Singur acasă. Impactul migrației părinților asupra copiilor rămași în România

Bianca Pieszczoch

Sărut pe frunte, înainte de plecare

Elias își amintește diminețile în care mama sa pleca la muncă înainte de răsăritul soarelui, de obicei pe la 4:00-5:00, cu microbuzul. El și fratele său mai mic dormeau împreună, iar înainte de plecare mama avea obiceiul să vină să-i sărute pe frunte, pe obraz.

Deși gestul îl trezea de fiecare dată, Elias se prefăcea că doarme. Nu voia ca mama să știe că este treaz, pentru că ar fi izbucnit amândoi în lacrimi.

„Preferam să las să treacă momentul ăla”, povestește tânărul, ajuns acum la 22 de ani.

Elias a absolvit în 2025 Facultatea de Medicină și Științe Biologice, specializarea Balneofiziokinetoterapie și recuperare, în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” Suceava. Foto: arhivă personală Elias

Pentru Elias Cucinschi, acele dimineți petrecute în Siret, Suceava, nu au fost excepții, ci o parte obișnuită a copilăriei sale. Avea șase luni când părinții lui au plecat pentru prima dată la muncă în străinătate, lăsându-l în grija mătușii și a bunicilor. Ulterior, a apărut și fratele său, Luca, care este cu patru ani mai mic decât el.

Tânărul spune că și-a petrecut copilăria și adolescența departe de părinții aflați la muncă în Italia, pe care îi aveau acasă o dată pe an, când veneau în concediu.

O lună și-o săptămână departe de copii

Nicoleta, o femeie în vârstă de 41 de ani din județul Prahova, este una dintre miile de mame românce care obișnuiesc să își sărute copiii pe frunte de rămas-bun înainte de a pleca la muncă în străinătate.
Despărțirile de cele două fiice ale ei, înainte de a porni la drum spre Italia, au devenit tot mai grele odată cu trecerea timpului.

„Când ieșeam din România, mi se părea că mi s-a pus un nod în gât și mi-era să mor. Niciodată, da’, niciodată nu mi-a plăcut să plec. Să știi”, spune femeia.

Este căsătorită și are trei fiice. Prima dată a plecat să muncească în străinătate în urmă cu aproape 17 ani, când fiica ei cea mare era în clasa I, iar cea mijlocie era încă la grădiniță. În 2018, a făcut schimb cu soțul ei, ea s-a întors acasă, iar el a plecat să lucreze în Belgia. Un an mai târziu, au întrerupt plecările după ce soțul ei s-a îmbolnăvit.

Nicoleta a lucrat ca badantă în Massa-Carrara, o provincie din regiunea Toscana. Nu a stat niciodată mai mult de o lună și o săptămână la muncă, pentru că îi era prea dor de fiicele ei. Banii obținuți dintr-o lună de muncă erau investiți în casă, iar cei din săptămâna pe care o stătea în plus erau folosiți pentru biletul spre casă și cadouri pentru fiicele ei.

De fiecare dată când lua decizia de a pleca din nou la muncă, motivul era nevoia unei noi reparații la casă: o fântână în curte, o bucătărie modernă, un cal pentru soț și un acoperiș bun pe casă. Nevoia și sărăcia au condus-o în Italia de fiecare dată, pentru că a fost singura soluție pentru a mai acoperi lipsurile materiale.

„Am plecat obligată, cum ar fi, de soartă. Nu a fost de plăcere, nimenea nu pleacă de plăcere”, povestește Nicoleta cu lacrimi în ochi. Atunci când Nicoleta pleca să muncească peste hotare, fiicele rămâneau acasă, în grija tatălui.

Mama în Italia, tatăl în Israel

Maria Secareanu este o tânără de 22 de ani din județul Brăila, care a crescut singură. Privind în urmă, Maria tratează cu indiferență și detașare plecarea părinților ei la muncă, în străinătate.

Prima dată au plecat când ea avea 4 ani. Mama în Italia, iar tatăl în Israel.

„Mi s-a spus că o să vină și n-au mai venit”, spune fata. Nici până în prezent nu s-au întors în țară, părinții ei fiind acum stabiliți fiecare în țara unde au emigrat. La rândul ei și Maria a plecat să lucreze în Italia, îndemnată de mama ei.

Atunci când părinții Mariei au divorțat, custodia copiilor a fost împărțită: Maria a rămas la tată, iar fratele la mamă. În realitate, însă, Maria și fratele ei au rămas în grija bunicilor.

Zeci de mii de copii cresc cu părinții la distanță

La începutul anului școlar 2025-2026, peste 52.000 de elevi din 28 de județe din România trăiau departe de unul sau de ambii părinți plecați la muncă în străinătate, potrivit datelor comunicate de inspectoratele școlare județene.

Peste 45.000 dintre ei aveau alături un singur părinte acasă, în timp ce celălalt se afla la muncă în străinătate, pentru a susține familia.

În cazul altor peste 7.300 de copii, ambii părinți erau plecați, iar îngrijirea lor fusese preluată de rude.
13 inspectorate școlare județene nu au răspuns solicitării de informații trimise sau au refuzat furnizarea datelor solicitate.

Dimensiunea fenomenului copiilor care trăiesc departe de unul sau de ambii părinți este însă dificil de estimat, deoarece inspectoratele școlare județene nu colectează date și despre copiii care nu au fost integrați în sistemul de învățământ sau despre cei care au abandonat procesul educațional.

Datele disponibile arată că efectele migrației părinților sunt resimțite mai ales în primii ani de școală ai copiilor. Peste 13.000 de elevi din ciclul primar trăiesc departe de unul sau de ambii părinți, conform datelor comunicate de inspectoratele școlare din cele 28 de județe.

Cea mai redusă rată de migrare a părinților se află în rândul preșcolarilor, categorie în care au fost înregistrați aproape 6.000 de copii cu părinți plecați la muncă în străinătate.

Absența părinților este cel mai puternic resimțită în județul Iași. Potrivit datelor centralizate pentru anul școlar 2025-2026, 12,1% din totalul copiilor cu părinți plecați la muncă în străinătate dintre județele analizate provin din Iași. În cifre absolute, este vorba despre 5.708 de copii care cresc cu un singur părinte acasă, în timp ce alți 577 se află în grija rudelor, ambii părinți fiind plecați peste hotare.

Cum funcționează identificarea copiilor în practică?

Lăcrămioara Rotaru este profesoară de biologie la Colegiul Tehnic „Lațcu Vodă” din Siret. Spune că, teoretic, există o procedură de identificare a copiilor cu părinții plecați în străinătate. În realitate, procedura se bazează foarte mult pe comunicarea părinților cu diriginții copiilor.

În mod normal, la începutul anului școlar, familia anunță situația de acasă: dacă ambii părinți sunt plecați sau doar unul. În realitate, procesul este îngreunat de faptul că părinții nu anunță întotdeauna lipsa lor de acasă sau anunță doar că au o problemă și nu pot participa la ședințele cu părinții.

Lăcrămioara Rotaru este profesoară de biologie la Colegiul Tehnic „Lațcu Vodă” Siret. Sursă foto: Facebook

Profesoara spune că legătura dintre cadru didactic și părinte este neglijată. Aceasta explică faptul că mulți părinți vin și depun actele pentru copiii lor, iar apoi nu mai iau legătura cu profesorul diriginte.

„Ți se dă un număr de telefon la care nu răspunde mai nimeni sau spune mama că lipsește momentan, dar va veni la școală când va veni la școală. Și, de foarte multe ori, aflăm noi de la copii, la un moment dat, că părinții sunt plecați”, continuă Lăcrămioara Rotaru.

Problema apare mai ales la copiii ai căror părinți pleacă sezonier. Pleacă să muncească pentru o perioadă determinată, de câteva luni, se întorc acasă și stau câteva luni, iar apoi pleacă din nou în străinătate. În aceste cazuri, profesoara mărturisește că este mult mai greu să țină evidența sau chiar să identifice copiii aflați în această situație.

„De multe ori, niciodată nu știm, de fapt, cine-i acasă la momentul respectiv”, recunoaște profesoara.

Alo, mami? Mi-a fost dor să te aud.

Pentru Elias, telefonul nu anula distanța, ci o făcea mai ușor de suportat. Apelurile păstrau o formă de apropiere de părinți, însă nu suficient de puternică pentru a cuprinde tot ce trăia Elias.

De la sute sau mii de kilometri distanță, un părinte poate întreba prin ce greutăți a trecut copilul său, ce provocări a mai întâmpinat, dar nu-i poate observa expresia feței și nici limbajul corporal care-l poate da de gol dacă ascunde ceva.

Elias recunoaște că uneori ascundea lucruri de părinții lui, mai ales atunci când experimenta bullying (hărțuire) din partea colegilor. „Eu mă mai scăpam câteodată și le ziceam de bullying, că mai luam eu niște palme, că m-au mai scuipat, dar nu le ziceam toată ziua că mi-am luat bully. Că îți dai seama că nici pe ei nu îi bucura, nici pe mine nu mă bucura”, spune tânărul.

Silvia Ciubotaru este psihologă specializată în psihoterapie experiențială. Sursă foto: Facebook

Tendința de a ascunde problemele nu este neobișnuită în rândul copiilor rămași acasă, explică Silvia Ciubotaru, psiholog specializat în psihoterapie experiențială. Copiii ajung adesea să interiorizeze ideea că părinții au făcut sacrificii mari pentru ei, motiv pentru care cred că dacă le-ar spune prin ce trec ar pune o greutate în plus pe umerii lor. Astfel, ajung să le împărtășească doar părțile bune din viața lor, doar ceea ce îi bucură.

„Se inoculează o percepție cum că «ei pentru mine fac asta». Și dacă tu crești cu genul ăsta de credință intimă, care mai e și confirmată over and over again, când ți se reproșează că nu ești prea recunoscător sau că nu apreciezi (…) e foarte puțin probabil să mai vrei să mai pui niște presiune pe umerii acelor oameni care oricum s-au sacrificat pentru tine”, adaugă Silvia Ciubotaru.

Conexiunea dintre părinți și copii se pierde prin telefon

Pentru Maria, conversațiile telefonice purtate cu părinții ei aflați în străinătate au fost diferite. Părinții îi adresau aceleași întrebări de fiecare dată, care deveniseră un fel de listă care trebuia bifată, după cum spune acum tânăra.

În funcție de răspunsurile Mariei, părinții se ghidau dacă totul este în regulă cu fiica lor. „Mă întrebau ce fac, dacă am mâncat, dacă-s bine și atât”, își amintește ea.

Tânăra obișnuia să vorbească cu părinții ei o dată pe săptămână sau chiar mai rar. Nu știe de ce apelurile erau așa de rare și spune că nu a îndrăznit niciodată să îi întrebe de ce nu au comunicat mai mult în perioada copilăriei și a adolescenței sale. „Nu-i întrebam, nu voiam să-i întreb”, spune ea.

Paradoxal, conversațiile la telefon cu părinții erau mai ușoare decât întâlnirile față în față. Distanța le oferea posibilitatea să pună mai ușor capăt discuțiilor atunci când deveneau prea complicate. „Mai bine e la distanță, că așa puteam să le închid repede telefonul”, recunoaște ea. Cu timpul, legătura cu părinții ei s-a erodat și a ajuns să nu mai conteze dacă vorbea cu ei, pentru că nu mai dorea să audă încă o voce care îi spunea „Maria, ai făcut rău”.

Nicoleta își amintește că, odată cu apariția internetului, contactul cu cei rămași acasă a devenit mai ușor. „Ieșise internetul și vorbeam pe internet”, își amintește femeia.

Ultima dată când a plecat ca badantă în Italia se născuse și cea de-a treia fiică, care avea doi ani jumătate. Povestește că vorbea non-stop prin apeluri video cu mezina în timp ce muncea. Femeia de care avea grijă înțelegea cât de greu îi era și îi oferea spațiu când o sunau copiii de acasă.

Legătura dintre părinte și copil poate fi menținută prin telefon și poate crea senzația de conexiune emoțională, explică Silvia Ciubotaru, psihologă.

Totuși, tehnologia nu poate înlocui prezența unui adult de încredere, care poate oferi îndrumare, sprijin și sens lucrurilor atunci când copilul are cea mai mare nevoie de ele. „Orice copil și orice adolescent care e lipsit de figurile principale de autoritate și de atașament e un copil și un adolescent vulnerabil (…) copleșit de anumite sarcini de gestionare a gospodăriei, a vieții de zi cu zi, de rezolvarea problemelor care pot să apară la școală sau în comunitatea de apartenență”, explică psihologa.

Distanța fizică creează distanță emoțională

La început, dorul este copleșitor de ambele părți. Dorul domină relația dintre copil și părintele plecat, iar apelurile încearcă să umple golul lăsat de absență. Cu timpul, însă, distanța se transformă în obișnuință, iar apelurile se răresc.

Elias spune că, după o perioadă, ajunsese să vorbească cu părinții lui o dată la două-trei săptămâni, iar situația a rămas așa până în prezent, când băiatul are 22 de ani. Spune că nevoia de a purta o conversație cu mama lui a început să se simtă, pe alocuri, ca o obligație. „Ajungi să te distanțezi la un moment dat, să simți o normalitate în toată chestia asta. Rămâi puțin apatic”, mărturisește el.

Elias și mama lui în vacanță în Italia, în 2023. Sursă foto: Facebook

Silvia Ciubotaru explică această schimbare prin mecanismele de adaptare pe care copiii le dezvoltă pentru a face față separării. „Mecanismul de coping cel mai ușor disponibil pentru copil este să se reorienteze, să se reatașeze de altcineva și să neutralizeze, să anuleze atașamentul față de persoana care i-a traumatizat părăsindu-i”, explică Ciubotaru.

E vorba fix de momentul în care copilul încearcă să se protejeze de suferința unei noi despărțiri, după plecări repetate și după sfârșitul fiecărui concediu al părinților petrecut acasă. Detașarea este doar o strategie de supraviețuire emoțională în opinia psiholoagei.

În partea a doua a acestui articol, vedem ce ar trebui să facă profesorii, diriginții, consilierii școlari, asistenții sociali și ceilalți adulți din preajma copiilor care au părinți plecați la muncă în străinătate.

Bianca Pieszczoch a absolvit în această vară cursurile Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din cadrul Universității din București. Acest articol face parte din lucrarea de licență susțină de autoare, realizată sub coordonarea lect. univ. dr. Emilia Șercan.