Semicercul ignoranței: de-a baba oarba cu legislația UE

Handbalul, disciplină care a adus României patru titluri mondiale la masculin, dar cel mai recent acum aproape o jumătate de secol (1974), furnizează un exemplu perfect de conflict absurd, cu tușe dramatice, grotești și ridicole. Un semicerc al ignoranței. 

Campioana României, Dinamo București, s-a calificat în optimile Ligii Campionilor, cea mai bună performanță din ultimii zece ani. Dar, de o săptămână, toate energiile se concentrează pe un conflict între Federația Română de Handbal (FRH), al cărei buget vine majoritar de la stat, și cluburile profesioniste, la care grosul finanțării îl constituie tot fondurile publice, locale ori centrale.

Pentru a ridica nivelul echipelor naționale, FRH dorește mai mulți jucători români în campionatul intern. Doar că valoarea acestora nu este prea ridicată. Prin urmare cei mai răsăriți, beneficiind deja de un statut protejat, sunt mai scumpi decât handbaliștii străini, pe care cluburile cu ambiții îi preferă.

Consiliul de administrație al FRH, în ciuda opoziției unanime a cluburilor, a decis să limiteze accesul jucătorilor din țări din afara Uniunii Europene la piața muncii din România. Din toamnă, fiecare club va putea avea sub contract doar trei extracomunitari.

Dinamo are opt, fix osatura echipei (trei tunisieni, doi iranieni, un egiptean, un bosniac și un brazilian). Conducerea și suporterii clubului percep deci reglementarea impusă de FRH drept o răzbunare a președintelui federației, Alexandru Dedu.

Dedu, șef al FRH din 2014, se află în termeni foarte reci cu conducătorul secției de handbal de la Dinamo, Daniel Georgescu, fost vicepreședinte al FRH. Pentru ca sfidarea să fie transparentă, criteriile pentru liga feminină, care se plasează între primele patru din Europa ca bugete și performanțe, nu sunt la fel de severe.

Nu doar Dinamo este afectată de această reglementare, ci și alte cluburi, de la HC Dobrogea Sud Constanța la Politehnica Timișoara sau Minaur Baia Mare. 

Totuși, de ce este ridicol conflictul, amplificat până la sațietate de media sportive? Pentru că ambele părți, dar mai ales federația, ignoră cu îndârjire o decizie a Curții Europene de Justiție (CJUE), care ar dilua controversa până la insignifianță.

În 2003, CJUE tranșa un caz similar, culmea, tot din handbal. Maroš Kolpak, handbalist slovac, fusese licențiat de clubul său din a doua divizie germană în 2000, când Federația Germană de Handbal limitase numărul extracomunitarilor la doi per grupare.

Sportivul a contestat în justiție măsura ca discriminatorie. Argumentele sale erau în esență că deținea cetățenia slovacă, țară care avea un acord de asociere cu UE, și că dispunea de un contract de muncă valabil. Curtea i-a dat dreptate: prin verdictul Kolpak, toți resortisanții statelor cu care UE are un acord de asociere și care beneficiază deja de un contract de muncă valabil în țări membre UE nu mai pot fi considerați extracomunitari.

Decizia lărgea sfera de acțiune a mai cunoscutului și revoluționarului verdict Bosman, adoptat de CEJ în 2005, prin care toți sportivii cetățeni ai UE nu mai puteau fi considerați străini în niciun alt stat membru. Verdictul Bosman a schimbat pentru totdeauna fotbalul european.

El mai stabilea că, la terminarea contractului unui jucător, cluburile nu mai pot pretinde nicio sumă de transfer, iar acesta poate semna fără opreliști cu orice altă grupare. Grație anonimului belgian Jean-Marc Bosman și libertății de circulație instituite de tratatele UE au ajuns să câștige Cristiano Ronaldo sau Lionel Messi sumele obscene de azi. 

Deciziile CEJ sunt obligatorii pentru toate statele, iar neconformarea atrage penalități financiare pe care Curtea le poate impune statelor în culpă, atât forfetare, cât și pentru orice zi, lună, trimestru de întârziere a punerii în aplicare.

Nu FRH ar plăti sumele respective, ci guvernul României, care finanțează și forul handbalistic. Ce ar însemna aplicarea verdictului Kolpak în cazul Dinamo? Cei trei jucători tunisieni (Missaoui, Bannour, Alouini), bosniacul Zulfic și egipteanul Shebib sunt resortisanți ai unor state ce au acorduri de asociere în vigoare cu UE și dețin contracte de muncă într-un stat UE, deci sunt asimilați cetățenilor europeni.

Rămân a fi considerați extracomunitari iranienii Heidaridad și Mousavi, precum și brazilianul Nantes Campos. În plus, Dinamo poate transfera oricâți alți tunisieni, muntenegreni, sârbi (exemple de țări cu handbal decent și asociate UE), cu condiția să îi aducă din campionatul altui stat UE, nu direct din țara lor de origine.

Cu două zile înaintea publicării acestui articol, l-am întrebat pe președintele FRH dacă forul pe care îl conduce a luat în considerație verdictul Kolpak înaintea de pronunțarea controversatei decizii de limitare a numărului de extracomunitari. Domnul Dedu nu ne-a răspuns până la această oră.

Dacă FRH nu cunoaște un precedent celebru din sfera sportului său, nici contestatarii, recte cluburile vizate, nu stau mai bine. În locul unei seci notificări, Dinamo alimentează isteria, printr-o strategie de comunicare unde șantajul sentimental alternează cu provocarea cu substrat naționalist (cum ar fi amenințarea cu mutarea echipei în Ungaria).

Media sportivă, de la print la TV, a practicat senzaționalismul, solicitând reacții la cald ale părților în conflict (jucători, oficiali), însă niciodată opinia unui specialist în drept european (deși chestiunea acordurilor de asociere cu UE a fost invocată).

Întrebarea evidentă: “poate o federație sportivă din România să ignore legislația UE fără consecințe?” nu s-a impus pe agenda emoțională a dezbaterii, din care insultele și amenințările nu lipsesc. Urmând aceeași logică precară, este la fel cum primăria din Ilva Mică ar decide să nu aplice constituția, în baza unei hotărâri a consiliului local. 

Aliajul de incompetență, reavoință, meschinărie și scandal, toate irigate generos cu bani publici, nu este nicidecum excepția în sportul românesc (și nici în media, din păcate).

La rândul lui, sportul este oglinda mai mică a societății, în care criteriul competenței pare, și de multe ori chiar este, doar un basm de adormit copiii. Din fericire, chiar dacă unii dintre noi o ignorăm, legislația europeană rămâne la fel de valabilă și obligatorie pentru România, în sport sau în alte domenii.

Ca un colac de salvare, discret, dar nu mai puțin fiabil.