Cine au fost fotografii care au văzut, prin obiectivul camerei de fotografiat, un fragment din realitatea perioadei comuniste și au păstrat-o ca să o mai vedem și noi, astăzi?

Acum ani de zile, i-am cunoscut pe doi dintre cei care au îndreptat aparatul de fotografiat către frumusețea sau realitatea zilelor din epoca de aur.

Rescriu acum, din notițe și înregistrări, dialogurile pe care le-am avut cu ei atunci.

Succesul vieții? Să fii fotoreporter la ziar!

Viața

21/06/2024

Zecile de mii de negative digitizate de Arhiva Minerva acoperă aproape integral perioada comunistă văzută de fotografii de presă din Cluj, angajați la cele două ziare de partid, „Făclia” și la ziarul de limbă maghiară „Igazság”(Adevărul).

Deák. Nopți dormite pe ziare

În 2016, după 56 de ani, fotograful Ferenc Deák (1941 - 2021) a luat avionul de la New York și a revenit în redacția în care a început să lucreze la începutul anilor ’60. Clădirea din Cluj-Napoca, de pe strada Napoca numărul 16, încă era casa a două ziare, moștenitoare ale celor două „organe de presă” ale partidului din perioada comunistă: „Făclia” și ziarul de limbă maghiară „Igazság”(Adevărul).

„Mă credeți sau nu, eu mai mult am dormit pe masă, cu colecții de ziare sub cap, aici în redacție, decât acasă la mama. Pentru că toată ziua eram pe teren, seara developam, dimineața trebuia să dau pozele”, mi-a povestit atunci Deák.

Vizita sa din 2016 era specială - urma să vadă expuse, pentru prima dată, 80 fotografii portrete făcute de el în anii ’60 unor personalități ale Clujului – de la actori la profesori și artiști. Fotografiile, alese cele peste 14.000 de negative pe care le-a donat Asociației Minerva, erau o surpriză pentru el – au fost selectate și tipărite de către reprezentanții Asociației. Fericirea i se citea în ochi, la fel și o oarecare nerăbdare de a le vedea… așa că interviul, presărat cu cuvinte în limba engleză și maghiară, a fost foarte, foarte concentrat.

Deși o întoarcere în timp părea să îi facă plăcere, bucuria mare era că fotografiile sale vor fi puse în valoare, vor dăinui la Minerva – multe dintre ele fuseseră cândva „furate”, duse cu valizele din România: „Eu m-am plâns că am o lucrare de o viață care nici la Cluj, nici la New York nu interesează pe nimeni”. Iar această moștenire, care și-a găsit un moștenitor, la Arhivele Minerva, l-a făcut să exulte în timpul revenirii sale la Cluj.

Tata a fost fotograf...

... și a înființat în 1956 prima cooperativă a fotografilor, cu 40 de ateliere, socialismul i-a obligat să se grupeze. Până atunci, toți fotografii erau particulari și câștigau foarte bine. Au intrat în cooperativă, dar au păstrat și prețurile, a spus Ferenc Deák. „Dacă lucrai mult, erai bine plătit, nu a existat fotograf sărac la Cluj”, mi-a povestit atunci și Ferenc Csomafáy (1936 - 2021), cel care l-a urmat la ziar. Aceasta era realitatea în care fotografii puteau să se exprime, în timpul regimului comunist, sau în redacțiile ziarelor oficiale.

Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, și a obținut titlul de doctor în 2005, după 12 ani de studii doctorale. FOTO: INQUAM PHOTOS / VIRGIL SIMIONESCU

EXCLUSIV. Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani: Bill Clinton și George W. Bush

PressOne vă prezintă, astăzi, probele care demonstrează că Mircea Geoană a plagiat prin traducere, fără vreun fel de atribuire și fără ghilimele, zeci de pagini din rapoartele anuale prezentate Congresului SUA de președinții americani Bill Clinton și George W. Bush

Foto © Robert Van 't Hoenderdaal | Dreamstime.com

Câteva lucruri pe care ar trebui să le știi înainte să comanzi de pe Shein și Temu

Pe fundalul scumpirii costului vieții aproape peste tot în lume, cei doi giganți chinezi, Temu și Shein, au avut parte de o creștere masivă, datorată, în mare măsură, unor strategii agresive de preț. Însă în spatele prețurilor mici se ascund câteva detalii importante, pe care ar trebui să le știm cu toții înainte să comandăm.

„Eu în 1956 aveam 15 ani și m-am băgat ca ucenic la atelierul tatălui meu și pe urmă încet-încet am învățat. Apoi, cooperativa m-a trimis în Germania la școală și am dat examen de fotograf”, își amintește Ferenc Deák, care mi-a descris, după 60 de ani, fotografia cu care a câștigat premiul II la expoziția pe oraș a Asociației Artiștilor Fotografi (AAF): „Pe strada David Ferenc, eu mergeam spre piață, și soarele bătea spre mine, și am văzut doi bătrâni, s-au oprit, și discutau, și în contralumină, era umbra lor, lungă… am luat aparatul pe care îl aveam tot timpul la mine, și am făcut o fotografie”.

Nu am regăsit fotografia pentru a o publica, dar, din memoria sa, acea frântură de viață din Clujul anilor '50 încă spune o poveste. În alb negru. „Eu colorul nu găsesc că este artistic deloc, eu rămân cu arta fotografică, cea mai mare artă; sper, chiar dacă nu apuc eu, să revină în modă, a început deja în Franța, Anglia, ziare mari din NY au început să publice alb negru, e altceva decât color”, mi-a spus atunci fotograful Ferenc Deák.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

„Eram pe stradă, în viață, mergeam și mereu căutam ceva frumos”

La 19 ani, s-a înscris la concursul pentru postul de fotoreporter la ziar. „Fără să știm, au făcut concurs, eram 19, cu armata făcută, minim bacalaureat, să aibă meserie și să fie cel mai bun. Eu am fost câștigător. A venit la mine redactorul-șef: «Vrei să lucrezi la ziar? Trebuie să răspund acum? Aș dori să discut cu tata. Mâine e bine? Da!». M-am dus acasă, zic: «Tata, uite ce mi s-a oferit...». El a zis: «Trebuie să spui imediat da! Este succesul vieții tale, să fii fotoreporter la ziar!»”

A doua zi, a început să lucreze pentru „Igazság” și colaborator la „Făclia”, sub un alt nume (F. Dinu).

„M-am bucurat, la vârsta aia ești om liber. Cei cinci ani cât am lucrat acolo au fost un vis! Libertate! Cine era ca mine! Mi s-a spus: Ziarul are nevoie de ilustrații! În anumite zile, mergeam pe teren - industrie, agricultură, la gospodării, cu reporter, și făceam fotografie pentru a ilustra câte un articol. Când nu, eu eram pe stradă, în viață, mergeam și mereu căutam ceva frumos.

Am fost liber ca o pasăre, redactorul șef era mulțumit că ziarul era frumos ilustrat. Dimineața la 8 trebuia să predau la secretariat pozele pentru ziarul care urma să apară a doua zi. Eu aduceam un teanc de poze, pe spate era scris, unde, ce și cum. Pentru mine a fost un fel de facultate, timp de cinci ani, o facultate pe care nu am terminat-o aici la Babeș-Bolyai ca alții, dar a fost o facultate de viață și în prezența multor oameni de cultură”, mi-a povestit Francisc Deák. Notițele de atunci încă transmit entuziasmul lui.

Acel „frumos” lua uneori forma unei femei frumoase, a unei siluete în stradă, a unei mese vesele la restaurant, a unui copac înflorit – unele role de filme din arhiva Minerva ascund, ca ultim cadru, după subiectul oficial, de obicei impus pe linie de partid, câte un instantaneu din viață; cele mai multe, însă, nu sunt semnate, și nu știm numele fotografului.

Fiind cel mai tânăr din redacție, pentru fotograful cunoscut apoi la New York sub numele Frank Deak, ideea de propagandă a partidului sau responsabilitate a conținutului era asociată cu mai-marii redacției. La fiecare subiect, preda câte zece fotografii, din care secretarul general de redacție alegea ce să publice zicând: Asta e poza!

„Ce a publicat ziarul, cineva din partea partidului a văzut, eu nu știu cine. Noi nu mai aveam niciun fel de responsabilitate. Secretarul general de redacție, cel care a făcut ziarul și a pus paginile împreună, răspundea de ce s-a publicat. Dacă el a pus o poză, să zicem, cu o femeie goală și asta era o problemă, era treaba lui, eu am dat poza, dar el nu trebuia să o publice”, mi-a spus atunci Francisc Deák.

După câțiva ani, tânărul Ferenc Deák protestează că trebuie să lucreze din nou în noaptea dintre ani și prin urmare este concediat. „Și după anii ăștia, a venit o prostie de-a mea când a trebuit să lucrez de Revelion, al cincilea an, și am spus nu, iar redactorul-șef a zis că cine îi spune lui nu, zboară. Și am zburat. Csomafáy a preluat după ce am plecat, a continuat de chiar a doua zi. Nu am mai urmărit ziarul, am avut în mine o supărare. Atunci nu mi-a părut rău, dar ulterior, da, am zis că am fost un dobitoc”. 

După această întâmplare, Deák pleacă la București, la o publicație națională de limbă maghiară, „Előre”, cotidianul oficial de limbă maghiară al Partidului Comunist Român. „Am umblat mult prin țară. Când am văzut că au publicat o fotografie pe care o făcusem cu un an înainte – am plecat”. Apoi a lucrat o perioadă la Institutul Medico-Farmaceutic, tot ca fotograf, iar ulterior la Zalău, la ziarul „Năzuința”, unde a devenit și membru de partid („Trebuie să intri la partid – e ziar de partid, trebuie să fii membru. Dacă trebuie, intru.”), după care a revenit la Cluj, la atelierul tatălui său.

Valiza americană

La finalul anilor ‘70, Deák a decis să plece din țară.

„Când am plecat în America aveam 38 de ani, în ‘77-’78. La Ambasada americană din București, a fost prima întrebare: «Ești membru de partid?» «Da!» «Pentru ce ai intrat?» «Pentru bani! Înțelegi că la Zalău luam 4.000 de lei salar pe lună, iar înainte aveam 1.000 de lei la Cluj?» Zice: «Știm noi că cine a intrat în partid după ‘68 nu e comunist convins.»

Practic, toată viața am lucrat la ziare comuniste, era un singur ziar pe vremea aia, nu era ca astăzi. Atâta aveam cu comunismul cât ai mata cu Cisnădia. Eu sunt meseriaș, nu am făcut teorii, nu am discutat pe la cârciumi politice. Atâta l-am ascultat pe Ceaușescu, vrând nevrând, obligat, cu toate discursurile alea  lungi... Dar credeați? Nuu... niciodată nu am crezut nimic. Nu am crezut pe nimeni! Așa m-a învățat tata! Nu simțeam... dacă erai cuminte, acceptai, dacă erai războinic, revoluționar, atunci se discuta cu tine într-un colț... Nu mă interesa, eu nu am făcut nimic, mi-am văzut de meserie, de artă.”

În visul american al soției sale, fiica proprietarului restaurantului Darvas, vestit în Cluj, Ferenc Deák s-a simțit „valiza”. Adică decizia a fost a ei să meargă la familia din New York. Cumnatul era giuvaiergiu, a trebuit să dea aurul și a fugit la Viena. Apoi au plecat toți din familie. „Am plecat legal! Când m-am dus să fac actele, m-au întrebat: «De ce vrei să pleci? Eu nu vreau, nevasta mea vrea! Deci tu ești valiza? Da, sunt valiza, dați-mi actele!».

Nu puteai să ai în trei săptămâni semnate toate cele 15 acte necesare pentru a pleca din țară. Dar a fost un boxer, inginerul Toth, care mi-a dat o listă – la cine să mergi prima dată să semneze, aici dai un cartuș de Kent, aici un aparat de fotografiat, acolo o mie de lei, și ieși cu semnăturile. Unii nu au reușit. Eu nu învinuiesc pe nimeni, asta e viața, așa a fost pe vremurile alea. Când am sosit la New York, erau 27 de persoane din familie care ne așteptau la masa de Crăciun.”

După aproape 40 de ani în New York, a spus că nu s-a adaptat niciodată cu adevărat. „Eu sunt clujean și acum. America e America, eu sunt clujean, am fost la servicii foarte bune, am făcut lucruri de calitate, am ieșit onorabil la pensie. Dar știți ce este o moară? Cam 165 de nații se adună în acest oraș și intră în moara asta. Acolo ori faci cum vor ei, ori pleci. Au fost de câteva ori situații când am zis asta e bullshit, minciună. Mi s-a răspuns: «Nu îți place? Te duci acasă! Nu te-a chemat nimeni!».

Este o altă viață. Așa cum se lucrează acolo, încă aici nu am văzut pe nimeni. Când am venit prima dată acasă, după un an și jumătate, în vizită la părinți, am dus cadouri, am stat câteva zile și m-am dus înapoi. Pe urmă, dorul ăsta nu l-am mai avut. Am avut în inimă un mare dor să vin acasă. A trebuit de atunci să înfrâng acest dor, altfel rămâne în tine.”

La 75 de ani, Ferenc Deák mi-a spus că acasă a devenit, treptat, Queens, New York. „Vin la Cluj, în fiecare an și duc flori la mormânt. Dar, definitiv, nu. Nu avem confortul ăsta. Nu pot să las totul după 40 de ani. Când îmi este dor, mă urc în avion și vin. Nu e bună libertatea asta?” 

Spune că a avut în total 169 de expoziții de artă fotografică, mult succes, la școli, la cămine culturale americane, în locuri de expoziții, în statul New York, dar și în alte state. „Nu aveam o temă anume, ci tot ce am văzut frumos am fotografiat.”

Ultimul gând? Tot despre timpul petrecut la ziar, raiul din viața sa:

„Pentru mine, să lucrez la «Igazság» acei cinci ani, a fost un adevărat rai, o plăcere, am cunoscut oameni mari. Am intrat în șatra țiganilor din Șărmășag și am stat cu bulibașa al lor de acolo șase ore de discuții, așa că pot să discut și cu un om simplu și cu profesorul Daicoviciu, asta de la ziar am învățat, nu de acasă, nu de la facultate, asta e o lecție de viață! Și colegii mei care m-au învățat – fotoreporterul stă întotdeauna în spatele reporterului și așteaptă să prindă o poză bună. Sunt foarte mândru că am lucrat la ziar!”

A fost ultimul gând pe care mi l-a transmis. O declarație de dragoste și de dor pentru profesia sa de fotoreporter.

„În presa comunistă nu există absența cenzurii!”

Dintre fotoreporterii care au lucrat la redacțiile ziarelor de partid din Cluj, Ferenc Deák și urmașul său, Ferenc Csomafáy, sunt singurii cu care am reușit să mă întâlnesc pentru a-mi povesti despre acele vremuri.

Ferenc Csomafáy (d. 2021) mi-a povestit că prima fotografie a publicat-o ca student, în 1958. După ce a terminat Filologia în 1961, a devenit maistru fotograf și a lucrat la „Făclia” timp de 13 ani, începând din 1965, (când a plecat Ferenc Deák), apoi la Muzeul de Istorie. A devenit apoi corespondent pentru o publicație online de limbă  maghiară.

S-a emoționat la vederea fotografiei cu întreaga redacție, pe care spune că el a făcut-o, și i-a trecut în amintire pe cei care nu mai sunt. „Fotografiatul, arta fotografică trăiește din mândria oamenilor, fiecare vrea să aibă și el fotografii”, mi-a spus atunci. Printre cei surprinși cu aparatul Rolleiflex sunt G. Maurer, N. Ceaușescu, cei puternici ai vremurilor, iar fotografiile lor, motiv de mândrie și pentru el, peste mulți ani.

Recunoaște că exista un caiețel A5 cu 32 de pagini cu reguli despre ce nu poți fotografia, dar nu a vrut să îmi explice dacă erau reguli de propagandă sau doar de încadrare:

Pe vremea comunistă, însă, cititorul nu avea între ce ziare să aleagă și toți angajații din fabrici erau obligați să fie abonați la ziarul de partid. O lume distorsionată, chipuri fericite, marile realizări din industrie și agricultură, construcția de cartiere, cultul lui N. Ceaușescu, partidul, acestea erau principalele subiecte, repetate ca un disc care se învârte continuu pe patefon.

Alegerea subiectelor de presă, repetarea lor obsesivă, discursurile politice (pe care nu le citea aproape nimeni, în afară de corector), omul nou, fericit că lucrează în uzină (în care, de multe ori, se lucra la 5 grade Celsius, nefiind posibilă încălzirea acelor spații imense industriale), țărani fericiți la recensământul animalelor (deși, în realitate, țăranii inventau metode să ascundă animalele de numărătoarea oficială), mame-eroine, sesiunile de muncă patriotică voluntară, ședințe de partid (interminabile), defilări, lucrări  agricole tradiționale – sunt subiecte care astăzi par la fel de artificiale precum știrile din Coreea de Nord. 

Din interiorul redacțiilor, însă, acest sentiment nu exista – o acceptare, parcă oarbă și naturală, a îndoctrinării, a ideologiei partidului, a rămas, uimitoare, parcă, pentru că nicio privire autocritică nu a ridicat vălul asupra marii minciuni propagate atunci prin intermediul presei.

Un alt sentiment este, poate, al complicității, surde și mute, la această construcție a unei realități paralele - parcă membrii redacțiilor se bucurau de statutul lor, fără să aibă o privire critică asupra realităților și problemelor oamenilor.

La redacția din Cluj, laboratorul foto era comun pentru „Făclia” și „Igazság”, acolo Ferenc Csomafáy lucra la developat și scos fotografii împreună cu Wagner Rudolf (care a fost fotograful ambelor ziare până în a doua jumătate a anilor ’80). Euforia de a fi lucrat în mediul respectiv, fără să vrea să facă referire la propagandă sau subiecte (auto)impuse, i-am simțit-o la întâlnirea pe care am avut la sediul Arhivei Minerva:

Fuga cu spatele

„Se cereau arături, lucrări agricole, fabrici, trebuia să se vadă cum se lucrează. Multe fabrici aveau fotograful lor, pentru Gazeta de perete. Noi, la fiecare început de săptămână, am avut în redacție o ședință de lucru – am hotărât când mergem pe teren. Cel puțin cât eram la ziar, am făcut teren enorm de mult, nu cum este acum. Majoritatea subiectelor veneau de la noi, de la ziariști.

Eu am avut un noroc foarte mare, fiindcă nu numai că știam să fotografiez, ci și să scriu. Eu am uitat să scriu când au început să fie materiale musai – când a urlat domnul cel mare că ziariștii trebuie să fie membri de partid (’69 -’70). Am lucrat mai departe, colaborator. Știam fiecare ziar ce dorință are, de exemplu, «Tribuna», ziarul Uniunii Scriitorilor, m-am înțeles cu ei, banii veneau prin Casa Scânteii. Până atunci lunar am câștigat 3.700 de lei – dublu față de un profesor. Aveam colegi care au spus că nu au încotro, că au copii… eu copii nu am avut, așa că nu am avut pentru ce să tremur”, mi-a povestit fotograful Ferenc Csomafáy.

Pe lângă subiectele de redacție, erau fotografiile de protocol. 

„La o vizită protocolară – era un scut din securiști, ei mergeau înainte. Al doilea scut, tot de securiști. În spatele lor, oamenii care făceau fotografiile. În spatele nostru nu era aproape nimeni. Eu am avut un noroc chior, pentru că am jucat baschet când eram tânăr, am fost în lotul României de baschet, pentru mine nu era o problemă să fug cu spatele. Nu era ușor să ajungi acolo – erai controlat foarte mult”, mi-a povestit Ferenc Csomafáy, încă impresionat de gărzile de Securitate ale lui Ceaușescu: „Așa băieți, nici Reagan nu avea”.

Ferenc Csomafáy a fost urmat în redacție de Rudolf Wagner, care a lucrat ca fotoreporter pentru ambele cotidiene, conform informațiilor oferite de Asociația Minerva.

Wagner a fost urmat în a doua jumătate a anilor 1980 de Nicolae Petcu. Împreună cu fratele său, Ioan Petcu (d. 2011), au devenit după anul 1990 fotoreporterii cotidianului „Adevărul de Cluj” (inițial „Adevărul în libertate”), „Făclia” de astăzi.

Începând cu a doua jumătate a anilor 1990, Ioan Petcu a fotografiat și pentru cotidianul de limbă maghiară „Szabadság”, care – la  cererea regretatului coleg – i-a publicat imaginile sub numele de János Rigó, ca o aluzie permanentă la prăjitura cu același nume, favorita lui Petcu, consemnează site-ul Minerva.

În perioada anterioară anului 1989 au mai lucrat pentru cele două ziare alți fotografi cunoscuți din Cluj: Tamás Szabó, Ioan Lespuc și Ioan Miclea-Mihale (până la începutul anilor '60, a lucrat pentru revista „Dolgozó nő”, apoi a devenit la București fotograful oficial al lui Nicolae Ceaușescu, conform unei biografii).

Ioan Lespuc (1936-2005): Sportul era religia la noi acasă

„Tata a fost la ultimul meci în 2004, pe teren, cu aparatul de fotografiat, la U Cluj – Steaua; a fost Cupa  României, U Cluj a câștigat. Fotbalul a fost virusul din viața lui – avea o geantă maro închis și în lateral ținea fotografii pe care le împărțea tuturor, și pe teren. În debara, acasă, aveam laborator foto, făceam substanțele, în camera obscură. Dedica foarte mult timp fotografiei”, mi-a povestit, acum mulți ani, fiul său, ziaristul Ionel Lespuc.

Fotograful Ioan Lespuc era nelipsit de la toate meciurile. Angajat ca merceolog la Clujana, era fotograf colaborator pentru publicațiile din Cluj, dar și pentru ziarul „Sportul”, din București. Nu a fost membru de partid, iar religia sa a fost sportul. A lucrat între 1970 și 1999 la mai multe publicații, „Făclia”,  „Sportul”, „Mesagerul Transilvan”, „Transilvania Sport”, „Ziarul de Cluj”.

„Mergeam la meciuri de la 3-4 ani, cu mama – stăteam pe teren în spatele porții. Tata era prieten cu portarul, cu arbitrii, stăteau la povești, se pupau la corner. Avea o superstiție – când U Cluj nu dădea gol, el mergea și arunca un ban în poarta adversă, pentru noroc. La defilări mergeam cu mama – tata era la oficialități, îi făceam cu mâna.

De 1 Mai se mergea în Hoia, mergeam cu tata, el făcea fotografii cu oamenii, cu spectacolul, se mai mergea la pădure, în zona Sf. Ion, în Făget. Sportul era religie la noi acasă. Pe balcon aveam colecția de ziare «Sportul», îmi amintesc - un copil de la etajul de deasupra s-a jucat cu chibrituri și a căzut la noi în balcon, a fost un incendiu mare atunci”, mi-a povestit Ionel Lespuc.

Ionel Lespuc a moștenit microbul sportului, nu și pe cel al fotografiei. A publicat unul dintre primele sale  articole de sport – despre echipa de rugby - în ziarul „Mesagerul”, ilustrat cu o fotografie a tatălui său, în anii ’90, iar apoi a lucrat mai ales în redacții sportive. „Îl iubesc enorm, este cea mai importantă persoană din viața mea. Nu am atins vreodată nici jumătate din popularitatea pe care a avut-o tata”, spune el.

În amintirea lui Ioan Lespuc, fiul său i-a dedicat un concurs de fotografie sportivă, care i-a purtat numele.

Share this