Soldați

Bianca Felseghi

Senior Editor

În ziua în care scriu aceste rânduri, Statele Unite și-au închis ambasada din Kiev. E o măsură de siguranță, ni s-a spus, vor să își protejeze cetățenii detașați, personalul ambasadei. Se așteaptă un atac aerian semnificativ, au adăugat. Câte tone de explozibil înseamnă semnificativ, nu se știe. Știm atât de puține, iar posibilitățile sunt atât de multe, încât aș paria că atacul a început deja. Numai că e informațional-psihologic. 

În aceste condiții totuși, gradul de alertă rămâne moderat, cu toate că în sufletele noastre parcă simțim că ceva e pe cale să se întâmple. De mâine se va schimba vremea, am fost anunțați. Or să vină ninsorile. Însă acum e mai cald decât normal și prin fereastra deschisă un vânt subțirel îmi zvântă părul de pe ceafă, care e umed de la vestonul impermeabil și greutatea lui mă apasă. Dacă aș fi afară în avanpostul de observație, cred că m-aș afunda cu gleznele în pământ. 

Noi păzim cerul aici, lângă scutul antirachetă. Am sub ochi un radar, cu care monitorizăm spațiul aerian. Mă joc c-un joy stick în stânga și-n dreapta, pe niște hărți digitale care nu par aievea, dar care sunt distanța dintre noi și inamic. Mă uit până mă dor ochii la tot felul de puncte pâlpâitoare. Mă uit și pe geam. Scrutez orizontul. Nu-mi vine a crede că dacă e să vină, racheta o să apară întâi pe monitor și abia pe urmă în raza mea vizuală. Eu cred în ochii mei. Sunt convinsă că o să văd racheta venind. Înainte de radar. Ideal ar fi să nu vedeți rachetele cu ochiul liber, ni s-a spus, pentru că atunci e deja prea târziu. 

Mă rog. Oricine a chibzuit asupra acestei recomandări n-are ochii mei. Mama îmi spunea că am ochi și la ceafă. 

De afară se aude uneori câte un lătrat și schelălăit de câine tânăr. E Norman, pe care astăzi nu l-au mai lăsat să se apropie de perimetru și acum se uită prin gardul de sârmă ghimpată la vechii lui prieteni. De obicei bântuie printre picioarele noastre și nu-ți dai seama că e acolo lângă tine, decât când simți că te atinge cu nasul lui umed. Tot de la fereastră văd și aliniamentul de lansatoare verticale MK-41, care îmbrățișează niște rachete-interceptoare, Standard Missile 3. Știu, cu siguranță, că ele sunt construite dintr-un metal inert, dar astăzi par neliniștite și ele. Nu vă faceți iluzii, ni s-a spus, SM-3 nu utilizează explozibili, doar distrug ținta prin coliziune directă. Hit-to-kill. Nu veți putea riposta cu foc ucigător. 

N-am văzut până acum foc distrugător decât la televizor și pe reels-uri. Am văzut cum țâșneau în noapte rachetele deasupra cerului Odesei. Dar și atunci mi s-a părut întâi că văd cu ochiul liber vâlvătaia. Eram în punctul de observație și undeva departe, departe, unde linia cerului părea că moare într-un negru și mai profund, mi se năzăreau luminițe. Ca atunci când, după ce se liniștesc artificiile orizontul rămâne iluminat în culori pastel, ca niște răni ce așteaptă să se închidă. Nu mi-e frică. Adică, nu obișnuia să îmi fie frică. Dar astăzi este altfel. 

Scriu cu un creion de grafit pe care mi l-a dat tata la încorporare. A zis că a făcut armata cu el în buzunar. Îl folosea ca să adnoteze hărțile și pozițiile inamice în tot felul de teatre de război imaginate pe care le utilizau în timpul exercițiilor tactice. A zis că o să-mi poarte noroc. Nu știu dacă a fost norocos, dar cu siguranță se dovedește a fi util. Aș fi folosit un google doc ca să pot întocmi această scrisoare, însă internetul a fost oprit în urmă cu două ore. Atunci am înțeles că ziua de astăzi e diferită de altele care începuseră la fel, dar care s-ar putea termina absolut prost. 

Eram la popotă și ciuguleam din prânzul livrat la caserolă. Chiar mă gândeam: ce voi face astăzi cu resturile de aripioare de pui, dacă Norman nu e primit în campus? Atunci Marceluș s-a ridicat în picioare în mijlocul încăperii care mirosea a ciorbă și a cartofi cu ceapă și a vorbit așa cum vorbesc pastorii la adunările creștinilor, fără remușcări și fără îndoieli. Se pare că Zombi-ul american a început Al Treilea Război Mondial. 

Amerikkk tocmai a închis „temporar” ambasada de la Kiev. „Partenerul strategic” face ce a făcut în Irak și Afghanistan, după ce provoacă distrugere, fuge cu coada între picioare înapoi peste ocean ca să fie în siguranță! Acum așteptăm să fim țintele unor bombardamente cu arme nucleare. Ăștia care sunteți pro război mondial doar de dragul unui stat considerat "neprietenos", de dragul unui corupt dependent de cocaină sau de boală pe Rusia, sunteți pregătiți să muriți? a spus și a fost satisfăcut că a spus. 

Apoi s-a așezat și a șters cu un dumicat de pâine un rest de sos de pe fundul caserolei lui. Era de parcă toate s-ar fi rezolvat odată ce gândurile multora din cei de-aici au fost rostite, ca predica în biserică. La popotă s-a făcut liniște și ne uitam unul la altul. Numai ambalajele de plastic foșneau stingherite. Nu eram pregătiți să murim, evident, cine ar putea spune vreodată că este? 

Ne bazăm pe tehnologii de detecție, calcul și intercepție extrem de precise, ni s-a spus în momentul în care am pus prima dată piciorul aici, pe flancul estic. Aici vă aflați în epicentrul unuia din cele mai avansate sisteme defensive din lume. Atunci am răsuflat ușurați. Era, totuși, o garanție. Dar astăzi, parcă nimic nu mai prinde cheag și toate certitudinile ni s-au diluat. Așa că ne-au tăiat internetul, ca să nu mai citim știrile. 

Cel mai greu este să aștepți. Și incertitudinea e grea. Cu incertitudinea n-ai ce să faci, că risipirea ei nu depinde de tine. E de la ei, cum se spunea pe vremuri, când televizorul cu lămpi începea să vadă purici și imaginea juca stânga-dreapta brodată cu dungi mari și negre. 

Așteptarea atârnă parcă mai tare în balanța dintre lucrurile care te înnebunesc. Fiindcă e un act fizic pe care simți că ai putea să-l controlezi, să-l fentezi inventând un joc mental sau o activitate care să-ți mute gândurile. Dar astăzi trebuie să stăm pe loc zgâindu-ne cu ochii în monitorul ăsta, numărând niște puncte mici care se mișcă aleatoriu. Noi nici nu știm ce sunt acele puncte. Ne uităm la ele, apoi încercăm să descifrăm privirea expertului american, care se uită și el peste umărul nostru când la monitor, când la cer prin fereastră. Dacă vedem îngrijorare, ne îngrijorăm. Dacă vedem nepăsare, răsuflăm ușurați. Mi-a stat inima adineauri, fiindcă mi s-a părut că s-a încruntat când i-am arătat ceva ce mi se părea că se mișcă cu o viteză nemaipomenită. Dar și-a dus numai mâna în dreptul inimii și și-a liniștit un oftat. No worries, mi-a spus. You will know it when you see it. 

Am zis Ok. Era același om care în ziua când am depus jurământul era tot la fel în spatele meu și se uita ca și acum la cer. Mi-a arătat cu degetul butucănos spre un avion supersonic care trecea rupând bariera pe deasupra noastră și a zâmbit când m-a văzut cum îmi țineam amândouă mâinile peste urechi, ca să mă protejez de tunetul acela covârșitor. În interiorul meu m-am făcut mică și scofâlcită, de parcă sufletul meu se zbârcise, așa ca resturile unui miez de nucă uneori chiar și când învelișul este intact. The sound of freedom, mi-a spus el. 

Atunci am privit iar pe fereastră. Și am văzut ceva care lucea în depărtare. Era aproape de apusul soarelui și știm că soarele apune mai repede în lunile de iarnă. Mi s-a părut că e o dronă. Apoi mi-am zis că e o pasăre ale cărei aripi reflectă lumina aceea de final de zi, ca o oglindă îndreptată spre foc. Dar nu era nici una, nici alta. Ceva sclipea frenetic și alarmele au început să țiuie isterice. Inima îmi bătea să îmi rupă pieptul. Și pe monitor nu se vedea nimic din această agitație de la sol. Apoi am auzit o lovitură și un scrâșnet și am crezut că cineva intrase cu mașina în gardul de sârmă ghimpată, împingând poarta ruginită. De la geam am văzut obiectul strălucitor proptit pe pământ. Mânjit cu praf. Dar totuși lucind cu irizații de metal. Precaut, câinele Norman s-a apropiat curios. Ieșise de după un boschet de măceșe ornat cu pungi de plastic aduse de vânt și câteva pet-uri aplatizate de convoaiele noastre. 

Realitățile digitalizării: „Se investește în platforme, dar faptul că oamenii nu au abilitățile de bază să înțeleagă ce informație accesează nu e prioritatea nimănui”

România are cele mai scăzute competențe digitale din UE, ceea ce adâncește vulnerabilitatea socială și inegalitățile. Problema reală este lipsa alfabetizării digitale autentice, nu infrastructura.

Cum s-au redefinit Universul, roboții și medicina în 2025. Cele mai importante 5 descoperiri științifice și evoluții tehnologice din anul care se încheie

Anul 2025 pare a fi marcat de marșul tot mai abrut al prostiei militante și vehemente, însă pentru cine nu-și petrece toată viața pe social media, în realitate omenirea a reușit să avanseze și în acest an în mai multe domenii.

De la geam, încercam să ne dăm seama ce este. Alarmele s-au mai domolit sau poate doar mă obișnuisem eu cu ele. Se auzeau încă undeva în fundal, dar nu destul de tare încât să nu-mi mai aud gândurile. Și cum mă uitam țintă la boțul argintiu, cam cât o minge de fotbal, pe care Norman se chinuia, la fel ca noi, să-l descifreze mirosindu-l de zor, mi-am amintit de ultima întâlnire cu generalul Măciulici, șeful marelui stat major al Armatei. Fusese cu numai câteva zile în urmă, pe când intrasem în dispozitiv de apărare aici la scut, schimbând garda, cum s-ar spune. 

Se plimba printre noi în uniforma lui impecabilă, de care atârnau ordinul Steaua în grad de Cavaler, ordinul Virtutea cu însemn de război, ordinul Serviciu credincios, emblema de Onoare, medalia internațională pentru misiuni în teatrele de război, singura decorație acordată de americani unui general de pe frontul de Est. Pe cap, generalul Măciulici purta un con executat perfect din folie de aluminiu. Ne-a înmânat fiecăruia o broșură scrisă cu cerneală simpatică, pe care în acea primă seară am încălzit-o deasupra cănii de ceai. Erau expuși pas cu pas pașii pentru a obține, la rândul nostru, un coif din folie de aluminiu cât mai profesionist realizat. 

1. Rupe o bucată mare de folie de aluminiu suficientă pentru a acoperi capul.

2. Așază folia peste cap sau suport și preseaz-o ușor pentru a lua forma acestuia.

3. Adaugă mai multe straturi de folie pentru a face coiful mai rezistent și mai gros.

4. Asigură-te că straturile sunt bine presate, pentru a crea o barieră uniformă.

5. Decupează marginile, astfel încât coiful să fie confortabil și să nu blocheze complet vederea sau respirația.

6. Adaugă vârfuri sau alte elemente decorative pentru un aspect distinctiv (opțional). 

Armele psihotronice acționează asupra psihicului uman alterându-i starea de normalitate, ne spusese generalul. Creierul uman este centrul tuturor sferelor de creație și simțire. Armele psihotronice se bazează pe radiații și frecvențe precum cuptorul cu microunde. Nu uitați, cine deține informația, deține puterea!

M-am uitat cu atenție la Norman care terminase de examinat intrigantul obiect strălucitor. Câinele s-a așezat pe burtă, protejându-l între labe, de parcă ar fi primit un os de soi. Apoi a început să îl lingă și să-l ronțăie între măsele cu satisfacția flămândului. Când în sfârșit capacul strălucitor a alunecat în lături am recunoscut trăsăturile generalului Măciulici, cu fruntea lui înaltă, mustățile pomădate și coiful lui din folie de aluminiu, conceput după model prusac. 

___

Textul face parte din revista digitală PressOne, pe care o puteți descărca de aici. Este gândită pentru a fi citită pe telefonul mobil și să fie un fel de pauză de la doom scrolling-ul care ne face creierul să putrezească. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€