petrecut acea zi?

– Mi-am făcut cadou un bilet de avion spre București, alături de mama. Am vrut să îmi revăd colegii și prietenii, să petrec puțin timp cu ei.

– Care e cea mai mare dorință pe care vrei să ți-o îndeplinești când te întorci acasă?

– Sincer, să mă mut din România!

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€