„Sistemul de educație din România funcționează în același format din 1945”

Maria Tufan

Redactor

În fiecare dimineață, în fața Școlii 156 din București, Ionel Pușcaș așteaptă 1200 de elevi, de la primul până la ultimul. Are 51 de ani și a fost directorul școlii în ultimii doisprezece, timp în care a realizat rapid că problema fundamentală a școlilor este lipsa de spațiu pentru copii.

"Anul acesta am 1.200 de elevi într-o școală în care normativele arhitecturale îmi spun că am voie să bag doar 5-600”, explică el.

A umblat prin toată Europa, „din Islanda până în Lituania”, să vadă cum funcționează învățământul în Occident și, în 2012, s-a apucat de scris un proiect de extindere a școlii sale cu un nou corp, care să îi permită să implementeze aceleași modele și la noi.

Ca să scurteze traseul anevoios al actelor prin administrație, Ionel Pușcaș a candidat și a obținut un loc în Consiliul Local al Sectorului 6.

Chiar și așa, i-a luat șase ani să obțină finanțarea dorită. Într-un interviu pentru PressOne, Pușcaș vorbește despre despre cum și astăzi, în 2019, alfabetizarea din România funcționează pe aceleași principii ca în 1945.

***

Reporter: Sunteți director din ianuarie 2007, deci deja de aproape 13 ani. Care a fost cea mai grea parte de până acum?

- Cel mai greu e la început. Am găsit o școală în haos. Din afară nu știam cum stau lucrurile, inclusiv profesor fiind în această școală. Nu știi cum arată exact lucrurile din interior până nu ajungi în poziția de director.

Nu știam că o să găsesc în primul rând dezordinea pe care am găsit-o. Îmi aduc aminte că în prima zi de directorat am avut neșansa să am o inspecție de la Minister în care mi se cereau tot felul de documente, hârtii legate de orar, de planul managerial, de tematici, de dezvoltare instituțională.

O dată că erau lucruri total ciudate pentru mine, sincer să fiu, iar doi, nu știam de unde să le iau. Aveam un teanc de hârtii pe birou și am început să răsfoiesc. M-am făcut că muncesc. [râde] Și, spre stupoarea mea, deși eram în 2007, vedeam "orar 2002", "tematică 2005”…

Mi-am dat seama că e o cauză pierdută, că în primul rând nici nu erau toate din același an. I-am zis doamnei inspectoare, "doamnă, vă rog frumos, lăsați-mi un timp de răgaz și căutări să văd ce e aici, că sunt în prima mea zi. Dacă vreți, vă aștept într-o lună-două, că uitați și dumneavoastră cum arată documentele aici - e aproape imposibil să discutăm despre ceva în acest moment”. Și m-a înțeles, a plecat și a revenit ulterior.

Justiție în ritm de melc. Un psiholog abuzator din București poate practica în continuare, deși s-a propus suspendarea lui de cel puțin 9 luni

Deși Comisia de Deontologie a Colegiului Psihologilor din România a propus de cel puțin 9 luni suspendarea unui psihoterapeut care a făcut sex cu fosta sa clientă, instituția n-a luat nici până acum o decizie finală.

Reportaj de la gala de lupte RXF, unde femeile au fost bătute de bărbați și târâte în lesă. „E ok, Floricica mai trebuie să reziste doar câteva minute”

„Lupta” dintre Costică și Floricica este unul din punctele de atracție ale serii. De când intru în sală văd reclame pe ecranele digitale cu Floricica Dansatoarea, imbrăcată într-o rochie verde cu paiete. Își țuguie buzele în fața camerei pentru ce se dorea a fi un cadru senzual. Mie îmi dă senzația de inocență.

Vă spun sincer că din acea zi am început și vreo doi ani am tot așezat la hârtii. În primul rând am încercat să le separ pe ani, să le organizez pe capitole, pe domenii, pe director, pe tot felul. După ce am terminat toată această muncă mi-a venit și un control RODIS pe cap.

Ce este RODIS?

E o inspecție la nivelul unității care practic inspectează întreaga activitate din școală. La RODIS, din nouă capitole, opt sunt ale directorului, unul al cadrelor didactice.

Trei zile aproape că nu au vorbit cu noi nimic, dar au fost uimiți de promptitudinea cu care le trimiteam materiale. Tocmai atunci apăruse 3GS-ul și au rămas foarte surprinși că eu aveam încărcate în mail și în platforma asta toate documentele, iar când ei cereau ceva, pac!

Eu le trimiteam. Doamna inspectoare de atunci m-a întrebat cum am reușit. Primea aproape instant documentul. La vreo trei zile după m-a felicitat și am primit documentul cu calificativul Foarte Bine.

Există școli care nu primesc acest calificativ?

Normal. Să știți că e o inspecție destul de dură aceasta RODIS. I se spune "inspecția cu autocarul”, în sensul că te trezești dimineața cu autocarul în fața școlii, coboară o armată de inspectori și blochează școala. Îți cer toate documentele.

Ce se întâmplă dacă nu iese bine această inspecție?

În primul rând e schimbat directorul și apoi e monitorizată școala. Din punctul meu de vedere nu se întâmplă mare lucru, că dacă schimbi directorul nu faci vreo mare realizare. Pentru ca într-adevăr să se schimbe ceva trebuie schimbat sistemul. Dacă un director reușește să facă ceva la noi, este pentru că își dorește el. La cum funcționează sistemul, e foarte greu să te afirmi din această poziție.

Atât timp cât tu nu ai bani, cât tu nu conduci în mod real instituția, nu prea poți să fii un director deosebit. Pentru că funcționezi din inerție. Nu se văd neapărat aptitudinile tale manageriale.

Calitățile de manager se văd în măsura în care folosești niște bani și produci mai mult. În educație, acel "mai mult" se traduce într-o creștere pe toate palierele, inclusiv în valoarea copiilor.

Sunteți profesor și deja și director de foarte mulți ani. Ne puteți face un top trei al celor mai mari probleme ale învățământului preuniversitar, așa cum le-ați descoperit în această funcție?

Când am ajuns director am rămas blocat de amploarea problemelor. Mi-am dedicat o perioadă de timp aranjând hârtiile. După aceea, am trecut la perfecționarea lor și la perfecționarea activității școlii. Când mi-am pus problema unei organizări mai bune, am văzut că, indiferent ce încercări aș face, mă lovesc de aceeași problemă: îngrămădeala.

Nimic nu ne iese sau nu este cum ar trebui să fie din cauza lipsurilor cu care ne confruntăm, iar în topul nevoilor, pe primul loc, nu aș pune banii, ci spațiul.

Nu avem spațiul necesar pentru o funcționare decentă și firească a școlii. Pentru orice tip de activitate ne dorim să facem, noi vedem că nu avem unde. De aici multe deficiențe, neajunsuri, neîmpliniri și așa mai departe.

Ionel Pușcaș crede că un director de școală trebuie să își întâmpine elevii în fiecare dimineață pentru a le transmite atât lor, cât și părinților, că este alături de ei. Foto: Lucian Muntean

Practic nu aveți suficient spațiu pentru câți elevi aveți în școală?

Pentru câți elevi, pentru ce activități vrem, pentru tot ceea ce vrei să faci în general.

Câți elevi aveți în școală acum?

1.200 de elevi într-un spațiu în care, potrivit normativelor arhitecturale, ar trebui să am undeva pe la 650, maxim 700. Dublu. Dovadă că o parte învață înainte de masă și o parte după masă. Dacă s-ar respecta niște norme, practic tot ce înseamnă după-masă ar fi în plus.

Dacă mai punem și problema amenajării unor spații pentru diverse discipline - vorbim aici chiar și de laboratoare de chimie, biologie, geografie, istorie - atunci, ne-am da seama că și câteva clase înainte de masă sunt în plus.

Laboratoarele noastre sunt acum săli de clasă. E util să ai astfel de laboratoare chiar și la materii la care ai spune că nu e așa. La geografie, de exemplu, profesorul ăla trebuie să care harta la fiecare oră.

După ce cară imensitatea aia de hartă de câteva ori, abandonează. Eu la istorie aveam de cărat chiar mai multe pentru aceeași oră. Am probat asta pe pielea mea când aveam un entuziasm de început. E complicat.

Deci da, prima deficiență e lipsa spațiului și apoi lipsa dotărilor.

La ce vă referiți prin lipsa dotărilor?

Mai întâi la existența propriu-zisă a cabinetelor și laboratoarelor, de exemplu. Apoi la tot ce trebuie să cuprindă niște cabinete și laboratoare. Bibliotecă - noi nu avem o bibliotecă școlară adecvată.

Eu am o sală aici pe care scrie bibliotecă. Păi aia e bibliotecă?

O bibliotecă trebuie să aibă depozit, sală de lectură, nicio școală nu are sală de lectură în afară de alea foarte vechi. Noi zicem că școlile sunt dotate cu biblioteci. Ce minciună!

Am fost în Franța, iar la biblioteca școlii veneau oameni din cartier să citească. Nu mai zic de sală multimedia și alte chestii, să fie înnebuniți copiii să stea la școală. Despre ce vorbim? Nu avem nimic!

Noi vrem cu mâinile goale și cu spațiile astea să îi ținem pe copii. Păi cum să îi ținem?! Fug mâncând pământul! Dacă nu ai spațiu, posibilități, programe atractive, mijloace…

Nu știu cum cei care conduc sistemul nu văd lucrurile astea, pentru că cei care vin de afară le observă imediat.

În toate proiectele pe care le-am avut cu alte țări, au venit oamenii și au văzut rezultatele noastre foarte bune, dar au văzut instant și diferențele și neajunsurile. Au sesizat că, de exemplu, avem ore după-masa, ceea ce înseamnă că nu avem suficient spațiu. Ei nu au așa. Nu mai există țară în Europa, în care să se învețe în două schimburi.

Apoi văd că ne lipsesc spațiile adecvate pentru ateliere cum au ei, sală de festivități, cantină. Lipsesc niște dotări fundamentale care pentru ei sunt firești. Ei se minunează că noi reușim într-o manieră galopantă să suplimentăm cu pregătirea noastră profesională și cu o implicare puternică și să acoperim tot ce nu avem.

Directorul Ionel Pușcaș, coordonând un exercițiu de evacuare în caz de incendiu. Foto: Lucian Muntean

Nu întâlnești foarte mulți directori de școală care să vină să spună că spațiul este o problemă. De ce nu se vorbește mai mult public despre asta?

Păi eu cred că e vorba în primul rând de obișnuință. Sistemul de educație din România funcționează în același format din 1945. Deci oamenii s-au obișnuit că așa trebuie să funcționeze, nici nu se mai gândesc cum ar fi normal să funcționeze. O să întâlniți veșnic aprecierea potrivit căreia "așa fac și ceilalți”.

O întâlniți în secretariat, între profesori, de multe ori nu îi interesează cum trebuie făcut corect un lucru. Nu. Se uită cum fac și ceilalți. Automat apare ideea că așa trebuie să fie. Deci obișnuința.

Apoi cred că nu reclamă treaba asta și pentru că, pe de altă parte, cealaltă convingere din societatea noastră e că "nu se poate".

Deci există veșnic niște convingeri în societatea noastră care nu au treabă cu realitatea. Astea țin de niște convingeri personale, nu de niște realități. De comoditate. O comoditate care s-a instaurat de sus până jos.

Dacă un profesor vine să-mi reclame mie un lucru, bineînțeles că exact în același format, îi spun și eu că nu se poate. Dacă mă duc să reclam și eu aceste lucruri, mi se spune că nu se poate.

E un sistem în lanț în care de la cel care solicită până la cel care ar putea să facă ceva undeva, ceva, se blochează. Mesajul nu penetrează și nu se duce acolo unde ar trebui înțeles și unde ar trebui să se modifice ceva. Cert e că de la profesor-școală, până la administrativ, e o cale lungă.

Unde e, mai exact, problema?

În momentul de față avem o latură clar definită educațională și una clar definită administrativă. Între ele două, ceva nu funcționează.

Dacă ar fi să intrăm în detalii, ați vedea că cel puțin la nivel de inspectorate și de Minister nu se face nimic pentru a se debloca lucrurile și pentru a se puncta deficiențele concrete și specifice fiecărei școli.

Funcționează cumva în logica comunistă. Se fac mai mult analize cantitative, iar plusul de aici cu minusul de acolo dă bine. Nu se spune că e o problemă la Vaslui unde sunt prea puțini copii și nici că sunt prea mulți în București - pentru că dacă le iei împreună totul e ok.

Mai mult, tot în logica comunistă, am ajuns să formulez și o deviză - nu sunt lăsați să se vadă cei care merită și sunt acoperiți cei care trebuie.

În momentul de față, lipsa unei descentralizări financiare este cea de-a treia mare problemă. Sunt unități școlare care din costul per elev ar avea și bani pentru investiții și pentru recompensa cadrelor didactice, în timp ce altele sunt în situația în care nu își acoperă nici costul per elev. Despre aceste două realități nu se vorbește, ca despre multe altele.

Cum poate să își asigure o școală stabilitate financiară? Că sunt niște noțiuni pe care oamenii din afara sistemului nu le cunosc.

Simplu și în același timp complicat. În principiu prin numărul de copii, însă ca să crești numărul de copii, trebuie ca școala să lucreze la curățenie, la seriozitatea cadrelor didactice, la un management implicat și corect care să pună problemele așa cum trebuie.

Din nefericire, după ce te organizezi în acest mod, lucrurile nu se întâmplă imediat. În educație, lucrurile se propagă ca valul - în sensul că dacă azi ai făcut un bine, lumea nu află imediat că tu ai făcut un bine azi, află mai târziu.

Ceea ce înseamnă că tot ce faci ok azi trebuie să repeți o perioadă îndelungată de timp în așa fel încât binele acesta să se propage și să devină o constantă în urechile oamenilor.

Școala noastră, la început, a fost în situația în care nu avea copii. Aveam vreo 500. Mergeam și îi aduceam din Preciziei, îi rugam să vină.

Sală de clasă pregătitoare din Școala 156, București. Foto: Lucian Muntean

Cum? Mergeați pe stradă?

Da, pur și simplu. Mergeam pe stradă prin cartiere cu oferta școlii, așa cum merg firmele să se promoveze.

Dar și în cartiere care nu aparțin de școala dumneavoastră.

Da. Încercam să îi adun de oriunde. Oameni care nu prea știau despre București și care erau dispuși să își aducă copiii oriunde. Noi ne bucuram de orice copil, doar ca să avem și noi copii. Or, printr-o gestionare bună a lucrurilor, am reușit să creăm o cultură a acestei școli și să creăm imaginea că aici se întâmplă lucruri bune.

Ca exemplu, mi-au trebuit cinci ani în care am sunat în permanență la poliție pentru a scoate părinții din curtea școlii. Veneau să facă picnicuri, cu cățeii la plimbare, lăsau mizerii în curte…

Curtea școlii era considerată parc?

Da, dar un parc în care ei făceau ce voiau. Chiar și în ore, când erau copiii în timpul activităților. Erau părinți care veneau să își plimbe câinii în curte. Găseam dimineața sticle de bere, țigări, gunoaie. Era oribil.

Există vreo diferență financiară între a fi director în Sectorul 6 și director în Sectorul 1?

Nu, în momentul de față bugetul e centralizat la nivel de Capitală. Ce trăiesc eu, trăiește și alt director. Și cred că e așa la nivelul întregii țări. Nu cred că e vreo școală în România care să aibă linie bugetară proprie, cu bani alocați, în care directorul face proiectele și apoi să fie verificate juridic la primărie sau în altă parte.

Asta îmi lipsește mie în momentul de față - sistemul în care eu să fac proiectele, iar ele să fie doar verificate juridic, dacă sunt întocmite corect și dacă respect legea. Finanțarea să o am deja.

Cum se stabilește bugetul unei școli acum?

Se calculează în funcție de costul per elev. Adică dacă este în jur de 1.000 de euro costul per elev și tu ai 1.000 de copii, ai aproape 1 milion de euro.

Dar nu primește nimeni atâția bani. Bugetul acesta nu se aprobă în totalitate niciodată, se aprobă în principiu costurile de personal și apoi cam 80% din bugetul care ni se cuvine, iar în execuție se execută și mai puțin.

Dar aici vorbim de finanțarea de bază. Pe lângă finanțarea de bază pot veni alte investiții. Cum a venit Primăria vara asta să facă investiții cu bani care nu sunt prinși în bugetul meu.

Banii ăia apar la alt capitol bugetar din administrația publică, dar nu în bugetul Școlii 156. Nu ar trebui să fie așa. Toți banii alocați pentru o școală ar trebui să fie într-un singur loc și de acolo să decidă managerul școlii ce nevoi are și cum îi folosește.

Așa, nici nu știi unde să te duci - ba la Primăria Capitalei, ba la aia de Sector, ba la Inspectorat… Nu să vină banii când vrea cineva, nici nu știe uneori școala că sunt niște bani care se investesc aici. E total anormal. Cum am pățit vara asta când ne-am trezit că se renovează grupurile sanitare.

Foto: Lucian Muntean

Cum adică? Nu știați de renovarea asta? Cum se întâmplă?

Nu, nu știam. Am aflat pur și simplu când au intrat niște oameni în școală și au început să smulgă din pereți vechile vase.

Au voie să intre așa oricum?

Normal, pentru că Primăria e proprietar. Nouă ne sunt date doar în folosință.

Se pot face șicane de tipul acesta când un director nu e plăcut?

Absolut. Absolut. În lipsa unui buget propriu și a unei descentralizări, există această acordare a bugetului în mod preferențial. Au fost și discuții la un moment dat, la nivelul Consiliului Local Sector 6, despre cât de echilibrat se acordă resursele bugetare școlilor.

Unora li se acordă și sume mari și tot timpul, altora li se acordă și mai puțin și doar câteodată. E o discrepanță, o inegalitate, iar problema nu e predictibilă.

Ar fi predictibilă dacă școlile ar putea să își negocieze bugetul și pe acel buget să se dezvolte și să funcționeze.

Descentralizarea financiară este o mare piedică și pentru rezolvarea acestei probleme de spațiu. Eu dacă eram descentralizat, nu știu dacă reușeam să mă extind, dar cu siguranță din punctul de vedere al dotărilor și prezentării școlii ar fi fost complet altceva.

Deci în momentul ăsta dacă vreți să renovați ceva în școală, cine încheie contractele?

Primăria.

Acum, dacă vreți să cumpărați ceva pentru școală sau aveți nevoie de bani pentru o investiție unde vă duceți?

La Administrația Școlilor, care ține de primărie. Ei stabilesc ce contracte închei și cu cine, în funcție de ce nevoi am. Numai că descentralizarea financiară este precizată în lege, dar nu se aplică.

O dată pentru că directorii văd asta ca pe o grijă în plus și în doilea rând pentru că partea administrativă din primării nu vrea să lase din mână puterea asta de a încheia contracte cu cine doresc ele. E ușor de înțeles de ce.

Dar dacă legea spune clar că se poate face treaba asta, nu puteți dumneavoastră care vă doriți asta să o faceți pur și simplu?

Nu, nu se poate. E o decizie de comunitate. Nu cred că există în România o descentralizare la nivelul celei de care vorbesc eu.

Spuneți că problema este spațiul pentru că din cauza lui nu se poate învăța într-un singur schimb și mai spuneți și că nicăieri în Europa nu se mai învață în două sau mai multe schimburi. Cum a pornit ideea asta de două schimburi?

M-am dus în cadrul unor proiecte Erasmus din Islanda până în Lituania. Am ținut să merg pentru că am vrut să înțeleg cum sunt organizate alte sisteme de învățământ.

Iar cei din Occident au ajuns deja la stadiul de perfecționare a calității actului de învățământ. Noi nu putem să vorbim de perfecționare când noi încă funcționăm în logica alfabetizării din 1945, când comuniștii au îngrămădit oameni în școli ca să îi alfabetizeze.

Noi în momentul de față încercăm să vorbim de modernizare, eficiență și confort - care nu există - în această logică. Păi cum să faci performanță când la tine tot sistemul e pe principiul ăsta hai, vino repede, pac-pac și ai plecat.

Sală de clasă, Școala 156, Sector 6, București. Foto: Lucian Muntean

Ne puteți descrie puțin logica asta a alfabetizării?

E principiul de a veni în școală unde stai cât mai puțin pentru a putea să vină imediat și alții, scopul final fiind să știe să scrie și să citească. Atât. Școala noastră a rămas în logica asta a comuniștilor, care nu sunt vinovați că au făcut-o.

La momentul ăla erau după război, pierduseră mulți oameni cu carte pe front, foarte mulți nu intrau în școli, iar pentru ca ei să poată fi educați și pentru a crește societatea, trebuia să îi aducă pe toți la școală.

Au constatat că nu sunt școlile suficiente, dar i-au băgat în ceea ce aveau. Deci au venit cu soluția pe ture.

Dar să rămâi în logica asta 70 de ani, să vină și democrația și să rămâi tot aici, să încerci să cosmetizezi și să peticești tot în logica asta, mi se pare o lipsă de viziune și de deschidere extraordinară.

Primul lucru care trebuia făcut era să transforme școala într-un loc complet de la A la Z. Și în familie la fel e, prima întrebare e unde stăm. Apoi dotări.

De ce e important ca școlile să învețe într-un singur schimb?

Pentru că, într-un program organizat de dimineață, le poți oferi posibilitatea elevilor de a parcurge mai multe forme de educație.

Poți avea educația formală, cea propriu-zisă, predarea, care e o formă de educație rigidă, prinsă în programe și planificări, apoi poți trece la servirea unei mese pe care o poți transforma, dacă e și ea bine organizată, într-o altă formă de educație, una care ține de dezvoltare personală, de învățare a personajului cum să se comporte în colectiv, și apoi să se treacă la educația non-formală.

În învățământul preuniversitar ai așa: preșcolar, primar, gimnazial, liceal. Problema este că pe fiecare segment al educației trebuie atacată problema din mai multe puncte de vedere - ca un fir roșu, în toate ciclurile astea de educație se face dobândire de cunoștințe - care țin de educația rațională - să scrii, să socotești etc.

Pe toate palierele astea faci teorie. Problema e că la noi se face numai teorie.

La ciclul primar, în Occident, se face teorie și, în paralel, se dezvoltă afectiv individul. Se urmăresc problemele lui care țin de dezvoltarea personală și de afectivitate - oamenii, ritmul în care se desfășoară viața, familiile și stilul de viață, toate produc probleme psihice.

Nu boli, probleme. Probleme de afectivitate și de comportament. Atunci, ei au ca scop în etapa asta primară să rezolve dezvoltarea lor afectivă, socială.

Când termină partea primară, pleacă la gimnaziu și schimbă foaia. Se face teorie și se dezvoltă abilitățile. La sfârșitul acestei educații, teoretice și pe abilități, trebuie orientare școlară. Păi noi avem dezvoltarea abilităților?

Știți ce înseamnă asta? În 2012, în Lituania aveau 7 ateliere - design, lemn, mulaj, fier, nici nu le mai știu pe toate. Șapte. În Irlanda, pe dezvoltare personală și afectivitate, aveau 11 cabinete de psihologie! 11 cabinete! La noi? Există, sigur, la 1200 de copii, jumătate de normă. La noi totul există pe hârtie. Dar mai avem un pic și punem bănci suprapuse.

Ei bine, nu ai aceste mijloace și dotări, dar în clasa a VIII-a tu îi faci orientarea profesională. "Băi, copile, tu știi că există pe lumea asta meseria de bucătar? Sau de prelucrarea lemnului” - „Ah, nu știu domn' profesor, eu vreau doar română și matematică. Mate-fizică sau filologie, atât vreau”, atât știe că atât a văzut până acum.

Să înveți într-un schimb înseamnă parcurgerea mai multor forme de educație, diversificarea formelor de educație și extinderea educației pe parcursul întregii zile. Asta dă posibilitatea unor copii să rămână în școală. Poate nu vor rămâne toți, dar cei care își doresc să rămână în școală ar trebui să aibă acest serviciu.

Or, în momentul de față, copiii sunt privați de diversificarea formelor de educație, de un regim și de un program firesc. Cred că suntem una dintre puținele țări din lume în care le spunem copiilor să plece acasă la ora X că vine Y, iar soluția la înlăturarea acestui impediment este un program de dimineață pentru toată lumea în care școala poate să stabilească la ce oră să înceapă, între 7 și 9, să zicem.

Desigur, luând în considerare curbele de efort care arată că înainte de masă ești predispus la un efort intelectual mai mare, iar după-amiază la un efort care ține mai mult de abilități, de latura non-formală, nu de teorie.

Ionel Pușcaș ne face un tur al sălilor din mansarda școlii în care se pot face cursuri de pian, chitară și pictură. Foto: Lucian Muntean

Deci prin educație non-formală vă referiți la ateliere și dezvoltare personală?

Absolut. Ateliere de pictură, desen, lectură, activități artistice, instrumente muzicale, activități sportive, de toate. Non-formalul asta înseamnă. Noi în momentul de față încercăm să facem asta cum putem.

Am amenajat un spațiu în mansarda școlii în care copiii pot lua cursuri de pian, de chitară, de desen. Pot rămâne cu unii învățători și profesori să își facă temele, pot să facă sport în ansamblurile pe care le avem în școală.

Cu cadrele didactice ale școlii?

Da, sau cu alți profesori care vin să presteze aceste activități. De exemplu noi nu avem profesor de chitară, dar vin contra-cost să facă cursuri de chitară. Pentru aceste tipuri de activități, nefiind în programa noastră și în planul nostru cadru, din păcate trebuie să plătească.

În mod normal, tipul de educație non-formală pe care îl aveți în plan pentru școală nu ar trebui să se plătească.

În principiu, nu. Ar trebui ca școala să înainteze proiecte pentru astfel de activități, iar ele să fie finanțate de comunitate.

***

Spuneați la începutul discuției că existe un fir lung de "nu se poate” între școală și administrația publică. Dumneavoastră ați reușit să scurtcircuitați cumva acest fir dat fiind faptul că aveți un proiect care a reușit să fie aprobat de primărie. Explicați-ne puțin procesul.

Aș spune că l-am descoperit și nu că l-am scurtcircuitat. Ideea e în felul următor: înainte de perioada înscrierilor, eu, de exemplu, formulez un plan de școlarizare de trei clase și bănuiesc că același lucru îl fac mulți directori din București, numai că, în urma înscrierilor, nu se fac trei clase câte am propus, ci șase sau mai multe.

Este evident că această creștere ar trebui însoțită de spațiu și dotări.

Ei, informarea asta nu ajunge la latura administrativă, informare în care să se spună că la nivelul Bucureștiului, directorii unităților școlare au propus 1.000 de copii, iar în urma înscrierii au fost 1.500.

Dacă s-ar comunica asta și mai sus, automat s-ar constata că e un surplus. Ei bine, comunitățile locale nu sunt informate de existența acestor surplusuri, deși tu ai informat ani în șir lucrul acesta.

Ai informat Inspectoratul.

Da, se vede și din referatele și actele pe care le dau. Deci Inspectoratele și Ministerul știu lucrurile acestea. Și, practic, la tine, administrație locală, nu ajunge situația potrivit căreia s-a realizat creșterea X, prin urmare nu ai o bază legală pentru a iniția un proiect de extindere a instituțiilor, a unităților respective.

Deci e o ruptură. Undeva, aceste instituții nu își asumă în fața administrativului aceste nevoi.

Ce spuneți e că școala are niște nevoi, inspectoratul și ministerul știu de ele, iar ce se întâmplă mai departe e că primăria, singura care are capacitatea de investiție, nu află de situația asta.

Da. Sau nu află oficial, prin documente. Probabil că pe alte căi află, că și în administrativ sunt părinți de copii care învață în două schimburi, sau li se spune și lor că nu sunt locuri în școli sau se lovesc și ei cumva de aceste realități. Dar nu oficial.

Eu din 2012 încoace m-am chinuit ani în șir să conving - se pot vedea procesele verbale - colegii din Consiliul Local că e nevoie de extindere, de dezvoltare a acestui segment de educație. Care din punctul meu de vedere este cel mai pribegit.

Cel preuniversitar.

Cel preuniversitar, dar cu accent pe învățământul primar și gimnazial. Aici sunt cele mai mici investiții. La liceu se mai investește - uitați-vă că sunt licee cu cantină. Se investește în grădinițe - toate au cantine.

Culmea, exact segmentele educației care nu sunt în învățământul obligatoriu. Adică acelea care ar trebui, practic, să aibă doar finanțare de bază. Practic, statul ar trebui să se ocupe strict de ce înseamnă învățământul obligatoriu.

Aici nu se separă foarte clar nici ceea ce statul stabilește că este obligatoriu prin lege și ceea ce este facultativ.

Nu se lansează o discuție nici despre ce ar trebui să fie obligatoriu și ce nu. Eu, de exemplu, cred că învățământul ar trebui să fie obligatoriu de la trei ani.

Peste tot în lume e obligatoriu de la trei ani, cu clase pregătitoare, nu 0 sau mai știu eu ce alte denumiri. Dar pregătirea pentru școală să se facă nu în săli de clasă, ci în spații adecvate acestei activități.

Ar trebui ca miniștrii și inspectorii să meargă pur și simplu într-o unitate de afară să vadă ce înseamnă clasele pregătitoare de la 3 la 4 ani, de la 4 la 5 și așa mai departe și să preia exact modelul. Nu trebuie să mai inventăm noi nimic.

Nu trebuie să mai inventăm avionul, există deja, îl cumpărăm. A încercat Funeriu să facă clasa pregătitoare, o chestie excepțională, dar făcută prost pentru că nu aveai unde să pui copiii. O idee extraordinar de bună a devenit extraordinar de proastă.

Pentru că te-a obligat pe tine, ca școală, să primești alți copii.

Da, să primim încă un rând de copii. Adică la aglomerație să bagi o și mai mare aglomerație.

Școala 156 va avea, conform proiectului pentru noul corp în valoare de 4 milioane de euro, zece săli noi de clasă, o cantină, o sală de mese și cinci spații pentru ateliere. Foto: Lucian Muntean

Dumneavoastră aveți totuși un proiect aprobat. Cum ați reușit să faceți firul să funcționeze? E momentul în care v-ați hotărât să intrați în politică?

Nu de-asta am intrat în politică. Politica mă pasionează de tânăr, ține de spiritul civic și de dorința mea de implicare. Am devenit membru de partid înainte să fiu director de școală.

Din 2012 până în 2016 a fost și un primar PNL la sectorul 6. Cum a descurs relația dumneavoastră cu administrația locală?

A fost o perioadă delicată pentru că se puteau face într-adevăr mai multe lucruri, dar la un moment dat primăria adunase foarte multe datorii și a trebuit ca o perioadă de timp să se echilibreze financiar. Or, în măsura în care nu s-a făcut nimic în sector, nu s-a făcut nimic nici în școli.

Cu toate astea, eu mi-am dat seama că oricum nu trebuie să aștept să îmi facă nimeni treaba, eu trebuie să mă zbat ca să obțin ceva. Așa că m-am apucat să fac o listă de nevoi pentru a crește calitatea activității de învățământ.

Ce am nevoie? Păi am nevoie de spațiu ca să pot să îmi fac cinci ateliere, cantină, etc. Așa că am pus pe hârtie proiectul și am început să umblu pe la toate ușile pentru a-l promova.

Pe la toate ușile, adică pe la primării?

Da, la administrațiile locale care se pot ocupa de lucrurile astea. Și, într-un final, a fost aprobat în Consiliul General al Municipiului București.

Deci veți primi finanțare pe proiectul ăsta de la Primăria Capitalei?

Nu. A stat acolo o perioadă îndelungată și, în 2016, acest proiect de la Primăria Generală a fost mutat la Primăria Sectorului 6. Asta după ce eu am reușit să fac un plan urbanistic de detaliu, am obținut indicatorii tehnico-economici. Dar a durat din 2012 până în 2018.

Ce s-a întâmplat în acești șase ani mai exact?

L-am prezentat în 2012, am primit aprobarea formală în 2013-2014 în Consiliul General. A stat acolo o perioadă pentru că domnul Oprescu (n.red. - fostul primar al Capitalei, Sorin Oprescu) nu a vrut să inițieze nicio lucrare în sensul acesta, iar în 2016 a fost luat la Sectorul 6.

Aici s-au făcut demersurile necesare pentru studiile de fezabilitate, indicatorii tehnico-economici, pentru a se aproba PUD-ul și pentru lansarea licitației. Și, desigur, pentru a-ți asigura finanțarea.

Deci Primăria Sectorului 6 va finanța acest proiect.

Da, pe acesta și pentru patru alte școli. Nu puteau să îmi facă doar mie. Dar de la proiectul meu s-a luat și s-a plecat.

Foto: Lucian Muntean

Cum ați reușit până la urmă să obțineți finanțarea?

Am reușit pentru că am fost insistent. Am fost dat pe ușă afară și am intrat pe alta, am făcut lobby pe la colegi din politică… Am descoperit că în politică dacă te duci să spui o idee direct, când se vorbește de aprobarea ei nu reușești.

Trebuie să te duci înainte, să o pregătești, să o discuți cu mai mulți, să o explici, ca atunci când urmează să fie votată să nu întâmpine rezistență, să fie pe jumătate acceptată deja. Altfel, și dacă e cea mai bună idee, te trezești că votează împotrivă.

Și mie mi-au trebuit mulți ani până să ajung să o scriu, cum stai cu o boală și nu te duci la doctor. Am ani în șir în care prin comisiile pe unde m-am dus m-am plâns de lipsa spațiilor până am decis că singura soluție e să scriu eu proiectul ăsta și să merg cu el.

Așa că am profitat de poziția de director și am pus un număr de înregistrare pe ea și am trimis-o peste tot.

Și acum vine întrebarea cheie: cu proiectul acesta implementat, sunteți sigur că veți putea muta cursurile școlii dumneavoastră într-un singur schimb?

Aici e problema. În momentul ăsta există alt pericol - la surplusul de populație școlară care există la nivelul sectorului, când oamenii știu că într-un loc se oferă tot ce își doresc ei, se vor îngrămădi spre acea unitate școlară.

Și voi fi, în lipsa unui cadru legal care să îmi poată limita accesul copiilor în unitate, în situația de a mă trezi cu încă zece clase pe care le voi umple din nou cu încă două schimburi.

Pe o parte din terenul care acum reprezintă curtea școlii va fi construit un nou corp pentru extinderea spațiului. Foto: Lucian Muntean

Ce trebuie modificat?

În metodologia de înscriere a copiilor în clasele pregătitoare nu există un criteriu important - cel cantitativ, stabilit conform normelor arhitecturale. Deci nu se stabilește câți copii pot funcționa în unitatea școlară respectivă.

La orice există acest criteriu - la săli de spectacol, la mașini, la un tren, la orice ai o capacitate maximă. Și la școală ai, conform normelor arhitecturale, dar nu se ține cont de ele.

De la acest criteriu ar trebui să se plece - atâția încap, acesta ar trebui să fie maximul. Pentru că el, încă o dată, ar scoate în evidență faptul că nu e spațiu suficient.

Dar dumneavoastră ați avut norocul să aveți totuși spațiu suficient în curtea școlii pentru extinderea cu un alt corp. Foarte multe școli din București nu au această posibilitate. Care e soluția acolo?

Se pot construi școli noi. Întrebați de curiozitate, în afară de școli private, câte școli s-au construit după 1990. Niciuna. Deci dacă nu poți corp nou, faci o altă școală în zonă.

Ei vor spune că nu sunt copii suficienți. Să fim serioși, nu sunt suficienți pentru două schimburi, dar copiii sunt foarte mulți. Fă școala cum trebuie și o să vezi că o să ai și copii.

Bucureștiul e supus unor presiuni din afară foarte mari. Foarte mulți oameni din provincie se mută în București. Foarte mulți.

Și în special oameni între 20 și 40 de ani, oameni foarte tineri, cu copii. Uitați-vă câte ansambluri rezidențiale se construiesc, toate astea sunt pline de oameni.

Aici în zona Cora, Afi și Plaza sunt blocuri de vreo 5.000 de apartamente, asta înseamnă 10.000 de oameni. La 10.000 de oameni nu s-a construit nicio clasă. Foarte puține parcări s-au construit, drumurile sunt aceleași, spitalele sunt aceleași.

La o aglomerare urbană mult mai mare decât înainte, sunt aceleași utilități și aceleași servicii. Ceea ce normal că a dus la o supraaglomerare evidentă.

Cu acest aflux de populație resimțit în ultimii zece ani înspre București, să nu construiești nimic… Aici e problema. 

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€