O viață permanent instabilă. Provocările femeilor care merg să lucreze în Țările de Jos: „Când locuința devine nesigură, munca este afectată”

Andrada Lăutaru

Femeile migrante duc o luptă invizibilă cu munca grea și prost plătită, cu instabilitatea locuinței și cu un sistem care nu vede că nevoile lor sunt interconectate. 

Cenay Demirdüzen a vorbit cu femei din România, Polonia și Spania pentru a înțelege cum arată viața migrantelor care își caută un loc de muncă în alte țări. Într-un interviu pentru PressOne, cercetătoarea spune că-n spatele fiecărei politici și statistici se află femei reale, cu povești, responsabilități și aspirații. 

Ascultarea lor ar trebui să fie întotdeauna punctul de plecare al politicilor de integrare, este una dintre concluziile cercetătoarei, migrantă la rândul ei.

Cenay Demirdüzen Foto: arhivă personală

PressOne: Ce te-a determinat să alegi tema integrării migrantelor economice din UE în Țările de Jos?

Cenay Demirdüzen: Deși sunt vizibile pe piața muncii olandeză, multe femei migrante, în special din țările UE, lucrează în locuri de muncă temporare, slab plătite și precare. 

Cu toate acestea, politicile de integrare continuă să urmărească o abordare în mare parte neutră din punct de vedere al genului, care ignoră nevoile specifice ale femeilor în domenii precum îngrijirea copiilor, accesul la locuințe, cursuri de limbă, incluziune socială și sprijin instituțional local. 

Pe baza interviurilor pe care le-ai realizat, care sunt cele mai importante diferențe între provocările cu care se confruntă femeile care migrează și cele întâmpinate de migranții bărbați în procesele de integrare și căutare a unui loc de muncă?

Rezultatele arată că genul joacă un rol semnificativ în modelarea formelor specifice de vulnerabilitate și inegalitate care apar în contextul migrației și al muncii.

Multe dintre femei descriu locuri de muncă slab plătite, solicitante fizic și instabile – condiții observate și în cazul colegilor lor bărbați. Totuși, provocările cu care confruntă femeile sunt amplificate de poveri suplimentare, precum responsabilitățile legate de îngrijirea copiilor, barierele lingvistice, izolarea socială, expunerea la hărțuire sau neglijare din partea autorităților. 

Multe femei se ocupă singure de treburile casnice, asta pe lângă serviciu, iar asta le ține constant într-o stare de epuizare fizică și emoțională. 

De asemenea, femeile cu copii spun că programele de lucru în schimburi le împiedică să petreacă timp cu copiii lor, ceea ce le face să se simtă excluse atât la locul de muncă, cât și în viața personală.

Cum este percepută bariera lingvistică? 

Exclusiv. Peste 20 de ani de impostură: Doctorul Cristian Andrei, cel mai mediatizat psihoterapeut al României, practică fără atestat. Acuzații de hărțuire sexuală în cabinet

De peste 20 de ani, doctorul Cristian Andrei, mediatizat drept unul dintre cei mai buni psihoterapeuți din România, primește bani pentru ședințe de psihoterapie, cu toate că nu deține un atestat de liberă practică emis de Colegiul Psihologilor. Între timp, mai multe cliente îl acuză de hărțuire sexuală. 

O carieră de abuz. Alte 7 femei îl acuză pe medicul Cristian Andrei de abuzuri sexuale. Relatările se întind pe o perioadă de peste 20 de ani

După ancheta PressOne care a dezvăluit că doctorul Cristian Andrei, unul dintre cei mai mediatizați psihoterapeuți din România, a practicat timp de peste 20 de ani fără atestat și a hărțuit sexual două paciente, alte șapte posibile victime au contactat redacția. Cristian Andrei este acuzat de abuzuri similare, întinse pe o perioadă de mai bine de 20 de ani. 

Multe femei spun că lipsa competențelor lingvistice le face dificilă exprimarea la serviciu, adesea preferând să tacă. Acest lucru le afectează nu doar comunicarea, ci și încrederea în sine și sentimentul de apartenență.

Mai multe femei menționează, de asemenea, că oportunitățile de avansare profesională sunt foarte limitate. De exemplu, rolurile de conducere și de supraveghere sunt, de obicei, ocupate de bărbați, adesea olandezi sau germani. Drept urmare, multe femei migrante rămân ani de zile în aceleași poziții inferioare, iar contribuțiile lor trec neobservate. Unele explică cum, chiar și cu experiență suficientă, sunt adesea trecute cu vederea la promovări.

Ce tipuri de locuri de muncă sunt ocupate în principal de femeile românce intervievate? Care sunt aspectele specifice legate de șansele lor de a-și găsi un loc de muncă și de interacțiunile cu supraveghetorii/colegii?

Pentru cercetarea mea, am realizat interviuri cu două femei românce care lucrau în Helmond. Deși situațiile lor personale sunt diferite, ce au descris are multe elemente comune.

Una dintre ele a lucrat prin agenții de recrutare a forței de muncă în locuri solicitante fizic și slab plătite. Contractele i se schimbau frecvent, iar uneori era mutată într-un alt oraș cu foarte puțin timp de preaviz. Acest lucru îi făcea viața permanent instabilă. 

La început, locuia în locuințe oferite de agenție, pe care le-a descris ca fiind aglomerate și nesigure. Mai târziu, chiar dacă și-a găsit un loc de muncă mai stabil, salariul a rămas mic, iar ea s-a simțit nerespectată și ignorată. Mai ales când avea probleme de sănătate sau încerca să semnaleze dificultăți.

Ambele femei spun că depindeau foarte mult de agenții pentru a găsi slujbe, ceea ce însemna că erau mutate frecvent dintr-un loc în altul. Agențiile schimbau sau scurtau uneori contractele fără avertisment, iar femeile aflau în ultimul moment unde urmau să fie trimise. Incertitudine făcea dificilă obținerea unui venit stabil sau integrarea în comunitate.

Cum a fost situația pentru cea de-a doua femeie româncă intervievată? 

A doua femeie locuia în Helmond de mai mult timp și avea unele contacte cu organizații locale de sprijin. Și ea a lucrat în locuri de muncă slab plătite și a menționat faptul că din cauză că nu vorbea bine olandeza a fost parte de neînțelegeri. Din această cauză, de multe ori prefera să tacă. A observat că majoritatea femeilor lucrau pe posturi inferioare, în timp ce bărbații erau mai des în poziții de supervizare. După ce a învățat limba olandeze și a putut să-și construiască anumite legături locale a câștigat mai multă încredere în ea. 

Ambele femei au descris locurile lor de muncă ca fiind intense și solicitante, cu o presiune constantă pentru atingerea țintelor de producție. Comunicarea era în mare parte unidirecțională, ceea ce le făcea să se simtă izolate.

Cercetătoarea Cenay Demirdüzen, într-un dialog cu reportera Andrada Lăutaru Foto: arhivă personală

Totuși, ambele au încercat să își îmbunătățească situația pe cont propriu și au căutat sprijin de la organizațiile locale. 

Ceea ce a ieșit cel mai mult în evidență în ambele povești a fost determinarea lor. Își doreau să învețe limba, să își construiască o viață stabilă și să se simtă parte din societatea olandeză. 

Cercetarea ta se concentrează pe accesul la locuință, angajare, îngrijirea copiilor, dar și pe rolul instituțiilor locale în integrarea acestor femei. Cum se reflectă fiecare dintre aceste aspecte în viața celor cu care ai vorbit? 

Pentru majoritatea femeilor, integrarea nu este un proces care se desfășoară în domenii separate, precum muncă, locuință sau îngrijirea copiilor. Ea are loc printr-o interacțiune constantă între aceste domenii.

Multe femei descriu faptul că sunt captive în locuințe oferite de agențiile de angajare, unde chiria, contractul și chiar rutina zilnică sunt legate de locul de muncă. Pierderea locului de muncă înseamnă pierderea locuinței, iar asta face aproape imposibil să se plângă de exploatare sau de condiții proaste. Cele care au încercat să găsească locuințe independente s-au confruntat cu un alt tip de excludere: chirii mari, piețe informale de închiriere și liste de așteptare extrem de lungi pentru locuințe sociale.

Îngrijirea copiilor este o problemă comună tuturor. Lipsa unor servicii de îngrijire accesibile și flexibile le împiedică pe multe femeile mame să lucreze cu normă întreagă sau să urmeze cursuri de limbă. Pentru mamele singure, această situație este deosebit de izolantă, forțându-le să aleagă între supraviețuirea financiară și îngrijirea familiei.

Lipsa de informații accesibile și de comunicare în limba maternă le fac pe femei să se bazeze pe grupuri de Facebook și rețele informale, în locul instituțiilor oficiale.

Autoritățile recunosc faptul că comunicarea cu migrantele rămâne unul dintre cele mai slabe puncte ale sistemului. Serviciile sunt adesea organizate prin e-mail sau site-uri oficiale, în timp ce multe migrante se bazează pe grupuri de Facebook sau canale informale. Această nepotrivire digitală împiedică informațiile esențiale să ajungă la cei care au cea mai mare nevoie de ele.

Cum afectează statutul economic precar al acestor femei accesul lor la locuințe decente și servicii de îngrijire a copiilor? Există inițiative locale care încearcă să abordeze aceste probleme?

Precaritatea economică cu care se confruntă migrantele influențează accesul lor la aproape toate serviciile de bază, inclusiv locuire și îngrijirea copiilor. Majoritatea femeilor intervievate lucrează în locuri de muncă solicitante fizic și slab plătite, precum procesarea cărnii, logistică sau curățenie. Aceste sectoare se bazează pe contracte temporare și prin agenții, lăsând femeile cu foarte puțin control asupra condițiilor lor de muncă și de trai. Multe femei au continuat să lucreze chiar și bolnave sau însărcinate, de teamă că pierderea locului de muncă ar însemna pierderea a tot.

Pentru cele care locuiesc în spații oferite de agențiile de angajare, această teamă este reală. Locuințele lor sunt legate direct de contractul de muncă, iar încetarea acestuia înseamnă, adesea, evacuarea în câteva zile. Câteva femei descriu condiții nesigure sau locuințe supraaglomerate. Altele, care au încercat să închirieze independent, s-au confruntat cu chirii inaccesibile, contracte informale sau discriminare din partea proprietarilor. 

Îngrijirea copiilor este un alt domeniu în care precaritatea economică are consecințe directe. Serviciile de îngrijire accesibile și flexibile sunt aproape imposibil de găsit, mai ales pentru cele care lucrează în schimburi. Multe mame sunt nevoite să aleagă între muncă și familie, ceea ce le adâncește și mai mult instabilitatea financiară. Asta pentru că absențele de câteva zile pot duce la pierderea locului de muncă, lucru care le afecta imediat și locuința.

Atâta timp cât locuințele, munca și îngrijirea copiilor rămân dependente de sistemul agențiilor, migrantele vor continua să se confrunte cu multiple niveluri de vulnerabilitate. 

În cercetarea ta ai menționat conceptele de feminizare a migrației și intersecționalitate. Cum te-au ajutat aceste cadre teoretice să înțelegi mai bine experiențele femeilor pe care le-ai intervievat?

Cadrul teoretic al „feminizării migrației” subliniază că procesele de migrație nu mai pot fi înțelese doar prin perspectiva muncii masculine și că femeile, ca agenți economici activi, joacă un rol central în aceste procese. În același timp, evidențiază modul în care munca femeilor este adesea făcută invizibilă și cum politicile de migrație tind să reproducă această invizibilitate. 

Relatările împărtășite de participante ilustrează clar această invizibilitate în practică. Majoritatea femeilor sunt considerate „asistente” sau „muncitoare temporare” și sunt excluse din procesele de luare a deciziilor la locul de muncă. 

Foto: © Viorel Dudau | Dreamstime.com

Provocările pe care le descriu, precum presiunea performanței, salariile mici, dependența de locuință și povara îngrijirii copiilor arată cum contribuțiile lor economice sunt constant subevaluate. 

Pe de altă parte, intersecționalitatea arată că provocările cu care se confruntă femeile nu pot fi explicate doar prin prisma genului. Diferite identități și poziții sociale se suprapun și creează multiple straturi intersectate de dezavantaj. Majoritatea femeilor pe care le-am intervievat trăiesc într-o rețea complexă de inegalități modelate de statutul lor de migrante, naționalitate, bariere lingvistice și poziție de clasă. 

Prin combinarea acestor două abordări, am putut interpreta poveștile femeilor nu doar ca lupte personale, ci și ca reflecții ale unei structuri mai ample situate la intersecția dintre munca migranților, gen și guvernanța locală. 

Poți să ne spui o poveste pe care ai aflat-o în cadrul unui interviu și care a rămas cu tine?

Povestea care m-a afectat cel mai mult a fost cea a unei participante care a experimentat violență domestică și tăcerea instituțională care a urmat. După ce a ajuns în Olanda împreună cu familia, s-a confruntat cu provocări serioase atât la locul de muncă, cât și acasă. 

În timp, relația cu partenerul ei a devenit din ce în ce mai violentă, iar ea a fost supusă abuzului verbal și psihologic. A fost, de asemenea, forțată să continue să lucreze în timpul sarcinii, ceea ce a făcut-o să se simtă izolată financiar și emoțional. 

Când a încercat, în cele din urmă, să caute siguranță pentru ea și copilul ei, nu a primit sprijinul pe care îl aștepta din partea serviciilor sociale. A apelat la adăposturi, dar a fost adesea respinsă, fie pentru că erau pline, fie nu îndeplinea criteriile de admitere. Această experiență expune o problemă sistemică: incapacitatea femeilor de a accesa siguranța și protecția de bază, chiar și într-o țară considerată stat al bunăstării. 

O altă poveste care m-a șocat profund este despre o companie cunoscută unde ar fi avut loc hărțuire sexuală într-unul dintre departamentele de producție. Se pare că femeile erau repartizate intenționat să lucreze sub supravegherea unui superior cunoscut pentru comportamentele sale nepotrivite. Acesta își folosea autoritatea pentru a face avansuri nedorite, creând o atmosferă de teamă. Când unele femei au încercat să vorbească, li s-a spus că pot „pleca dacă nu le convine”. În timp ce toată lumea părea conștientă de comportamentul acestui bărbat, nu se lua nicio măsură, deoarece era considerat „de neatins” datorită conexiunilor sale interne.

Ce a făcut această poveste și mai alarmantă a fost faptul că relatări similare au apărut și despre alte companii cunoscute care angajează un număr mare de muncitoare migrante. Atât participantele, cât și reprezentanții instituționali au descris situații în care supraveghetorii sau managerii ar fi oferit promovări sau reînnoiri de contracte în schimbul tăcerii sau al complianței sexuale. 

Ai identificat vreun stereotip sau prejudecată în rândul angajatorilor, instituțiilor sau comunităților locale față de femeile migrante? Care au fost cele mai comune?

Am descoperit că multe stereotipuri despre femeile migrante sunt încă răspândite. Cea mai comună prejudecată în rândul angajatorilor este percepția că femeile reprezintă o „forță de muncă auxiliară”, care nu poate lucra la fel de eficient ca bărbații în locurile de muncă solicitante fizic. Femeile sunt adesea repartizate pe cele mai joase poziții pe liniile de producție. În același timp, nu primesc aceeași plată sau același nivel de respect ca bărbații care fac o muncă similară. 

Mai multe participante la cercetare explică cum performanța lor era constant monitorizată, în timp ce greșelile bărbaților erau mai ușor trecute cu vederea. Acest lucru creează o ierarhie de gen subtilă, dar persistentă, care face dificil pentru femei să-și exprime preocupările sau să se afirme.

La nivel instituțional, prejudecățile tind să opereze în moduri mai indirecte. Multe municipalități și furnizori de servicii sociale își descriu politicile ca fiind „neutre din punct de vedere al genului”, însă această neutralitate ascunde adesea provocările specifice cu care se confruntă femeile. De exemplu, există puține mecanisme de sprijin flexibile care să le permită mamelor să participe la cursuri de limbă sau formare profesională. 

În comunitățile locale, prejudecățile sunt mai vizibile în interacțiunile de zi cu zi. Femeile sunt adesea percepute ca fiind capabile doar de muncă necalificată sau sunt privite de sus din cauza accentului lor. Unele participante descriu situații de discriminare indirectă față de copiii lor în cartiere sau la școală.

Care este experiența ta personală ca femeie migrantă din Turcia în Țările de Jos?

Experiența mea personală a fost, de fapt, unul dintre punctele de plecare ale cercetării mele. Când am ajuns în Țările de Jos eram eu însămi o imigrantă, dar pentru că am fost clasificată drept „expat” am ocupat o poziție relativ privilegiată. Acest statut mi-a ușurat tranziția în multe aspecte practice, precum obținerea permisului de ședere, obținerea asigurării de sănătate, deschiderea unui cont bancar sau găsirea unei locuințe. În timp am realizat că aceste avantaje nu sunt disponibile în mod egal tuturor migranților.

Înainte de a începe studiile de master, am lucrat pentru o scurtă perioadă ca barmaniță într-un hotel, pentru a mă integra mai repede în viața socială olandeză. Acea experiență mi-a arătat cât de fragil poate fi chiar și un mediu de lucru aparent sigur și bine organizat pentru femei. Am fost martoră la cazuri de hărțuire verbală și intimidare din partea unor angajați bărbați, mai ales față de femeile tinere, iar conducerea hotelului deseori ignora sau minimaliza situațiile, în loc să intervină. Am părăsit acel loc de muncă repede, căci mă simțeam din ce în ce mai inconfortabilă. Însă n-am putut să nu mă întreb ce aș fi făcut dacă aș fi fost o mamă singură. 

Întrebarea a fost punctul de cotitură în modul în care am înțeles vulnerabilitatea femeilor migrante. Ce pentru mine era un disconfort temporar, pentru multe altele era o realitate zilnică. 

Care sunt principalele recomandări în urma cercetării tale?

Recomandările mele se concentrează pe trei domenii cheie:

Alți pași importanți sunt dezvoltarea unor mecanisme de acces specializate pentru părinți singuri și femei cu venituri mici, îmbunătățirea calității traducerilor în sistemul de sănătate și instituirea unor mecanisme fiabile de plângere și sprijin pentru femei. 

În concluzie, cercetarea mea demonstrează că integrarea reușită este posibilă nu doar atunci când femeile migrante se adaptează la sistem, ci și atunci când sistemul se adaptează la circumstanțele reale ale femeilor.

___

Interviul a fost realizat în limba engleză și a fost editat și scurtat pentru acuratețe.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€