Singurătatea celor adevărați

Fiecare este câinele cuiva. Și așa trebuie să fie.

Albă ca Zăpada trăiește în mijlocul pădurii împreună cu o cățea și nimeni n-a vrut ca voi să aflați asta. Cățeaua i-a mâncat pe pitici și l-ar fi mâncat și pe prinț dacă nu ar fi fost inventat, așa cum sunt toți prinții, de fapt. 

Diana Geacăr, Cine locuiește la subsol, Paralela 45, 2018

Să fie liniște, mereu liniște, iar atunci când se întrerupe, să facă loc acelui amestec inconfundabil de violență banală cu care oamenii îți fac mărturisiri pe care n-ai vrea să le știi și îți dau sfaturi despre viață, în general.

Liniștea întreruptă de dragostea părinților, care și-au trăit viețile în sărăcia mecanizată a comunismului și au învățat că dovada cea mai mare de iubire a părinților pentru copii este mâncarea, iar a copiilor pentru părinți este să-și facă „o situație” în viață. Și nu mai pot fi dezvățați.

Să vrei și să ai nevoie de foarte multă iubire, dar să ai puțină și îmbibată într-un soi de clor leșios care se întinde din fiecare zi spre fiecare zi, topind chimic culorile. Să trăiești doar după legile „tari”, în care prevalează puterea unui om asupra celuilalt, indiferent dacă e vorba de o intervenție chirurgicală sau iubirea de cuplu. 

Și fiecare zi să fie asemenea celorlalte.

Într-un fel, (și) despre acest gen de singurătate vorbește Diana Geacăr în volumul ei, Cine locuiește la subsol – a unei lumi în care partea nevăzută, diafană și luminoasă a fost deja amputată.

Sub imperiul acestei lipse, viața devine un permanent sport de tip full contact: sufletul și trupul unui om, dezgolite de orice protecție, încasează pe rând și cu reacții din ce în ce mai slabe, pumnii și picioarele realității. 

E ca și cum promisiunea aia a televiziunilor de știri, care se jură că-ți dezvăluie „realitatea așa cum este ea”, ar deveni, dintr-o dată, literă de lege. 

În realitate, nimeni nu vrea să cunoască „realitatea așa cum este ea”.

Înțelegi asta parcurgând pagină cu pagină tristețile, furiile și, mai ales, nedumeririle vătuite ale personajelor captive în micile orașe fără nume ale României și propriile depresii.

Nu e nimic glam în poveștile personajelor, dar nici urât – doar șters, banalizat, inundat din toate direcțiile de conformism și alienare. Și poate că acesta este unul din marile merite ale cărții – că vorbește despre detaliile acestei vieți, ca o zbatere pentru supraviețuire, fără speranțe prea mari de luminiță la capătul tunelului. Și așa arată majoritatea vieților, dacă nu chiar toate, în propria lor intimitate.

Nimic de judecat aici.

Dar ceea ce face Diana Geacăr este că pune lumina caldă pe acest tip de personaje, pe acele orășele, pe acele eșecuri. Într-un fel, e ca atunci când descoperi cum arată România la 10 kilometri depărtare de orice drum național. Sau ca atunci când vezi procentul PSD la ultimele alegeri, în timp ce în „bula” ta se vorbește despre inteligență artificială și mașini electrice.

Și în loc să fii revoltat, să judeci sau să te amuzi, poți pur și simplu să înțelegi cu blândețe și bunătate lumea celuilalt. De fapt, după asta suferă și gem personajele cărții: după puțină bunătate aplicată profesional, dacă pot să spun așa. Adică fără rest și fără judecată. Doar cu iubire. Dar câți dintre noi suntem capabili, în fond, să facem asta?!

Scriitura Dianei Geacăr, impecabilă, ca o suită simfonică de pumni în ficat, te duce grijuliu și nu fără o anumită tandrețe la stadiul în care te obișnuiești cu ideea că o veste proastă nu va veni niciodată singură, mai ales după o vârstă – atunci când începi să realizezi lent că superputerile cu care ai traversat adolescența nu sunt altceva decât prelungirile traumelor înfipte adânc în sine și disimulate, pentru a le putea suporta mai ușor.

Ce ne îndepărtează de ceilalți, mai ales atunci când ne sunt foarte aproape? Ce ne face să renunțăm, fără să ne mai uităm vreodată înapoi, la ideea romantică de a fi noi întâi „schimbarea pe care o vrem în lume”? Care sunt, în fond, resorturile despărțirii de lume?

Cartea Dianei Geacăr îți înșurubează toate aceste întrebări în locul acela în care fiecare dintre noi locuiește singur.

Este cumva firesc pentru un scriitor care a mărturisit într-un interviu de la începutul verii că „numai în singurătate suntem cei adevărați”.

*

Diana Geacăr are 35 de ani, trăiește la Târgoviște și este scriitor și traducător. A publicat până acum trei volume de poezie, dintre care două premiate. Cine locuiește la subsol a fost nominalizată anul acesta, alături de alte 15 cărți, la premiul Pen România. Puteți citi lista întreagă a nominalizărilor aici.