Singur pe tren, undeva în India

Viața

02/03/2023

Rama ferestrei unui tren nu este altceva decât rama unei fotografii mișcate. Tot ceea ce rămâne în afara ei cade în hăul universului. Lumea există doar în măsura în care poate fi delimitată de aceste patru laturi. Ochiul vede cadre înlănțuite, derulate cu viteză, ca într-o diaporamă furibundă. Mintea le procesează, le sortează, le editează și le reține doar pe cele care contează. Cu puțin noroc, le poate povesti.

Noaptea a înghițit câmpurile verzi de orez și peisajul tot, cu orașe mici, cu sate de cărămidari, cu scene domestice înghețate pentru o clipită în această ramă metalică, cu oameni sporovăind nimicuri în stații prin care trenul trece ca o nălucă. Tot ce a rămas este sunetul acesta monoton al roților de metal măcinând, ca o moară stricată, însuși timpul.

Viața este lupta nesfârșită cu timpul. Iacob și Îngerul. Timpul e marele dușman care ar trebui cumva înfrânt acolo, în vadul Iaboc, care tradus chiar asta înseamnă - luptă. Sau timpul ar putea fi măcar abolit, ascuns pe undeva, vremelnic. Făcut negură și uitare, o batistă veche de pânză primită la o înmormântare de țară și înfundată într-un cotlon de buzunar al unei haine agățate în cuier, peste care stau ciopor alte haine.

Fereastra s-a stins și ea, ca un bec, înghițind în rama sa lucind mat tot peisajul cu oameni, biciclete, vaci și femei în sari-uri colorate așteptând cu îngrijorare pe peroane trenuri care nu doar au uitat să sosească, ci chiar au uitat să mai plece vreodată din vechiul depou adormit, unde paznicul picotește cu capul în piept și visează probabil imagini în culori, într-o succesiune fără sens.

În compartimentul deschis, legănarea trenului îndeamnă lumea la somn. Se construiesc, pe tăcute, culcușuri, vizuini, se bat delicat perne improvizate din haine și genți, se întind pături în culori șterse, cumpărate cu câteva sute de rupii din ultimul bazar colorat și strident, la fel de fără identitate ca toate târgurile lumii.

Bâzâitul monoton al ventilatoarelor mari din tavan nivelează tonul vocilor, abate atenția pasagerilor de la țăcănitul ritmic al roților de metal pe metal și ne adună laolaltă, ca într-o biserică de casă la frații penticostali care, pe vremuri, chiar așa se numea „Adunare”.

Doi pelerini pe peronul gării din Varanasi

Doi pelerini pe peronul gării din Varanasi

Doi pelerini pe peronul gării din Varanasi

Doi pelerini pe peronul gării din Varanasi

Suntem, așadar, oameni ai adunării, ai trecerii și ai rătăcirii, uniți în cuget și simțiri de același ideal: ajungerea în punctul B plecând din punctul A, cel acum sinonim cu uitarea. Chiar, din ce gară am plecat? Nici nu mai țin minte. Ce știu e că trebuie să treacă noaptea cumva, iar în curând o să urc în patul de sus, acolo unde tangajul trenului e mai dulce, mai amețitor.

Va fi comod, va fi bine, va trece. Asta face vocea conștiinței - te mângâie pe creștet și îți sugerează că totul va fi bine. Apare cu un biberon și scâncitul încetează.

Vagonul zornăie. Multe bagaje sunt legate cu lanțuri de pat, fiindcă așa a zis mai deunăzi șeful burtos al patrulei polițienești, înarmat ceremonios cu un pușcoci ZB de fabricație stalinistă din vremea tinereții bunicii. A zis că e periculos, că se fură, trebuie să ne păzim bunurile, că doar n-o s-o facă el și aghiotantul lui, un tânăr smead cu o mustăcioară fină și un zâmbet pieziș.

Traseul în Cheile Șugăului-Munticelu. Accidentul de escaladă a avut loc pe versantul din dreapta imaginii, jos lângă potecă.

Refrenul „Nimeni nu e de vină”: Cazul unei turiste zdrobite de o stâncă îți arată că traseele montane ridică serioase probleme de siguranță

Un accident care a lăsat o turistă cu zece coaste rupte și un hematom în plămân arată că administrarea traseelor montane pe verticală nu este reglementată la modul serios în România. Salvamontul nu are atribuții pentru întreținerea traseelor de escaladă, ci doar a potecilor, iar administratorii privați ai ariilor protejate nu pot fi trași la răspundere în lipsa prevederilor legale.

„Mașina sau avionul care-ți transportă organismul de colo-colo vor consuma (sic!) mai puțin combustibil”, spune Doctor Cezar într-un videoclip despre beneficiile postului intermitent. Captură foto via Youtube

Sfaturi de nutriție pe TikTok. Doctorii-vedetă care-ți spun ce să mănânci și când să nu mănânci, pentru a evita cancerul

PressOne a analizat conținutul mai multor influenceri-doctori a căror popularitate a explodat în pandemie și care îmbină sfaturile generale despre nutriție cu cele despre mișcare, slăbit, psihologie și chiar relații intime. Deși uneori util, este un conținut care poate face rău atunci când anumite diete, obiceiuri alimentare sau suplimente sunt prezentate ca soluții minune pentru probleme grave de sănătate.

Cei doi se plimbă lent, importanți, trec prin vagon ca doi păuni colorați pe un câmp arid și lutos, unde un set de baligi frumos ordonate stau la uscat, așteaptă cu răbdare să fie puse pe foc ca să fiarbă un pumn de orez, fiindcă nici urmă de vreascuri în satul acela de colibe de lut care, uite, tocmai a zburat din peisaj, lăsând acum loc unor bălți de doi bani, împrejmuite de trestie.

Imediat ce a trecut patrula, a răsărit ca din pământ, zornăind, vânzătorul de lanțuri și lacăte. Era o arătare ciudată - rotofei, cu o căciulă groasă trasă pe cap și terminată cu un țuclui ridicol. Căciula arăta ca o cagulă, cu margini generoase răsfrânte peste gât și un spațiu oval, ca de oglindă venețiană, cât să încadreze frumos chipul din ea.

Semăna perfect cu acele instalații din tablă sau din carton vopsite, care te invită să-ți scoți fața printr-o gaură, devenind pe loc te miri ce: moș Crăciun, iepuraș de Paște sau chiar miner într-o mină de sare, cum era aceea de la Praid, în Secuime. Am așa o poză cu mine ținând într-o mână un felinar, iar pe umăr, un târnăcop. Pe cască am o lampă de carbid cu un bec chior aprins, iar pe față un zâmbet ușor jenat. Deasupra capului meu sunt două ciocane încrucișate, lângă care scrie „Noroc Bun”.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Negustorul de lanțuri și lacăte avea, cred, cel puțin 10-15 kile de metal pe el. Arăta ca Houdini înlănțuit, înainte de a fi ferecat și atârnat cu capul în jos în bazinul de sticlă plin cu apă. Marele magician a scăpat din toate aceste teribile încercări fără să se fi înecat vreodată, dar nu a scăpat și de apendicita transformată în peritonită demult, în salonul 401 al Spitalului Grace din Detroit.

Peste umeri, omul nostru, care își zornăia ființa la fiecare pas ca o ladă de scule hurducăită de un tractor pe un drum desfundat, avea lanțuri de diferite grosimi și lungimi, iar de gât îi atârnau salbe întregi de lacăte de diferite dimensiuni, după gradul de siguranță din visul călătorului. Cei care țineau cu adevărat la viața și bunurile lor și le asigurau cu lanțuri groase, iar restul cu mai subțiri. Inconștienții ca mine dorm cu rucsacul sub cap.

La absolut fiecare pasager, fața răsărită din rama căciulii maro se lățea într-un zâmbet, în vreme ce mâinile lui grăsulii prefirau lanțuri printre degete, a chemare. Palma mâinii drepte, ținută în sus, era contorsionată de zeci de capete de lanțuri având niște inele de metal, adică vreo douăzeci pe fiecare deget. În cealaltă palmă lua câte un lacăt mic, lucitor și îl împingea înainte, la ofertă. Legăna din cap în lateral, plin de subînțelesuri, așa cum numai indienii știu, iar din privire îți spunea cam așa:

„Uite, costă doar câteva sute de rupii cu tot cu lanț, dar merită, fiindcă ruta asta de tren e una din cele mai periculoase din țară, hoții sunt atât de dibaci, încât îți pot fura ceasul de pe mână, geanta de sub cap, pledul de sub tine, bocancii din picioare, totul așa, pe nesimțite, spre dimineață, când somnul e de plumb și visurile legănate de tren seamănă cu poveștile de seară ale mamelor, din copilărie.”

Cu o răbdare infinită, de psiholog terapeut, își lăuda sistemele de securitate argumentând, ascultând, negociind. Apoi pleca zornăind metale la fiecare pas, dezechibrat de legănatul trenului, cu mâinile desfăcute, apucând bare de metal sau sprijinindu-se de paturi.

Negustor de fructe în fața unui vagon Second Sleeper

Negustor de fructe în fața unui vagon Second Sleeper

Negustor de fructe în fața unui vagon Second Sleeper

Negustor de fructe în fața unui vagon Second Sleeper

Lumina s-a făcut mică și gălbuie, cu promisiunea nerostită că mecanicul o va stinge de tot la ceas sortit. Iată, am ieșit din timp, dar încă stau pe banchetă și din reflex arunc iar ochii pe fereastră. Dar fereastra s-a făcut oglindă neagră și îmi reflectă căutătura înapoi. 

Pentru o clipă mă întreb în care dintre lumi mă aflu, las uitarea să mă pătrundă voit și, da, aș putea fi și în drum spre mare, copil fiind, cu părinții. Adrenalina și curiozitatea nu mă lasă să adorm, fiindcă aș fi vrut să privesc pentru restul vieții mele pe geam la fotografiile pasagere cu nesfârșite câmpuri decorate cu oameni, căruțe de fân și cai, care toate zboară iute din peisaj, ca într-un vechi film mut, unde toată lumea e nefiresc de grăbită.

Sau aș putea fi în nesfârșita Siberie, unde zile și zile în șir mă trezeam privind aceleași păduri rare de mesteceni și câmpuri goale de orice sens, ici-colo ivindu-se câte o dacea uitată, o casă oarecare din lemn, unde poate cineva stă și se uită cum fierbe un ou sau întinde cu zgomot grunjos untul pe o felie de pâine prăjită direct pe plita sobei.

Sau aș putea fi pe acel drum nesfârșit spre Saigon, în Vietnam, când am dormit direct pe podeaua tare a trenului, sub bancheta de lemn, cu picioarele la capul unei vietnameze bătrâne care s-a tot ghemuit în sine până s-a făcut nu mai mare decât o nucă. Iar de sub toaleta de la capătul vagonului, pe sub ușă, la anumite curbe se lățea o baltă de apă amestecată cu urină, amenințând să ne înghită pe toți, ca un tsunami.

Cină de tren pentru sărmani

Cină de tren pentru sărmani

Cină de tren pentru sărmani

Cină de tren pentru sărmani

Îmi amintesc ca prin ceață unde sunt, dar simultan uit cine sunt. O amnezie pasageră strecurată în mintea obosită a unui pasager singur, în drum spre Mumbai, parcă. Privirea coboară și mi se fixează pe măsuța fixă ieșind de sub rama ferestrei, pe o caserolă de aluminiu unde au rămas niște boabe de orez galben basmati, cu urme de turmeric și curry. În biletul de tren era inclusă o cină modestă. În patul de orez gălbui stătea culcat ca un mort în coșciug un picior trist și singur, de pui.

Aici nu e ca-n vagonul vecin, cu aer condiționat și cu mâncare bună servită în farfurii încălzite, aici e ca la navetiști transpirați, e ca la bâlci, o lume pestriță, cu mirosuri felurite și scâncete de prunci nedormiți, speriați de soarta lor pe lume, fiindcă lumea e neodihnită și se zgâlțâie zgomotos, încontinuu.

Trenul are la capăt un vagon-bucătărie, de unde se împarte mâncărica sărmanilor călători ca mine, la fel cum voluntarii din Haridwar împărțeau orbilor, ciungilor și leproșilor cutiile de carton cu orez la fel de galben și mirosind la fel de îmbietor a curry și a garam masala. Iar ei stăteau pe pod înșirați ca mărgelele. Nu uit cum, pentru o clipă, am simțit impulsul de-a mă pune ghemuit la coada șirului, ca un cerșetor flămând.

Nerăbdător și temător, din penumbra compartimentului se ivește un gândac de bucătărie de tren cu spatele arămiu și antene pipăitoare. Uite-l cum, în loc să aștepte ca toți să adoarmă și să viseze că în tren n-au cum să existe gândaci de bucătărie de tren, se grăbește să înhațe o boabă lipicioasă de orez și să o ducă puilor, undeva sub banchetă, în ceva pliu sordid de linoleum desprins de podea, atât cât să facă loc pentru cuibul unei familii fericite.

Cu mers nesigur de alcoolic anonim, plimb gândurile acestea absurde până la toaleta din capătul vagonului, scanând umbrele adormite ale confraților mei, în mintea cărora cine știe ce gânduri la fel de lipsite de sens intră în coliziune, fiind posibil de oprit doar în somn și în moarte, deoarece mintea omului nu e ca un bec pe care-l stingi de la întrerupător și gata, se face întuneric și liniște.

Ai de ales: sunt două toalete față-n față, iar pe una scrie Indian Style și pe cealaltă scrie Western Style, iar acum stau și oscilez în care să intru. E ca-n Scriptură: iată v-am pus înainte libertatea sau robia, binecuvântarea sau blestemul, aveți de ales, fraților, dar pista asta teologică e prea alunecoasă pentru ora unu noaptea într-un tren de clasa a doua sleeper spintecând India. Ideea e că trebuie să alegi și să o faci in style.

Iar de aici încolo, ca un sac de pietre golit pe drum pentru a astupa o groapă, în capul tău se varsă o cascadă de idei. Stai și te întrebi oare cu care să te identifici: cu gaura neagră a buzii turcești, cu hăul prin care ziua vezi traversele ca dungile pijamalei unui ofticos zburând repede pe sub tine sau scaunul acela clasic și jegos al vasului de wc, inventat demult de un englez pentru ceva spiță regală a casei de Windsor? Care toaletă o fi mai de dorit, mai igienică, mai elegantă? Pe care ai putea-o stropi mai puțin din legănatul trenului?

Mă întorc în patul de sus, dar nici un chip să adorm. Constat mai departe. Cu capul plutind aproape de tavan, zgomotele lumii se estompează încet, gândurile își pierd contururile ascuțite, se preschimbă frumos în simple constatări. Chiar, cum au ajuns alea trei muște în interiorul abajurului gălbejit ca un soare leșinat de toamnă târzie, filtrat prin ceață? Oare de foame or fi murit sau de cald? Oare de ce gândacii de bucătărie de tren nu intră, ca proștii, în capcana asta?

Încerc în zadar să fac bilanțul zilei, la fel cum prințul de Salina din romanul „Ghepardul” face în pragul morții bilanțul definitiv al vieții sale și-i dă cu minus. Altfel spus, „voia să aleagă din imensul morman de cenușă al indiferenței firele de aur ale clipelor fericite”. Și don Fabrizio constată cu groază că, din cei 73 de ani ai săi, au contat cu adevărat maximum vreo doi.

Cu acest ultim gând la poate cel mai trist și mai poetic roman italian scris vreodată, am căzut în somn și uitare, de parcă atunci când e să treci pe lumea cealaltă ți-ar trece prin minte cine știe ce gânduri grave, importante, și nu ceva absolut mundan de genul: „Oare unde-am pus batistele de hârtie?”

Vedere cu o barieră în pustiu, din mersul trenului

Vedere cu o barieră în pustiu, din mersul trenului

Vedere cu o barieră în pustiu, din mersul trenului

Vedere cu o barieră în pustiu, din mersul trenului

Mecanicul a stins și ultimele lumini și ne-a trimis pe toți la somn, cu un ordin nerostit. Zornăitul lanțurilor a devenit cântec de leagăn, glasul roților, ritm.  În capul meu gândurile s-au făcut una cu noaptea, negre și grele ca pământul.

Trenul este o realitate fluidă, debordând de viață concentrată, spre deosebire de lumea statică, de pământ, unde realitatea se dezvoltă pe cu totul alte coordonate, mai tern, mai previzibil. Trenul străpunge spațiul gol ca un pumnal. E simbolul trecerii, al vieții văzute ca un pasaj. E un fior, o emoție, un bilet la pălărie pe care scrie mare Libertate.

Imediat ce cobori și ești redat lumii normale, scuipat de marele chit ca Iona pe plaja cetății Ninive, te cuprinde subit o stare de tristețe amestecată cu nostalgia reîntoarcerii. Începi imediat să visezi că poate va veni ziua când vei apuca din nou bara rece și te vei avânta pe scările de metal pentru a intra cu emoție în această realitate paralelă suspendată, pașaportul pentru necunoscut.

În orice tren am urca, fiecare dintre noi purtăm, pe lângă bagaje, același vis nemărturisit: cel al ajungerii la destinație. Sau, poate, al întoarcerii acasă. Fiindcă, în absența acestui dor secret, fiecare călătorie de pe lumea aceasta n-ar fi altceva decât un marș funebru.

Share this