Silvia Guță (31 de ani) este psiholog cu formare în psihoterapie experențială și lucrează în mediul ONG încă din liceu. Foto: Claudiu Popescu

Silvia Guță, terapeut: „M-a surprins resemnarea adolescenților de a vorbi despre abuzuri cu adulții importanți din viețile lor”

O campanie menită să lupte împotriva violenței domestice s-a dezvoltat, începând cu 2016, într-un proiect pentru adolescenți. Mai exact, compania de beauty Avon și Fundația Friends For Friends (FFFF) au vrut să pună bazele unei mișcări de prevenție împotriva violenței domestice. Și cum ar fi putut să facă asta, dacă nu vorbind cu tinerii despre abuzuri și relații, cât încă sunt în perioada de învățare. Așa s-a născut In a Relationship, proiectul care are la bază o cercetare despre părerile, obiceiurile și preocupările tinerilor cu vârste între 16 și 19 ani. 

1131 de elevi de liceu, din peste 30 de localități din România, au răspuns chestionarelor cercetării în perioada octombrie-noiembrie 2016. Dintre ei, 411 au fost băieți și 720 fete. Rezultatele au fost interpretate de sociologi și psihologi, fiind strânse într-un caiet destinat astăzi părinților și profesorilor care vor să își cunoască mai bine adolescenții. 

Silvia Guță (31 de ani), psiholog format în psihoterapie experențială și una dintre autoarele caietului „Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi”, a explicat, într-un interviu pentru PressOne, care sunt cele mai mari nevoi ale tinerilor din România, ce îi face pe adolescenții rebeli să ajungă așa, câtă nevoie este de informare și de cât mai puține subiecte tabu și care ar trebui să fie misiunea adulților pentru ca relațiile cu adolescenții să fie unele sănătoase. 

“M-a șocat faptul că adolescenții pe care i-am întâlnit, și poate am avut eu noroc, nu zic, sunt mult mai competenți decât adulții la tot ce ține de autoconștientizare, de autoexprimare - au competențe emoționale mai dezvoltate decât adulții”, a povestit aceasta, accentuând că ceea ce le lipsește tinerilor foarte mult este comunicarea cu adulții importați din viețile lor

"Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi" poate fi comandată de pe site-ul Fundației Friends For Friends sau se poate găsi în librăriile Cărturești. Foto: Claudiu Popescu

***

Cele mai multe activități ale tale au în prim-plan tinerii. Tu faci mai mult terapie cu tinerii sau nu e o regulă?

Nu, n-aș putea să spun asta. Dar interacționez mult cu ei prin proiecte.

In a relationship a început în 2016. Cum? De unde a început și cine a venit cu ideea?

Eu nu eram încă în proiect la momentul ăla, dar am să îți povestesc din ce știu. [râde] Practic, proiectul ăsta de prevenție a violenței domestice a fost o bucățică din puzzle-ul mult mai mare pe care îl avea în vedere compania Avon prin Campania Respectului, o campanie a lor la nivel global. În România, ei au venit cu campania asta spre Fundația Friends For Friends și au zis: nu vreți să faceți voi un proiect de prevenție a violenței domestice pentru tineri? Că violența domestică se întâmplă și putem să lucrăm la conștientizare, la informare sau la cum să ieși din relațiile toxice atunci când ele deja sunt căsătorii cu copii și cu toate informațiile respective. Dar, în schimb, nu a existat nimic concret sau foarte clar în zona de prevenție, de hai să nu ajungem acolo, să nu ajungem să ne confruntăm cu răul cel mare ca să ne gândim la el. 

Asta e povestea pe care am auzit-o din toate părțile și cu care am click-uit și eu destul de bine. Mi se pare o oportunitate foarte mare și foarte mișto să identifici nevoia și oamenii (sau grupul de oameni) care pot să producă ceva valoros care să adreseze problema respectivă. 

Concret, ce este In a relationship în acest moment? 

In a Relationship e un proiect de prevenție a violenței domestice care lucrează cu tineri și cu adulți, pe zona de conștientizare, informare și clarificare a unor concepte. 

Și are la bază o cercetare pe care voi ați desfășurat-o începând cu 2016, la care au participat 1131 de elevi cu vârste cuprinse între 16 și 19 ani, dacă nu mă înșel

Da. Ei au fost respondenții principali, la aceste chestionare au răspuns însă și cei care le-au aplicat, adică cei care au aplicat pentru postul de cercetător adolescent. Concret, sunt acolo foarte foarte mulți tineri care au contribuit cu experiența personală la construcția clusterelor pe care mai târziu socioloagele Oana Ganea și Valentina Roșculeț au început să le identifice. 

Deci, practic, care sunt componentele acestui proiect? Avem această cercetare. Apoi?

După această cercetare a fost regrupată informația adunată în prima broșură In a Relationship și, pe baza acestei broșuri, fetele au mers în niște licee și au început să vorbească tinerilor și profesorilor despre ce au descoperit apropo de valorile sau principiile reflectate de rezultatele cercetării. Etapa următoare a fost în 2018 când am intrat și eu în peisaj și treaba mea era cumva să creez, pe baza informațiilor obținute deja în urma cercetării și lucrând cam pe aceleași principii de colaborare cu tinerii, un instrument de interacțiune cu tinerii. Că mergi la clasă și vorbești despre rezultatele tale obținute, dar odată ce-ai stârnit curiozitate și i-ai făcut pe tineri să își dea seama că au niște nevoi, îți vor formula și niște solicitări. 

Și ce facem cu toate informațiile astea? Hai să le facem cumva utile. În felul ăsta am construit și atelierul care e o chestie foarte simplă, nu sunt niște principii SF.

Ce se întâmplă în acest atelier?  

Atelierul a fost construit pornind de la cele mai importante valori pe care le ai atunci când îți alegi un partener așa cum au reieșit ele din cercetarea inițială. Așa că am grupat acolo 27 de categorii, le-am trecut pe toate pe câte un bilețel și ăsta e unul dintre exercițiile mari ale atelierului - relativizăm comportamentele de OK și NOT OK, ce e bine să faci, ce nu e bine să faci, relativizăm valorile astea pe care avem tendința să le găsim exclusiv pozitive doar pentru că sunt formulate pozitiv și încercăm să trezim gândirea critică, să aducem un pic de relativitate în felul în care ne raportăm la reperele astea externe.

Adică, așa cum zice și în descrierea atelierului, e ok să fii calm într-o relație, dar dacă ești foarte calm, prea calm atunci când poate situația ar cere niște emoție, s-ar putea să fi văzut drept nepăsător sau indiferent sau arogant uneori și asta nu face decât să pună paie pe foc dacă vorbim despre un conflict sau despre soluționarea unui conflict. Ei, genul ăsta de exemple, de cum le-am zis noi acolo „exerciții de despicat firul în patru”. Toată lumea zice că e aiurea, că nu ar trebui să despici firul în patru, să nu te mai gândești așa mult, astea sunt lucruri care li se spun foarte des în special copiilor și adolescenților care pun întrebări, care sunt curioși și care vor să descopere.

Și când te lovești ani de-a rândul de genul ăsta de feedback, cam scade motivația și dorința de a înțelege mai multe, de a fi mai în acord cu tine însuți, de a-ți calma conflictele interioare. Și înveți să trăiești cu ele așa, băgând mizeria sub preș. Asta mi se pare foarte riscant. 

FOTO: Claudiu Popescu

Asta cu "ce îți place să despici firul în patru" și "ia nu te mai gândi atât" este cumva o regulă, în general, la adulții din România? 

M-aș lansa un pic în derizoriu să zic că e o regulă de comportament. Dar, sincer, dacă ne uităm în jur, câtă lume nu e prea grăbită ca să stea un pic mai mult de vorbă sau prea prinsă în treburi ca să manifeste interes real pentru ce gândești sau ce simți acum? Sau nu știu, dacă vrei, uită-te într-un autobuz cât de mulți oameni nu se uită în telefon și o să poți să îi numeri pe degete și o să poți să clarifici și categoriile din care fac parte. Nu se uită pe telefon persoanele mai în vârstă care încă nu au achizițiile tehnologice necesare să se uite, că altfel ar face și ei același lucru probabil. 

Da, suntem indisponibili. Și nu doar pentru ceilalți, ci și pentru noi înșine. 

Întreb asta pentru că tot la începutul cărții scrie că nu există studii despre tineri în România. Cum stăm? Sunt prea puține sau chiar nu sunt deloc? 

Pe hârtie stăm destul de bine, în sensul că există câteva organizații care fac cercetare, dar nu știu câte sunt care fac cercetare la standarde academice. Dacă stăm să ne uităm la studenți, la master, acolo unde se mai pot face mici cercetări, nici acolo nu aș zice că suntem neapărat foarte bine. Om fi bine pe hârtie, cineva își ia notele, cineva își ia salariu, dar prea puțin am văzut aplicabilitate în viața de zi cu zi, în operațional, a sutelor, miilor de proiecte de cercetare pe care le fac studenții români. 

Există mai multe în alte țări? Există vreo discrepanță majoră față de alte țări din Europa, de exemplu?

Eu nu am învățat în afară ca să zic că am experiența asta, dar am vorbit cu oameni care au studiat măcar un semestru prin alte părți și e alta atitudinea societății față de cercetare, în general. E considerată o chestie valoroasă, un lucru fără de care nu ai cum să produci informație valoroasă, inovație, lucruri care să facă bine. La noi, cercetătorii sunt văzuți ca niște șoareci de bibliotecă care altceva nu știu să facă și care sunt oricum prea puțini ca să ne gândim la ei. Până și Institutul de Cercetare pentru Științele Educației, e acum în curs de închidere. Despre ce vorbim? 

Deci nu putem spune că tinerii sunt defavorizați când vine vorba de cercetări pentru că mai toate domeniile suferă? 

Tinerii sunt defavorizați în general când vine vorba de educație și de tipul de educație pe care îl primesc. 

De ce nu suntem atenți la tinerii de lângă noi? Noi, românii?

Acum aș putea să dau niște răspunsuri care vin din felul în care am reușit eu să integrez experiența mea de până acum. Cred că e atât de dureros să te vezi oglindit într-un copil sau într-un adolescent, încât majoritatea dintre adulți își pierd elanul, motivația, atunci când trebuie să fie modele într-un fel sau altul. 

Copiii și adolescenții reflectă tot timpul conflictele interne și pe alea dinamice din relațiile adulților. Și atunci e greu de gestionat pentru că, pe lângă raportarea asta rațională la o problemă care se cere soluționată mai intervine și raportarea emoțională. Sunt dispus să îmi asum responsabilitatea pentru chestia asta? Și nu, nu prea suntem dispuși.

Pe de altă parte, adulții români au toate motivele, cauzele - sunt înșirate una după alta toate traumele și experiențele de viață care le-au retezat și curajul și autonomia și încrederea în ei și încrederea în dreptate, așa ca și concept abstract. 

Vorbim aici despre perioada comunistă? 

Despre perioada comunistă și despre felul în care s-a făcut educație în perioada comunistă, o educație bazată pe frică și obediență. Și vorbim și despre felul în care principiile astea au rămas ca principii de educație în sistemul instituțional, de stat, cum încă se întâmplă peste tot. 

Chiar de dimineață am fost cu un alt proiect care se cheamă Tzitzi-Poc, într-o școală din București ca să facem un fel de discuții cu cei mici după ce-au participat la trei episoade Tzitzi-Poc - Tzitzi-Poc fiind acest spectacol de teatru de educație psiho-emoțională cu două personaje, un șoricel de bibliotecă, apropo de cercetătorii noștri prea puțini la număr și un dinozaur - iubirozaurus albastrozaurus - nu mai știu sigur dacă fix așa e specia lui.

Și am intrat în clasă să vorbesc ca psiholog cu cei mici să vedem ce au ținut ei minte din întâmplările cu Tzitzi-Poc. Și am văzut diferențele între grupurile de copii de la o clasă la cealaltă: ne-a izbit și pe mine și pe colega mea care e tot psiholoagă, cea care a și gândit conceptul ăsta al proiectului, Miruna Păun, ne-a izbit corelația dintre felul în care se purta gașca de copii și felul în care era învățătoarea lor, adică persoana aia cu care ei petrec patru-cinci ore în fiecare zi și care devine reperul lor principal când vine vorba de "am făcut bine sau am făcut rău".

Unde învățătoarea era prezentă și disponibilă emoțional și activă, și copiii erau deschiși și dispuși să respecte regulile și să le înțeleagă utilitatea și să se asculte unii pe alții, nu doar să sară ei în față să fie ei văzuți și auziți. Unde disponibilitatea emoțională a învățătoarei nu mai era atât de mare, se vedea - erau copiii care nu vorbeau fără să îi indici în mod clar pe ei sau copii care nu știau să își localizeze trăirile emoționale în corp. Unde învățătoarea avea un stil clar autoritar și total indisponibil emoțional, copiii stăteau cu mâinile la spate și așteptau să fie certați. 

Despre ce vorbim? În continuare se face educație bazată pe frică, iar adulților o să le fie întotdeauna mai ușor să apeleze la instrumentul ăsta al fricii, al șantajului emoțional prin frică, pentru a-i disciplina pe cei mici care sunt da, mulți, da, foarte diverși, da, cu o groază de nevoi și care își cer nevoile satisfăcute mai activ decât adulții. 

Foto: Claudiu Popescu

În ce fel de adolescenți se transformă copiii care sunt educați cu frică? 

În adolescenții de care se plâng toți adulții: ăia care sunt rebeli, ăia care mint, ăia care nu sunt atenți, nu îi interesează nimic, nu vor să facă nimic, nu au respect de niciun fel. 

Se poate ajunge încă la ei așa rebeli cum sunt?

Sigur că da. 

Le tot spuneți de-a lungul cărții generația nevorbită. De ce generația nevorbită? 

E destul de simplu. [râde] Odată ce îi faci să se gândească la lucruri care îi interesează, indiferent din ce categorie de adolescenți ar face parte, vorbesc. Vorbesc și nu se mai opresc din vorbit. Se opresc din vorbit atunci când trebuie să îi asculte pe ceilalți - Doamne, ai mai văzut asta vreodată la liceu? Se opresc ca să fie atenți și ca să înglobeze informație și emoție. Sunt prezenți, activi și dedicați pentru că au nevoie. 

Chiar și cei rebeli?

Aceia sunt cei mai deschiși și cei mai cooperanți. 

Există și o explicație pentru asta?

Eu îmi explic asta prin faptul că ei sunt cei mai în contact cu propriile nevoi. Un adolescent rebel e mai în contact cu furia pe care i-o provoacă nedreptatea la care e supus. Un adolescent obedient și calm și conștiincios s-ar putea să nu fie foarte în contact cu emoțiile pe care i le provoacă nedreptatatea, iar nedreptate întâlnim la tot pasul - adică simplul fapt că profesorul țipă, în loc să vorbească pe un ton decent, sau simplul fapt că toți ceilalți colegi la un moment dat fac altceva în timpul orei - astea sunt lucruri care sunt trăite ca o nedreptate de fiecare dintre noi și dacă nimeni nu sancționează genul ăsta de nedreptate, ajungem să credem că e normal să fie așa. Și ajungem să ne și adaptăm la cum e normal, nu? Ca să supraviețuim. Asta ne trebuie tuturor.

Săptămâna trecută vorbeam cu o învățătoare de la o școală incluzivă din Ferdinand, de pe lângă Piața Obor, și îmi zicea „măi, Silvia, când vorbesc cu ei așa, toți copiii știu să răspundă bine”. Ei fiind copii de clasa a II-a sau a III-a, nu mai știu sigur, care vin din medii defavorizate, mulți copii de etnie rromă care nu au acasă părinți cu facultăți, cu studii, cu posibilitate de a-i susține motivațional la școală. "Când vorbesc cu ei, ei știu să dea răspunsul corect și după când suntem în clasă, ba își pun o piedică, ba îi dă cu cotul peste nas colegului, ba se trag de păr, ba… și eu nici măcar nu pot să mă supăr pe ei", zicea învățătoarea, "pentru că îmi dau seama că ei au nevoie de abilitățile astea că la ei acasă s-ar putea să fie vorba de ceea ce le trebuie ca să supraviețuiască în comunitate. Cum să fac eu ca învățătoare echilibrul ăsta?"

Ea având, evident, câteva ore pe zi cu ei. Și în restul zilei copilul se duce înapoi în cartier, în gașca de acasă. Cine știe câți frați are, cât de bătăioși sunt, dacă părinții sunt sau nu prezenți, dacă există violență sau nu în familie, dacă e, de care fel e, e și fizică, e și sexuală? E doar între părinți și copiii doar asistă? Sau chiar și copiii sunt abuzați? 

Și ce faci în situația asta, ca învățător? 

Mulți plâng. Își toacă nervii ani de zile la catedră, duc de la ei de acasă tot ce au și ce n-au, de la bani ca să multiplice materialele didactice, că școala n-are bani să le cumpere hârtie și imprimantă, la hăinuțe pentru copiii cu părinți fără posibilități ca să aibă cu ce să vină îmbrăcați la școală.

Mulți, mulți învățători sunt extrem de depășiți de situație. Și nu pentru că s-a întâmplat azi un conflict sau ieri, ci pentru că pur și simplu sunt mult prea mulți copii pentru ca un singur adult să le facă față tuturor nevoilor acelor copii. Asta e o problemă a întregului sistem de educație din România. 

E nevoie de clase mai mici, de personal de specialitate, de grupuri de suport pentru profesori, e nevoie de competențe emoționale la fel cum e nevoie de aer. 

Care ai spune că sunt cele mai surprinzătoare lucruri pe care le-ați descoperit în cercetarea despre adolescenți? 

Pe mine, personal, m-a șocat faptul că adolescenții pe care i-am întâlnit, și poate am avut eu noroc, nu zic, poate erau adolescenți trecuți printr-o educație mai bună sau mai actualizată, mă, dar sunt mult mai competenți decât adulții la tot ce ține de autoconștientizare, de autoexprimare, au competențe emoționale mai dezvoltate decât adulții.

Pe măsură ce înaintăm în vârstă - și poate că nu e vorba despre români neapărat, ci despre adulți în general în spațiul ăsta fost comunist - parcă ni se tocesc simțurile, parcă nu ne mai permitem să simțim atât de mult pe cât ar trebui. Iar ăsta e tot un mecanism de protecție. Dacă orice ai face tot te doare, te înveți să nu te mai doară. Dar adolescenții sunt o generație proaspătă, pentru ei cele mai multe lucruri sunt noi și mi se pare extraordinară capacitatea lor de a înmagazina informația. Chiar dacă uneori fac atribuiri greșite și ar avea nevoie de corecții și de explicitări sau de mai multe studii de caz, exemple concrete…

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

Exemple care ar veni dacă ar exista…

Comunicare. Dacă ar exista pur și simplu comunicare. Lor le e mult mai ușor să integreze în felul în care se raportează la realitate concepte precum empatia, respectul, dreptul, responsabilitățile. Adulților în continuare le e greu să își contureze un discurs intern și un comportament, adică o interacțiune cu lumea, bazate pe principii de-asta de valori. Ei fac lucrurile mai pe pilot automat. Și cred că asta ne îndepărtează foarte des de obiectivul primar pe care îl avem: să ne fie bine.  

Imagini din caietul de lucru "Relațiile adolescenților din România și ce spun ele despre noi", lansat în noiembrie 2019. Foto: Claudiu Popescu.

Dincolo de asta, ce ai mai descoperit surprinzător la adolescenți?

Că le este mai ușor să admită când greșesc, poate este și o urmare a sistemului educațional care îi tot încarcă și încarcă și încarcă și atunci presiunea asta permanentă poate să te facă să zici despre tine că nu ești în stare sau că ai greșit într-un fel sau altul. Dar având în vedere dificultatea adulților români de a-și asuma urmările unor greșeli, de a spune despre ei înșiși că au greșit în orice fel, mi se pare uimitoare capacitatea adolescenților de a admite. Până acum modelele lor comportamentale ar fi putut să îi convingă contrariul. 

O descoperire surprinzătoare în mod negativ despre adolescenți? 

Aș fi vrut să zic prima dată că n-au cu cine să vorbească, dar asta nu e deloc surprinzător. 

Nu vorbesc nici cu părinții, nici cu profesorii? Vorbesc între ei?

Vorbesc între ei, da. Uneori e bine chiar și pentru simplul fapt că te mai scapă de o povară emoțională. Că sfaturile pe care le primești nu sunt neapărat într-o direcție de comportament adaptativ sau de soluționare a problemei, asta e partea a doua. Dar, la urma urmei, învățarea empirică e la baza experienței noastre a tuturor și mult mai bine învățăm din greșelile noastre decât din ale altora - parcă ne vine să credem când ne și doare un pic. 

Dar surprinzător și dintr-o zonă de negativ, cred că m-a surprins de mai multe ori resemnarea adolescenților când era vorba despre a deschide anumite subiecte cu adulții importanți din viețile lor: părinții, profesorii, vreun antrenor sau… li se părea imposibil să vorbească despre abuzuri sau despre un anumit tip de abuz cu adulții importanți. 

Descifrează adolescenții corect abuzurile sau tind, mai degrabă, să minimizeze ce li se întâmplă? 

E o întrebare foarte importantă. E și așa și așa. De descifrat îl descifrează în sensul că își dau seama că se întâmplă ceva aiurea, dar nu reușesc să și identifice tipul de abuz. Pentru că majoritatea nu au educația necesară, nu le-a zis nimeni cu subiect și predicat - asta e așa pentru că așa, sau facem asta pentru că. Nu au parte de explicații de cele mai multe ori când trebuie să respecte anumite reguli. Iar asta îi afectează când vine vorba de identificarea corectă a cauzelor sau a lanțului cauzal - cum am ajuns unde suntem.

Ziceam că e o întrebare importantă și pentru că chiar dacă ei nu identifică neapărat corect lucrurile, faptul că reușesc să stabilească această corelație între felul în care se simte ceva greșit - că o simți în stomac, că nu îți dă pace, că te gândești de 15.000 de ori și generezi scenarii alternative de cum ai fi putut să reacționezi sau ce ai fi putut să spui - asta denotă viață interioară. Și oricât de neplăcute ar fi formele în care experimentăm viața asta interioară, e bine că ea există, că există procesul de reflectivitate asupra propriei emoții. 

Cam cum se raportează adolescenții la adulți, în general, cam care sunt relațiile pe care le-ați descoperit? 

Îi văd ca pe niște figuri de autoritate false, de prea multe ori. Nu pot să dau niște procente și e relativ de la grup la grup sau de la adultul în discuție la altul. Dar în general adolescenții sunt foarte resemnați cu treaba asta că adulții sunt prea cu ale lor și că pe ei nu o să îi asculte nimeni. Chiar sunt resemnați mulți dintre ei. 

De aici deducem că există această mare nevoie de comunicare cu adulții. Dar dacă părinții nu au educația necesară ca să vorbească despre lucrurile astea cu tine, atunci care e soluția? 

Poate familia îți oferă bani să plătești genul ăsta de servicii. Sau poate că poți merge la organizația din orașul tău care ajută pe partea asta. Și, mă rog, aici ar trebui și ca familia să fie de acord cu ajutorul ăsta specializat. Am întâlnit familii care își amenință copiii cu mersul la psiholog. Dacă nu faci asta, dacă nu taci din gură, dacă nu iei 10… te duc la psihilog. Păi, scuze, dintr-un potențial ajutor, transformăm psihologul într-un fel de Bau-Bau. Numai acolo să n-ajungi. 

Merg adolescenții la psiholog?

Cei din București în număr mai mare. În alte orașe foarte rar. Dacă nu se nimerește să fie profa de psihologie din liceu mai dedicată, să facă tot felul de acticvități cu adolescenții sau dacă nu e vreun centru d-ăsta de arte, cursuri, cum e la Roman, unde să existe o comunitate de tineri din care ei să facă parte…

Dar își pun măcar problema? Adică, vorbind cu ei, ați înțeles că și-ar dori să meargă la terapie dacă ar avea ocazia? 

Cred că da. Și cred că există din ce în ce mai mult modelul ăsta în cultura pop, în ce înseamnă filme și seriale la care ei se uită și, atunci, într-un fel în care adulții nu au cum să respingă, modelul ăsta începe să fie din ce în ce mai prezent la ei.

Totuși, depinde foarte mult și de adulții din viața lor și cum se raportează ei la modelul ăsta. Că dacă mama, tata ți-au zis de când erai mic că te duc la psiholog dacă nu ești compliant, păi atunci psihologul o să fie așa o figură față de care ai foarte multă ambivalență - pe de-o parte vrei să îi ceri ajutorul, pe de altă parte ți-e frică să apelezi la genul ăla de ajutor. Pentru că ce spune asta despre tine? Că ești nebun, rău, bolnav - niște lucruri cu care tare greu poți să te identifici. 

Foto: Claudiu Popescu

Cartea asta totuși se adresează adulților - părinților și profesorilor. Care este scopul ei, de fapt? 

Scopul acestei cărți e cumva partea a treia a proiectului - după etapa cu atelierele când ne-am dat seama că oricât de frumos și oricât de mult am sta noi la atelier, că ar trebui să dureze trei și am stat și câte șapte ore, concluzia nu poate fi decât că ei au nevoie de genul ăsta de interacțiune, la fața locului, acolo unde trăiesc ei. Iar noi nu o să putem face asta, că suntem o mână de oameni aici la Fundație. În schimb, există alți adulți care ar putea face asta dacă ar avea parte de educația necesară sau de suportul necesar. De-asta am creat această carte.

Practic, ce misiune ar trebui să își ia adulții de acum înainte, poate chiar cu ajutorul acestei cărți, ca să își ajute adolescenții și ca să își îmbunătățească relațiile cu ei? 

Să se documenteze, să învețe. Nimic mai mult decât ceea ce le cer și ei adolescenților și copiilor din viața lor. E rezonabil zic eu. 

Și este și fezabil? Din experiențele pe care le-ați avut până acum cu adulții pe care i-ați întâlnit, există deschidere? 

Eu zic că da. Nu pot să generalizez, la unii e mai multă, la alții mai puțină. Sigur că depinde foarte mult și de tipul de personalitate, de cum ți s-a structurat personalitatea până în momentul acela, de obstacolele pe care a trebuit să le depășești, de cum a trebuit să le depășești, că fiecare activează diverse mecanisme de apărare și de adaptare de-a lungul vieții. Dacă rămânem în rolul de victimă sau dacă ne luăm rolul supravițuitorului sau al salvatorului sau al jokerului care doar stă de-o parte și pur și simplu râde de toate…asta depinde de noi. 

O chestie pe care am auzit-o de la mulți terapeuți valoroși pe lumea asta, spusă într-un fel sau altul, e că trauma nu este responsabilitatea noastră, dar vindecarea este. Și asta ar trebui să înțeleagă după părerea mea orice adult care se vrea părinte sau educator în vreun fel. 

Ați avut reacții până acum referitor la această carte din partea adulților?

Nu știu dacă pot să spun că am avut reacții până nu ne zice cineva și ceva de rău. [râde] Mesajele au fost obișnuite, că era nevoie, că e foarte valoros, că așa ceva chiar trebuia să se întâmple, că în sfârșit au pus mâna pe ceva de genul ăsta. Dar nu e ca și cum nu există literatură de specialitate.

Da, dar aici poate se găsește informație într-o formă mult mai ușor de consumat. 

Exact. Asta e o formă foarte accesibilă și de-aia am și încercat să o ținem cât mai mică în spațiu, în pagini. Să nu fie grea, să nu descurajeze obiectul în sine. Am încercat să fie o carte cât mai îmbietoare, cât mai plăcută, cât mai aerisită. Ca în felul ăsta niciun adult doritor de informație să nu fie descurajat și o să citească din scoață în scoarță. 

Practic, care este scopul final al acestui proiect?

Să deschidem dialoguri, să deschidem discuții între oameni. Eu asta îmi spun mie și asta le spun și celor care mă întreabă pentru ce facem asta. Nu o să putem face prevenție la nivel național, asta ar necesita niște resurse și o implicare mult mai mare decât suntem noi capabili să aducem. 

Ai anticipat puțin următoarea întrebare: de ce este nevoie ca acest proiect să capete o dimensiune națională? 

Ooo, păi aș vedea în primul rând mai multe organizații care să colaboreze. Și când zic organizații nu mă refer doar la ONG-uri, ci la instituții de stat, la oameni cu putere de decizie, la oameni care lucrează, vorba aia, pe bani pentru strategia educației din România sau pentru felul în care școlile sunt resurse educaționale pentru comunitățile lor. 

Pe lângă colaborarea asta dintre organizații, e absolut necesară expertiza. Adică avem nevoie de cercetări, nene, avem nevoie de cifre, avem nevoie de informație clară, concretă și oricât de frică ne-ar fi de sancțiunile care pot să vină dinspre organismele multinaționale precum UE, de undeva tot trebuie să începem schimbarea asta. Adică nu putem să semnăm angajamente și pacturi internaționale că implementăm educație pentru dezvoltare durabilă, de exemplu, care avea ca deadline de implementare 2019 și noi în continuare să nu avem, la naiba, nici măcar toate școlile cu toalete cu acoperiș și cu apă curentă.

Suntem învățați să trăim, așa, într-o realitate paralelă, de unde poate și statul paralel, mă gândesc eu. Că dacă într-un fel arată lucrurile pe hârtie și în alt fel arată în jurul tău, normal că dezvolți un dublu standard, automat. Adolescenții încă reacționează la acest dublu standard, dar pe măsură ce înaintăm în vârstă, ca să nu ne mai consumăm atât de mult, mergem pe pilot automat și nu ne mai stresăm atât de mult cu lucrurile care nu sunt cum ar trebui să fie. 

Foto: Claudiu Popescu

Sunteți optimiști după toate demersurile astea pe care le-ați făcut? Adică credeți că va exista o schimbare în viitorul apropiat?

Că vrem sau că nu vrem, lucrurile se schimbă. Și se schimbă mai repede decât putem noi să controlăm. Odată cu internetul, în cărticica asta am și vorbit foarte mult despre cum toate abuzurile, toate comportamentele abuzive de care sunt capabili oamenii, au luat o formă în spațiul virtual. Toate.

Ceea ce nu le face mai puțin periculoase.

Le face și mai periculoase. Pentru că se propagă mult mai repede, ajung la mai mulți oameni deodată, nu mai necesită prezență sau să fii acolo ca să ți se întâmple, necesită doar acces la internet și vulnerabilitate. Și vulnerabilitatea e dată de lipsa educației, iar cum noi avem o educație neactualizată, practic cu toții suntem vulnerabili din punctul ăsta de vedere.

Tot vorbim despre dezinformare, despre fake news, despre manipulare, propagandă, păi nimic din asta nu e nou. Și se practică de foarte multă vreme, dar acum se practică cu ajutorul internetului și cu comunicație instantanee. Și asta ne face extrem de vulnerabili. Dar asta nu înseamnă că nu putem să ne folosim de beneficiile tehnologiei în scopuri pozitive. Așa cum pot să ne facă rău, putem să le și punem în slujba binelui. 

Pe lângă această cooperare, ar fi nevoie și de actualizarea resurselor educaționale. Copiii, adolescenții care trăiesc jumătate din viața lor în mediul virtual, nu o să mai aibă de unde să manifeste curiozitate și interes pentru niște chestii prea redundante sau prea lipsite de magie pentru ei, cum sunt anumite chestii care se fac la școală și pentru care ei sunt acuzați că sunt neatenți, că sunt dezinteresați sau incapabili să învețe. Depinde de noi. Ce etichete vrem să le punem? 

Există vreo reacție din partea vreunei autorități publice la proiectul acesta al vostru?

Până în momentul de față, nu. Știu însă sigur că vara asta, la un atelier In a relationship, care s-a ținut în cadrul festivalului Ideo Ideis din Alexandria, a participat o persoană care lucrează în departamentul de prevenire de la Inspectoratul de Poliție Județean Teleorman. Această doamnă a fost extraordinar de impresionată și foarte motivată să includă această metodă de a deschide dialoguri cu adolescenții în felul în care ei își fac acțiunile ei de prevenire. Practic, ea a venit acolo să observe cum facem noi să vorbim cu adolescenți și să nu vorbim cu pereți. [râde] Și i-a plăcut mult și cred că a înțeles diferența dintre stilul autoritar versus acele conversații pe care vrem noi să le deschidem - nu există neapărat rău și bine, dar există părerea mea și părerea ta, există emoțiile mele și emoțiile tale. 

Ca să concluzionăm, cum văd adolescenții noștri relațiile?

Mie mi se pare că adolescenții, generalizând, percep relațiile ca pe ceva destul de sănătos. Ca pe niște chestii naturale și necesare. Ceea ce adulților le e greu să înțeleagă uneori - faptul că sunt naturale. Că se interpun cumva cu obiectivele educaționale ale tinerilor, asta nu le face mai puțin naturale - în aceeași perioadă în care învață despre istoria românilor, li se activează și niște hormoni noi în corp și încep să treacă prin niște schimbări. E la fel de natural. Cum este și curiozitatea despre "din ce este făcută lumea".

Interesul pentru sexul opus începe să se manifeste firesc și biologic corect în perioada adolescenței. Cred că aici noi facem niște greșeli de atribuție. Da, e ok să avem o disciplină și niște cadre în care să construim procesul de educație, dar asta nu înseamnă că trebuie să ne punem în fața naturii. Cu cât o să ne încăpățânăm mai mult să facem asta, cu atât vom ajunge la rezultate mai dezastruoase. 

Pentru că ai zis acum de interesul față de sexul opus, e o parte din carte care vorbește și de relațiile LGBTQ+, bănuiesc că aici e o discuție mult mai amplă.

Am inclus acolo la diverse categorii de abuz și abuzurile și discriminările tuturor persoanelor care fac parte din comunitatea LGBTQ+. În societatea românească asta e o discuție foarte dureroasă, în continuare ne luptăm cu morile de vânt când vine vorba despre mentalitatea deschisă, incluzivă, tolerantă, orice e diferit. Că vorbim în cazul ăsta despre LGBT, putem înlocui LGBT cu comunitate rromă și avem fix aceeași problemă sau cu orice altă comunitate etnică din România. 

Suntem educați să fim mândri că suntem români, dar o mândrie de-aia goală de sens și de valoare. Educația noastră a fost făcută în așa fel încât să fim mândri de niște forme goale pe interior. Și să uităm să fim atenți la ceea ce e important și valoros cu adevărat. Iar importantă și valoroasă este emoția, în ce fel îți trăiești zilele pe care le ai pe pământ, cu oricine simți tu.

Iar concluzia pentru adulți? Ce ar trebui să rețină ei? Care este cea mai mare nevoie a adolescenților din jurul lor și ce au de făcut, pe scurt?

Noi vorbim acum de adolescenți, dar eu de fapt mă refer la toate generațiile tinere, începând de la bebeluși și până la adolescenți - cu toții au nevoie de disponibilitate emoțională din partea adulților cu care interacționează. Și dacă nu știi ce înseamnă asta, ia și citește. 

Pentru că a fi prezent doar cu trupul, că ești acolo, în aceeași casă sau în aceeași țară, că ești prezent acolo propriu-zis, asta nu garantează calitatea relației dintre tine și acest pui de om în devenire care îți soarbe orice cuvânt și orice gest ca fiind hrană emoțională. Adulții trebuie să înțeleagă că responsabilitatea lor se duce mult mai departe de prezența lor fizică și de resursa financiară pe care sunt capabili să o pună la bătaie pentru a asigura nevoile familiei sau ale tinerilor cu care lucrează.

Și, la fel cum cei tineri au nevoie de educație, și adulții au nevoie de educație. Cred că dacă înțelegem lucrurile astea ca societate, o să ne îndreptăm într-o direcție puțin, puțin mai bună. Nu contează de unde ne vine rezistența la a învăța ceva nou - chiar nu contează. 

Fiecare are povestea lui și constelațiile lui de traume din care și-a luat mecanisem de adaptare, în schimb, ceea ce face diferența între cei care reușesc să integreze traumele și să își continue viața într-un mod satisfăcător și cei care nu reușesc să își integreze traumele și își continuă viața cu durere, cu suferință, cu reproș, este că cei care reușesc să facă să se simtă bine înglobează mai multă informație. Reușesc să găsească acea cale prin care să se traducă și să se actualizeze la cine sunt ei acum, să se redefinească ca indivizi, ca persoană. Oamenii care rămân blocați în suferință nu pot să accepte lucruri din afară. Pentru că sunt riscante, nu?

Așa se uită și majoritatea adulților la discuția despre educația sexuală în școli - “aoleu, riscant, este foarte riscant, dom'le, cum să îi învățăm pe copiii noștri despre ce e aia sex sau cum rămâi însărcinată sau cum poți contacta boli venerice. Păi dacă le dăm atâtea informații o să facă mai mult sex sau o să rămână mai multe fete însărcinate". 

Care or fi fricile, stai și te întrebi? Că de fapt e fix invers. Cu cât au mai multe informații clare, cei tineri și nu numai ei, cu cât au mai puțină confuzie în viețile lor, cu atât vor lua decizii mai potrivite și mai adaptative. Este fix pe dos decât ne imaginam și ne temem.

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...