Vietnam, tigrul naiv

Voicu Bojan

Redactor

La început au fost chinezii. S-au instalat comod vreme de vreo mie de ani. S-au înfruptat din toate, iar la plecare au lăsat, ca amintire, budismul.

Apoi au venit francezii. Au avut treabă cu infrastructura, opiumul, arhitectura colonială şi alfabetul.

I-au scos din schemă japonezii, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Japonezii voiau doar orez şi cărbune.

Apoi s-au băgat pe fir americanii. Își doreau, cu orice preţ, victoria rapidă şi zdrobitoare asupra comuniştilor. Timp de aproape zece ani, au testat pe pielea vietnamezilor tot soiul de arme interzise.

Cum ar fi Agent Orange, un ierbicid toxic, care a fost aruncat sistematic din avioane pentru a distruge culturi și păduri. Și care face ravagii și azi, nu doar printre veteranii de război, ci și printre nou-născuții vietnamezi

Americanii au bombardat tot, cât i-au ţinut curelele. Apoi, într-o bună zi, au plecat. Cu orgoliul rănit, au întors spatele lăsând în urmă o rană deschisă.

Vietnamezii, ca de obicei, au rămas locului, dar fracturaţi între nord şi sud. S-au bătut între ei şi, în cele din urmă, s-au reunificat, formând o nouă naţiune.

Ca să nu-şi iasă din mână în materie de război, proaspăta Republică Socialistă Vietnam a invadat Cambodgia, unde Pol Pot, în numele dreptăţii, îşi făcea de cap omorând cam un sfert din propriul său popor. Vietnamezii au stat acolo 10 ani.

Într-un final, Pol Pot şi ai săi au plecat spre nord, prin păduri, lăsând în urmă o altă rană deschisă şi vreo 8 milioane de mine antipersonal, majoritatea nedetectate nici până azi.

E incredibil, dar Pol Pot, unul dintre cei mai mari criminali din istorie, avea să crape de moarte (relativ) bună, în patul său, deși există voci care spun că s-ar fi sinucis cu pastile.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Începând cu anii ’90, vietnamezii se liniştesc în sfârşit şi se pun pe renovat. Primul lucru pe care îl fac – trântesc în Hanoi un mausoleu gigantic, de marmură, în dulcele stil comunist.

Tătuca Lenin murise în 1924, în timp ce Unchiul Ho (Şi Min), cum îi spun ai lui, proaspăt întors de la Moscova ca agent comunist, se simţea cum nu se poate mai în putere şi punea la cale Liga tineretului revoluţionar vietnamez.

După mai bine de 40 de ani, în plin război cu americanii, sănătatea Unchiului Ho începea să dea rateuri. Atent ca de obicei, Vu Ky, secretarul său credincios, trimisese deja la Moscova, pe furiş, trei doctori care să se specializeze în tehnici de îmbălsămare.

Azi, în miezul mausoleului, sub o raclă de sticlă păzită de soldaţi înarmaţi şi învăluit de o boare mereu proaspătă de aer condiţionat, Unchiul Ho îşi doarme liniştit, într-o lumină gălbuie, somnul de veci, în timp ce afară stau la coadă sute de turişti de toate naţiile.

Două luni pe an, mausoleul este închis fiindcă unicul său locatar se află în deplasare la Moscova pentru întreţinere, ceea ce ne dovedeşte că fraţii ruşi nu le-au spus chiar toate secretele celor trei medici vietnamezi trimişi la specializare.

Văzându-i trupul uscăţiv, chipul cerat şi bărbuţa rară, am avut, pentru o clipă, impresia că zbuciumata istorie a acestui popor a îngheţat pentru totdeauna.

De fapt, îşi face de cap şi ţese mai departe o nouă urzeală.

Vietnamul de azi pare un paradox controlat. Cineva, undeva, izvorând dinspre stânga, face ceva, aparent fără să ştie ce se petrece în dreapta.

Un sistem de guvernare tipic comunist închide ochii şi se lasă subminat din interior, cu bună știință, de o economie de tip capitalist.

Victoria din 1975 asupra americanilor a generat o explozie de aroganţă a liderilor vietnamezi, convinși pe atunci că totul e posibil. Dar luna de miere a ţinut doar vreo săptămână.

Visul de prosperitate al acestui popor de supravieţuitori mai avea de aşteptat: trebuia să treacă mai întâi peste criza acută de locuinţe, penuria de zahăr, orez și stambă sau etapa în care populația crește purcei în baie, la bloc.

Comunismul a rămas o ideologie la nivel declarativ, care trebuia deconstruită discret, ca un vis tulbure pe care-l alungi.

Cu toate astea, panourile stradale care împânzesc şi azi un Vietnam contaminat de imaginarul comunist rămân verticale, ca nişte repere morale: o fetiţă-pionier aleargă ţinând în mână un carnet cu note de 9 şi 10, un electrician conectează un ştecăr cât el de mare la o priză gigantică şi dă astfel lumină la tot cartierul, un porumbel alb cu burtă şi cu frunze de cireş în cioc vesteşte pacea mondială, o tânără ingineră cu privire oţeloasă şi cu pumnul ridicat ţine în mână un caiet de planuri, probabil cincinale, în timp ce din spate se iţeşte noul cartier de blocuri.

Culoarea roşie domină fundalurile, iar secera şi ciocanul sunt sinonimele unei revoluţii obosite, în care nimeni nu prea mai crede.

Ho Şi Min devine nume de oraş, trimiţând în negura istoriei vechiul Saigon. Figura lui este reprodusă pe tricouri în ipostaza revoluţionară a lui Che Guevara, iar şepcile cu steagul roşu şi steaua galbenă-n frunte devin foarte trendy.

Turiştii săracii le-ar cumpăra, dar, când să scoată dolarii din buzunar, constată că şepcile nu le intră pe cap, fiind fabricate pentru scăfârliile mult mai mici ale confraţilor vietnamezi.

Anii ’90 aduc dezgheţul economic, ridicarea embargourilor, dar nu şi bunăstarea visată. Anunţat ca un nou tigru al economiei asiatice, Vietnamul rămâne tot o fostă/viitoare speranţă a relansărilor de orice fel, o ţară deopotrivă naivă şi dezinvoltă, plină de candoare şi contraste, dar teribil de vie.

Simpla încercare de a traversa o stradă în Saigon devine metafora perfectă a acestei lumi – ai făcut doar un pas de pe trotuar şi te trezeşti în mijlocul unui şuvoi isteric de motorete, claxoane, maşini, ricşe, precupeţe şi biciclete printre care pare imposibil să te strecori.

În ciuda agresiunii aparente, tot ce trebuie să faci e să te încredinţezi trecerii, să priveşti înainte şi să o porneşti spre cealaltă parte, cu pas măsurat şi egal.

Metamorfoza e totală, iar şuvoiul devine parcă scut protector. Cu figurile imobile, inexpresive, ascunşi după măştile lor antipoluare, ca într-un dans tematic, toţi te ocolesc de parcă te-ar îmbrăţişa; claxoanele capătă mai degrabă sensul unui salut prietenos şi, deodată, te trezeşti cum nu se poate mai viu pe trotuarul opus, cu inima dând să-ți spargă tricoul.

Acesta este Vietnamul meu personal, atât cât l-am putut descifra în două săptămâni – un tableau vivant în tonuri contrast, o forfoteală continuă punctată de o suspectă lentoare.

O agitaţie permanentă, o rumoare tonică, o cultură a străzii, o lume extrovertită care îşi spală cu seninătate rufele nu în familie, ci pe trotuar, acolo unde, de altfel, şi mănâncă, se roagă, socializează, face comerţ, bea ceai, se tunde sau doar stă şi se uită.

Cartierul vechi din Hanoi e poate chintesenţa acestui spaţiu. Organizat după sistemul medieval al breslelor, Hang Quat este un spaţiu urban forfotitor, însă contaminat de un imobilism rural şi de o lene cu iz balcanic.

De pe balconaşul minuscul al casei de oaspeţi unde stau, o clădire foarte îngustă cu trei etaje, văd o piaţă improvizată în stradă.

O femeie păzește cu solemnitate două pulpe de pui puse într-o farfurie de tablă, pe asfalt; când apare poliţia pieţei, se strecoară ca un ţipar pe străduţele înguste, doar ca să reapară imediat din altă direcţie.

Are privirea atentă, se mişcă iute, e o fiinţă aţoasă, încordată şi totuşi calmă. Îşi vinde iute marfa şi dispare printre cărucioare încărcate cu legume şi peşte proaspăt.

Mai încolo, câţiva bărbaţi stând pe vine joacă un soi de table, impasibili la vacarmul de lângă ei. Peste drum, o frizerie improvizată cu oglinda agăţată de un gard îşi aşteaptă clienţii.

De jur împrejur, pe jos, pe mese, pe scaune, fructe, peşte proaspăt, creveţi, hălci de carne crudă, banane prăjite, mirodenii, fum şi aburi de mâncare printre care trebuie să te strecori având mereu grijă pe unde calci.

Printre toate şi toţi, mă întorc mereu la el − croitoraşul cel viteaz, singurul punct fix din univers, centrul de echilibru al Cartierului vechi din Hanoi.

L-am văzut din prima zi, mi-a plăcut şi m-a întristat deopotrivă, pentru că mi-am dat seama imediat că nu-l voi putea fotografia cum trebuie, fiindcă unghiul era prost, la fel lumina.

De oriunde aş veni, la orice oră, mă întorc la el. E acolo şi seara la 11, şi dimineaţa la 8, ne privim, zâmbim, nu vorbim nimic, iar printre noi trece un torent continuu de pălării conice, poliţia pieţei, vehicule claxonând, turişti.

Poate doar mumia Unchiului Ho e mai imobilă decât acest croitoraş care mângâie delicat roata de metal a vechii sale maşini de cusut Singer.

Casa lui dă drept în stradă, iar el stă instalat chiar la intrare, cu privirea mereu aplecată pe ţesătură. O scară mică duce la etaj, pe un perete e un tablou, portretul unui tânăr, iar de jur împrejur, pe sus, sunt colivii cu păsări cântătoare, al căror ciripit nu răzbeşte până în stradă.

De-o parte, ai vânzoleală, de cealaltă − nemişcare. De-o parte, dinamism, de cealaltă − lentoare.

Ai pieţele debordând de viaţă din Hanoi, dar și enormul Parc Lenin − înmărmurit ca un dinozaur împăiat, cu bănci din ciment unde pensionarii fac stretching cu încetinitorul; pe de-o parte, străzile labirintice și halucinante din Saigon, nu mai late de doi metri, unde m-am rătăcit de trei ori într-o oră, pe de alta, apa plumburie, înspăimântătoare, a fluviului Mekong, care pare înghețat în nemişcare.

Ai vietnamezii cei viteji care i-au hărţuit pe americani, alungându-i din ţară, dar și vietnamezii care îşi injectează opium lichefiat, nemaiavând puterea să lupte nici măcar cu ei înşişi.

Deodată, ca de după o cortină, lângă o piață din Hanoi se deschide o scenă. Totul în jur se opreşte şi dintr-un Mercedes negru coboară o mireasă cu un aer teribil de trist.

După ea, mirele, de o veselie tâmpă, râde singur. Pare propriul său prizonier, închis în costumul negru ca de tablă.

Pentru o clipă, am senzaţia că o vor lua către hotelul scump în apropierea căruia au tras. Dar se opresc, se uită în jur ca nişte oameni care s-au rătăcit sau care nu ştiu limba. Unul câte unul, în jurul lor se adună alaiul de nuntaşi.

Nimeni nu pare să ştie drumul. Întorc capetele în stânga şi-n dreapta, stingheri. Toţi aşteptăm să se întâmple ceva.

Precupeţele nu-şi mai strigă marfa, poliţiştii privesc spre ei cu caschetele date pe spate, zarurile jucătorilor au înţepenit pe tabla de carton, iar croitoraşul ţine un crac de pantalon în mână.

Fotografiile îi aparțin autorului.

Pe neaşteptate, un pocnet înfundat sparge liniştea şi peste noi se revarsă paiete multicolore dintr-o petardă. Ne plouă pe toți, democratic, cu bucățele lucioase de plastic colorat.

Lumea se dezmeticeşte brusc şi începe să aplaude. Alaiul, în frunte cu mirii, întoarce spatele hotelului scump şi o ia drept prin inima pieţei, printre zoaie, tarabe şi pungi, călcând peste frunze de zarzavat amestecate cu noroi.

Ca la un semn, hărmălaia străzii reporneşte. Și uite-așa, în timp ce-mi amintesc, mi se face foarte dor de Vietnam.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€