Bisexualitatea noului Superman îi înfurie pe români. De ce nu-l lăsam pe fiul lui Clark Kent să fie cu alesul inimii sale, după o zi lungă de muncă?

Știrea că noul Superman e bisexual a făcut înconjurul Planetei Pământ mai rapid decât o poate face chiar supereroul, într-o zi bună. În noua serie de benzi desenate, respectiv la 83 de ani de la apariția personajului, fiul lui Superman va continua să ne salveze de pericole, dar după munca epuizantă își va trage sufletul alături de Jay Nakamura, un reporter care îi e prieten și de care se îndrăgostește. 

Fiul lui Superman sau noul Superman, cum e promovat de presă, are o dimensiune mult mai umană, iar fișa postului e mult mai apropiată de tematicile actuale. Jon Kent se luptă cu schimbările climatice, cu nedreptatea deportării refugiaților, dar are și o cădere psihică și nevoie de alinare. 

Fiul lui Superman e așadar bisexual, iar vestea i-a înfuriat teribil pe mulți, inclusiv în România. Chiar și cei care nu sunt fani ai benzilor desenate au găsit o ocazie în care să acuze dur o propagandă pro-LGBTQ+ sau să manifeste reflexe naționaliste puternice, în fața „unui asalt” asupra valorilor morale și creștine, venit dinspre Occident. 

Între timp, țări ca Muntenegru legalizează parteneriatul civil între persoane de același sex, marșul Pride de la Iași e sufocat de fumigene și imnuri religioase, iar Parlamentul României menține într-o suspensie continuă decizia de a legifera conform cu deciziilor CEDO sau după îndemnurile Comisiei Europene.

PressOne l-a întrebat pe Florin Buhuceanu, director de advocacy la asociația ACCEPT, cum explică reacția societății române și ce așteptări are minoritatea pe care o reprezintă, mai ales în context de criză sanitară, politică și socială.

Florin Buhuceanu: E dreptul lor la liberă exprimare. Nu mai vorbim însă de un drept democratic atunci când aceste opinii se rostogolesc în spațiul public, unde pot deveni ideologii radicale în numele cărora se vrea interzicerea prezenței în spațiul public a unei minorități care a trăit și trăiește dintotdeauna în România. Despre asta e vorba, despre „nu vreau să-i văd, să știu despre ei”.

Se creează o foarte mare emoție negativă, pe baza căreia apar uneori proiecte legislative de negare a unor drepturi în numele unei așa-zise ideologii a genului. Îmi permit să amintesc câteva inițiative legislative din mandatul parlamentar trecut create în numele acestui „nu vreau să știu de ei” și „nici copii și adolescenții să nu știe de minoritatea LGBT”.

Mă refer în principal la legea privind interzicerea educației de gen, din fericire respinsă și declarată neconstituțională și cea vizând eliminarea educației sexuale. Aceasta fiind una din puținele discipline unde apăreau noțiuni despre identitatea de gen sau tipuri de sexualitate și în numele căreia se vehicula de către parlamentari teoria că stricăm copiii cu informații despre propria lor identitate și sexualitate.

Nu sunt simple mormăieli sau vociferări, pentru că se pot ușor transforma în instrumente contondente, care vor să arate că unii sunt mai puțini egali decât cei din majoritate și că existența lor pe mai departe va trebui să fie la periferia societății. Văd reacțiile și opiniile referitoare la Superman ca o extindere a acestui „nu vrem să-i vedem” și mi se pare foarte trist.

Reporter: Afirmația „nu vreau să aud de ei” este totuși generică. Din interacțiunile de până acum, ce fel de tipologii remarcați? 

F.B.: În mare văd două tipologii. Una a naționalismului de tip etnic și una a naționalismului de tip religios. Ambele pot coexista sub pălăria aceleiași ideologii politice confiscate acum de către AUR.

Fac un pas în spate și mă gândesc la ce s-a vehiculat în spațiul public cu ocazia referendumului constituțional din 2018, așa-zisul referendum pentru familie. Circulau orori spuse cu nonșalanță de înalți prelați, că noi, cei din minoritatea LGBT, practic furăm copii.

Până la urmă, dincolo de profilele de care mă întrebați, e aceeași frică de cel pe care nu-l cunoști. O spun statisticile: mai puțin de 19% din români știu persoane LGBT. Și nu pot interpreta asta altfel decât în cheia ignoranței. Ignoranță și teama de ce reprezintă celălalt, pe care nu-l cunoști. Și așa se merge până la cenzura cărților sau a filmelor care conțin personaje gay. Se întâmplă în jurul nostru, în țări ca Ungaria și Polonia. Se încearcă conectarea identităților gay sau trans cu pornografia.

Rep.: De ce credeți că anumite cuvinte, „sex”, „sexual”sau „bisexual”, creează un reflex atât de defensiv, în condițiile în care limba română și folclorul autohton altfel excelează la capitolul expresii triviale, unele duse departe?

F.B.:  Cred că pe de o parte vorbim de ipocrizie cât casa, ne facem că nu știm care e realitatea. Minoritatea LGBT a trăit dintotdeauna în România. E adevărat, a trăit terorizată și ascunsă, din moment ce risca pedeapsa cu închisoarea. Și cumva acest tip de invizibilitate, cel puțin în primul deceniu după Revoluție, a alimentat frica și ignoranța, dublate de ipocrizie.

Dacă mă uit spre anii ‘90 au mai fost situații care au fost traduse într-o cheie toxică. Mă refer aici la întreg scandalul mediatic care a explodat în toamna lui 1993, în preajma morții unui foarte cunoscut interpret, Ioan Luchian Mihalea. Atunci a fost prezentat intens negativ tot ceea ce însemna bărbatul gay. Moștenim încă acea imagine teribilă. Și atunci, dar și în 2018, eram portretizați ca inamici ai poporului român, care nu ar trebui să beneficieze de drepturi precum dreptul la viață privată și familie.

Astăzi asistăm la o instrumentalizare a acestei percepții publice de către un partid extremist precum AUR.

Rep.: Atunci când creatorul benzii desenate a venit la cei de la DC Comics și le-a prezentat conceptul, cei din urmă i-au spus că aveau în strategie o schimbare de tipul acesta. Până la urmă, cât din astfel de pași înseamnă și marketing, pentru companiile care exploatează trendul LGBTQ+?

F.B.: Mi-e greu să mă gândesc în termeni de marketing. Presupun că sunt calcule pe care le fac companiile, care până la urmă vând niște produse. Dincolo de calcule însă, cred că asistăm la o schimbare a societății, pentru că cei care fac marketing nu ar fi putut gândi astfel de propuneri acum 30 de ani. Lumea s-a schimbat și se schimbă permanent, pentru că cei din această comunitate sunt din ce în ce mai vizibili. E un loc care a fost vacantat intenționat pe durata unor secole și care acum trebuie umplut.

E și o invitație la a-i înțelege pe cei care sunt diferiți de tine, a-i descoperi. Așa s-a întâmplat și cu alte minorități, vezi cazul evreilor în anii ‘40-50, pe ecranele americane. Portretizarea minoritiarului cred că e o preocupare constantă a celor din spațiul nord-american și mai cred că e foarte bine așa. Problematizează și îndeamnă permanent la schimbarea societății. E despre fiecare dintre noi, cum putem trăi mai bine în societatea din care facem parte.

Rep.: Uneori „trăitul mai bine” se face doar prin legiferare. Cum interpretați actuala criză politică din România, în raport cu nevoia de legiferare a parteneriatului civil, de exemplu?

F.B.: N-aș face o legătură între criza politică și nevoia reglementării în domeniul respectării dreptului la viață de familie. România va trebui la rându-i să-și schimbe legislația odată cu decizia în cazul nostru. Familia mea și alte 20 de familii au înaintat o plângere care sperăm că își va afla curând, sperăm anul viitor, soluția la CEDO și cred că aceasta este de fapt calea pentru a obține protecția legii pentru familiile noastre, dar și pentru familiile heterosexuale care nu doresc să se așeze în formatul tradițional al instituției căsătoriei.

Statul român va trebui să găsească formula cea mai suplă pentru a adopta o legislație care să ne apere cu adevărat în fața tuturor situațiilor la care viața ne expune. 

Rep.: Dar tocmai în logica aceasta, criza politică suprapusă peste cea sanitară și economică, parcă împing și mai mult în josul listei astfel de teme și decizii.

F.B.: Cred, pe mai departe, că lucruri importante pentru fiecare dintre noi, care trăim în relații de familie, precum pensia de urmaș, capacitatea de vizită a partenerului în spital, reunificarea familiei, dreptul la reședință pentru partener, pentru cei din comunitatea noastră, vor fi obținute în instanță, din păcate.

Rep.: Aveați așteptări mai mari de la actuala coaliție? Pentru că aerul pe care l-a propus inițial coaliția de centru-dreapta a fost unul reformist. 

F.B.: Mărturisesc că am așteptări moderate, indiferent de guvern. Orice guvern va veni în 2022, va fi într-un final în situația de a pune în aplicare decizia CEDO în cazurile Buhuceanu-Ciobotaru și ale celorlalte familii împotriva României, pentru că nu există o cale de a nu pune în aplicare decizia CEDO.

Mai degrabă acolo văd intervenția hotărâtă a guvernului, care va trebui să acomodeze această decizie în contextul legal românesc. Acolo am mai degrabă așteptări și dacă am stat mai bine de un deceniu cu diferite proiecte de legi pe tema parteneriatului civil, sunt dispus să mai aștept câteva luni până va veni decizia CEDO. Și sper că va fi una puternică, în așa fel încât statul român român să nu mai găsească modalități de a nega realitatea acestor familii.

Rep.: Ce înseamnă pandemia pentru cuplurile gay? 

F.B.: Dau un exemplu: nu poți lua o decizie medicală pentru partenerul tău de viață în caz de incapacitare a acestuia. N-au putut fi reunificate familii în România, unii din parteneri fiind din țări ca Brazilia sau SUA. Parteneriatul lor civil sau căsătoria încheiate în alte state nu sunt recunoscute, în ciuda deciziei în cazul Coman. Prin urmare partenerii lor de viață sunt tratați ca turiști și vor trebui să părăsească țara după o durată de trei luni. Toate sunt consecințe practice, în lipsa unui cadru legislativ care să protejeze viața de familie.

Rep.: Iași Pride a fost un succes, din perspectiva dvs. sau un eșec, față de așteptările pe care le-ați avut?

F.B.: Iași Pride e categoric un succes, având în vedere determinarea primarului Chirică, de a pune în aplicare această decizie clericală a Mitropoliei Moldovei de a nu-i vedea în spațiul public central pe cei ca noi. A existat o lungă și repetată negociere cu autoritățile locale. Cu o oră înainte de marș încă eram în biroul primarului, care încerca cu disperare să blocheze acest drept la liberă exprimare și la liberă asociere, în condițiile în care noi acceptaserăm că nu vom fi mai mult de 100 de persoane. 

Rep.: Concret, cum a încercat primarul Iașiului să vă blocheze?

F.B.: Prin lipsa semnăturii dumnealui pe actele care trebuiau să existe din partea autorităților locale. E un marș cu un grad de periculozitate, ca atare era nevoie și de o decizie a primarului, la fel și a Comisiei de Ordine Publică. Comisia și-a dat acordul, nu și domnul primar.

Negocierile s-au întins până cu o oră înainte de începerea marșului. Negocieri încheiate de noi: ne-am ridicat și am plecat către cei care se adunau deja la fața locului, indiferent de ce și-a dorit sau a crezut domnul primar. 

Rep.: Erați față în față. Vă întreb ce argumente v-a adus primarul Iașiului, din moment ce tot ce mai lipsea era o semnătură, chiar din partea dumnealui. 

F.B.: Semnătura nu putea oricum să blocheze un drept fundamental. Până la urmă nu contau opiniile personale ale primarului și nici cele invocate de dumnealui, care țineau de intervențiile Mitropoliei Moldovei, a mitropolitului Teofan. Toate încercările de a bloca indefinit Pride au fost patetice.

Rep.: Ce opinii au fost așadar invocate?

F.B.: „Iașiul e un spațiul spiritual”, nu știu dacă a zis și „tărâm sfânt”, ai fi zis că ești pe străzile Ierusalimului. Evident că era absurd să ni se interzică până la urmă o plimbare stradală, pe un trotuar. Nu știu cât a înțeles absurditatea situației domnul primar, dar tipul ăsta de refuz risca să ne pună în situații de pericol. Era absurd, din perspectiva securității, să mergi pe un trotuar, în contextul în care se știa că vor fi proteste și că diverși bigoți își vor arăta dezaprobarea față de existența noastră publică, lucru care s-a și întâmplat.

După primul val de fumigene din partea pioșilor creștini, Poliția și Jandarmeria au înțeles că vom avea probleme serioase de securitate și ne-au mutat de pe trotuar pe o bandă de circulație. Au fost năzbâtii din această perspectivă. Au arătat cât de nepregătite erau forțele de ordine. pe de altă parte au reușit să-i țină la o distanță minimală, nici măcar metri, pe cei care ne-au însoțit cu înjurături, cântece patriotice și imnuri de slavă aduse lui Dumnezeu, de la început și până la finalul Pride-ului.

A fost o minune că nimeni nu a suferit un atac fizic. Nimeni din cei peste 100 de tineri și foarte tineri care au fost acolo. A fost pe de altă parte impresionant să-i văd pe acei tineri mergând în solidaritate cu cei ca noi și nerăspunzând porcăriilor pe care le-au emis cu brutalitate cei care ne înjurau de pe margine.

Rep.: Ați vorbit mai devreme de AUR și de pericolul extremist. Cât de conturate sunt însă grupurile religioase din Parlamentul României, formate din oameni de la toată partidele? 

F.B.: Sigur, nu e vorba doar despre AUR. AUR îmbrățișează tema ca fiind una de mainstream și o va radicaliza. Dar terenul a fost într-adevăr pregătit de grupări transpartinice și de grupări aflate în interiorul PNL și PSD. Avem de-a face cu o întreagă solidaritate anti-LBGT, care se vede ușor la vot. S-a văzut și prin votul zdrobitor în favoarea celor două proiecte de lege de care vorbeam. Asta arată solidaritatea grupărilor și ecumenismul diferitelor biserici în a priva oameni de drepturi fundamentale. Au efect direct în viețile noastre și din păcate infectează întreaga societate prin astfel de legi, care sunt gândite deliberat pentru a ataca pe mai departe o minoritate LGBT deja vulnerabilă în România.

Rep.: De ce există în rândul comunității LGBTQ+ din România o rezistență încă puternică în a-și face un coming out, în a vorbi asumat și deschis?

F.B.: Decizia de a te dezvălui societății e una personală, nu e de grup. 

Rep.: De acord. 

F.B.: E foarte greu să-ți faci de exemplu coming out-ul când ești adolescent și riști să fii dat afară din casă. Și avem astfel de cazuri, și nu puține. Sau ești într-un liceu și știi că devii ținta bătăilor sau a hărțuirilor verbale din partea colegilor sau uneori chiar a profesorilor. Nu poți condiționa pe cineva, indiferent de vârstă, să-și facă coming out-ul, mai ales că o face într-o societate ostilă de-a binelea. Presupunem, de exemplu, că în mediile artistice situația stă diferit. Ei bine, nu-i așa. Am zeci de exemple la nivel de vârf care arată cum sunt percepuți și uneori tratați cei din această minoritate, atunci când își fac coming out-ul.

Dacă e să mă gândesc la politicieni, cred că lucrurile sunt chiar mai complicate. Nu e o decizie de natură personală, are conotații politice și e un management de criză care probabil trebuie adoptat acolo. Câte partide politice ar îmbrățișa o candidatură a unuia din comunitatea LGBT, domn sau doamnă? 

Sunt și exemple fericite. Avem de exemplu actori care modifică practic mentalități prin simpla lor apariție ca persoane gay. Vorbim despre ei ca persoane gay. Cum e actorul István Téglás. A avut nevoie de un mare curaj să facă asta. 

Ușor-ușor lucrurile se schimbă și faptul că intrăm într-o relație de harță cu autoritățile publice pe tema Pride-ului, ține de această încăpățânare de a nu involua către o societate în care homosexualitatea sau bisexualitatea erau considerate tabu, în care nu eram văzuți. Nu puteam fi văzuți și nu trebuia să fim văzuți. De asta manifestăm, an de an.

Rep.: Tocmai în această logică, în ce măsură ar putea ușura legiferarea parteneriatului civil decizia persoanelor gay de a-și asuma public identitatea? 

F.B.: Cu siguranță va fi un contributor. Unii vor dori să-și protejeze practic relația de familie și vor trece peste reticență sau teama pe care o resimt în relația cu autoritățile române. Nu e ușor, îmi pare rău că dau propriul exemplu. Când m-am dus la Oficiul Stării Civile, singura instituție care îți poate recunoaște existența vieții de familie din punct de vedere instituțional, doamnele de acolo au intrat la început în stare de apoplexie și apoi au început să urle. Mai lipsea doar un pas să ceară intervenția Poliției.

După care s-au baricadat pentru mai mult de o oră în birou. Multiplic această situație la nivelul altor autorități publice, mai ales că vorbim totuși de un Oficiu al Stării Civile din București. O multiplic la alte orașe din țară și știu că va fi complicat, chiar cu legea de partea noastră, să dai nas în nas cu reprezentanți ai autorității publice, care în România te umilesc și încearcă să te trateze ca un non cetățean, lipsit de drepturi în propria țară.

E o situație care se va schimba gradual. Dar fiecare dintre noi, din comunitatea LGBT, vom putea contribui, într-un fel sau altul, după cum și aliații noștri o fac, zi de zi, neacceptând să tacă și răspunzând nedreptăților cu propria lor voce.