Fotografii de Voicu Bojan, la Lacul Baikal

Scurt îndrumar de privit îndelung un lac

‘Marea Sfântă’, așa-i zic rușii Lacului Baikal, poate unul dintre cele mai frumoase lacuri ale lumii. Pe malurile lui am stat, am visat îndelung și defel nu m-am plictisit. Și poate aș mai fi stat și astăzi, dacă Trans Siberianul nu fluiera ascuțit după mine, în gara din Irkutsk.

Baikal e un lac la care te poți uita la nesfârșit, fiindcă acolo lumina schimbătoare face totul.  Într-un fel arată dimineața devreme, altfel la prânz și diferit la apusul soarelui. Ba e o oglindă cristalină, care îți dă iluzia că se contopește cu cerul, ba e o masă compactă de un albastru ultramarin mat, plină de vălurele mici, ascunzând mistere mari, până hăt, la 1630 de metri, adâncimea lui maximă.

Cehov zicea că poți vedea prin apele lui la fel cum vezi prin aer, atât e de limpede. E practic, cea mai mare rezervă de apă dulce a lumii. Dacă, într-o bună zi, toate robinetele pământului ar seca, omenirea s-ar putea adăpa din acest lac încă 40 de ani.

În Baikal se varsă nu mai puțin de 336 de râuri și râulețe, însă din el pleacă doar unul singur – Angara. La fel, dacă toți acești afluenți ar seca brusc, Angara ar mai curge imperturbabil încă vreo 400 de ani. Savanții ruși au calculat și cu ei nu e de glumit.

În jurul lacului sunt munții, sălbăticia, Mongolia și nesfârșirea din taiga, un fel de junglă, dar mai pe răcoare. Vreme de 5 luni pe an, grosimea gheții e undeva între 2 și 10 metri, destul ca lacul să fie străbătut de mașini și camioane, sub care poți vedea înotând peștii. În restul anului e un frigider, rai al focilor de apă dulce și al miilor de specii endemice, care mișună doar pe acolo.

S-a constatat că problemele omenirii vin din incapacitatea noastră de a sta singuri locului într-o casă izolată, vreme de 3 zile, fără impulsuri din afară. Se spune că atâta timp cât există cabane uitate în locuri neștiute, nu e chiar totul pierdut.

Într-o zi, un tânăr francez trăznit și-a cumpărat pe malurile Baikalului o izbă de lemn aflată la 5 zile de mers pe jos până la prima așezare umană. Acolo a petrecut o jumătate de an, timp în care a încercat să răspundă la niște întrebări personale:

‘Nu cumva libertatea înseamnă în primul rând, să fii stăpân pe timpul tău? Nu cumva fericirea înseamnă, la urma urmei, să ai parte din plin de singurătate, spațiu și liniște – lucruri care le lipsesc oamenilor din marile orașe?’

Așa începe jurnalul sihăstriei lui Sylvain Tesson, carte care m-a făcut să visez din nou că, într-o bună zi, m-aș putea întoarce pe malurile Mării Sfinte ca să mă oglindesc în apele ei, la nesfârșit.

Părinții pustiei erau foarte simpatici în râvna lor: fugeau de diavol în găuri săpate în pereții stâncilor și trăgeau scara după ei, respirând eliberați, doar ca să dea peste el instalat deja confortabil în chilia lor secretă.

Noi suntem și mai simpatici: ne apucă uneori să fugim de lume, dar cu măsură. Nu cumva să ne lipsească șervețele umede, crema de soare factor 50 și, mai ales, Doamne-ferește să ne uităm acasă încărcătorul de telefon.

Ținem lumea întreagă în căușul palmei, mângâind un ecran cu degetul mare. Apoi ne mirăm că excesul de informație ne zăpăcește până alunecăm în depresie. Poate ar fi bine să nu uităm niște proporții, cum ar fi că producția vizuală a întregului secol al XIX-lea e echivalată cu doar o jumătate de zi de postări pe Instagram.

Creierul nostru, spun specialiștii s-a format în mii și mii de ani cu informație puțină și timp lung pentru procesarea ei. Un țăran care mergea o dată pe an la târg se gândea la minunățiile întâlnite acolo mult și bine. Acum ne trezim într-o situație taman pe dos – exces informațional și o acută lipsă de timp. Rezultatul? Minte sucită, panică și psihoterapie la greu.

Sihăstria e, prin definiție, neafiliere, refuz al alinierii. E rupere a contractului social. Sihastrul zice cu obrăznicie: Eu am plecat. Continuați fără mine. Viața lui nebunească e o critică adusă societății, obedienței și supușeniei. E răsturnare a normelor.

Sihastrul e micul junghi din coasta lumii, o negare obraznică a fundamentului civilizației. De-asta nu-l prea iubește lumea.

Cum să accepți un om care, deodată, iese din rând, se înfrățește cu prima pală de vânt și, în loc meargă dimineața la serviciu ca să plătească taxe cinstit statului, se topește în căldura fetală a unei cabane în timp ce bea vodcă rusească, fumează trabucuri cubaneze și citește pe rupte, în vreme ce afară urlă sălbăticia, lacul înghețat și un viscol dezlănțuit, totul la -30 de grade Celsius?

Să nu te enervezi pe un asemenea om?

Măcar dacă ar tăcea, ar fi foarte bine. OK, încă un țăcănit rupt de lume, neștiut de nimeni, într-o pădure, iarna, chiorându-se la un lac. Doar că anahoreții ăștia moderni nu se pot abține. Scriu un jurnal, publică o carte, devin cunoscuți, iau premii și apoi te trezești cu ei pe la TED sau dând interviuri pe la diverse show-uri tv. Și praful se alege de toată sihăstria lor…

Când sihăstria devine pretext pentru celebritate, mie unul, îmi pare ușor suspectă. Despre pustnici numai de bine, ideal ar fi ca nici măcar să nu știm că există.

Deschid cartea lui Tesson la întâmplare și transcriu ce gânduri se iscă din plictiseala omului nostru în ziua de 19 februarie :

E seară, ora nouă. Stau la fereastră. O lună sfioasă își caută sufletul pereche, însă cerul e gol. Înainte, storceam viață din fiecare secundă; acum învăț să contemplu. Cea mai bună cale de a dobândi liniștea monastică este să fii constrâns să o îmbrățișezi. Să te așezi în fața ferestrei cu o cană de ceai în mână lăsând orele să se infuzeze și dând răgaz peisajului să-și preschimbe nuanțele, fără să te gândești la nimic și deodată să apuci ideea din zbor și să o notezi în grabă în carnet. Funcția de bază a ferestrei: să lase frumusețea să intre, iar inspirația să iasă.

Tesson e depozitarul fanteziei noastre secrete de evadare în necunoscut și pustiu, visul nemărturisit de a naufragia pe o insulă nelocuită, de a te ascunde de lume într-o tainiță, unde să nu te ajungă știri, facturi și social media.

Tot citind la cartea asta mi se făcea progresiv poftă să ies din sistem, ca Ioan Botezătorul, ‘glasul celui ce strigă în pustie’, cel mai tare profet anti-sistem, fapt pentru care a plătit cu capul. Cum o fi să stai în deșert îmbrăcat doar într-o haină aspră din păr de cămilă și să combini la micul dejun lăcuste cu faguri de miere? Sfântă sălbăticie.

Doar că deodată a sunat la interfon tanti cu Salubritatea și m-a trezit din reverii, la fel cum ne trezea maistrul cu câte o palmă după ceafă, la orele de atelier. Factura s-a scumpit peste noapte de la 53 la 84 de lei. Scurt și fără explicații savante, punând și mai multe vreascuri uscate pe focul imboldului meu secret de a dispărea din lume.

Pe la sfertul cărții mi se făcuse așa o ciudă pe Tesson ăsta, încât aș fi fost bucuros dacă măcar scria un pic mai prost. Da’ de unde! Omul scrie al naibii de bine. Așa că iar am căzut în fantezii, dar altfel:

Trimiteți-mă, vă rog, careva și pe mine juma de an într-o cabana cu vedere la Baikal și jur că o să scriu o carte chiar mai bună.

Tesson nu face, aparent, mare lucru – patinează pe gheața translucidă, se plimbă prin păduri numărând urmele de râși și lupi, crapă lemne, bagă pe foc și studiază lumina, așteptând marele semn al venirii primăverii. O lălăie cu zilele, într-o lene imensă, dar care la anahoreți nu se cheamă lene, ci contemplație.

Citesc versuri chinezești sorbind din vodcă. De s-ar nărui lumea civilizată, ar ajunge vreun ecou măcar până aici? Cabana mea e un bunker de lemn. Existența mi-e apărată de un blindaj din trunchiuri de copaci! Grinzile groase, alcoolul și poezia formează împreună o triplă armură. Cabana mea e departe, nu mă întrebați nimic: nu știu nimic – zice un proverb rus din taiga.

În rest, omul citește enorm și de toate, cugetă, scrie, fumează și seara se machește molatec, atent la sunete și lumini. Rar, primește vizitatori. Și mai rar, pleacă cu zilele în câte o vizită. Acolo se întinde la mese și închină pentru te miri ce, așa cum fac rușii de obicei. Studiază, cu un drum, ca un cercetător, cu ce se mănâncă sufletul rus. Dar mai ales, se pune pe sine sub lama microscopului marilor interogații, apoi trage concluzii.

Suntem singurii responsabili dacă ducem o existență mohorâtă. Când viața nu mai are gust, înseamnă că papilele noastre gustative sunt atrofiate. Te-ai săturat? Vrei o schimbare? Du-te să trăiești în pădure! Dacă și atunci simți la fel, că te-ai săturat de tot, verdictul meu este că ai ajuns să nu te mai suporți pe tine însuți. De fapt, asta e problema. Caz în care trebuie să iei măsurile de rigoare.

Colo spre finele acestei cărți minunate, care m-a făcut să visez ziua și noaptea la Lacul Baikal, încerc mici satisfacții răutăcioase: pe autor îl părăsește iubita din Franța și îl paște căderea din paradis. E deja iulie, gheața s-a topit, fluturii mor cu miile înecați în lac, iar focile scot mustățile din apă, verificând periodic dacă s-a schimbat ceva pe lume.

Tesson a crescut vreme de două luni doi câini siberieni, de care trebuie acum să se despartă. Trebuie să se mai despartă de prieteni, de cabană, de lac, de pădure și urși. Tonul jurnalului devine amar-dureros. Dar tot nu se lasă. Rămâne la fel de contemplativ până la final, fără să devină siropos-sentimental. În plus e sincer, auto-ironic, lucid și plin de umor.

Reușește cu brio să întrețină acea flacără a dorinței de a-l face pe cititor să-și ia lumea în cap. Autorul încă nu are 40 de ani, deci pentru el totul e încă posibil, chiar și ‘mitul eternei reîntoarceri’. Nu degeaba a luat cu el și cartea lui Eliade, cu același titlu.

4 iulie

‘Am descoperit o nouă definiție a luxului. Înseamnă douăzeci și patru de ore care stau doar la cheremul meu, în fiecare zi. Ca niște cadâne, ce mi se supun la o simplă bătaie din palme. Dacă două zile la rând vreau să stau tolănit în pat, cu o carte în brațe, cine ce-ar aveea împotrivă? Dacă-mi vine chef la căderea serii, să mă plimb printre copaci, cine-ar putea să mă oprească? Cel ce trăiește singur în pădure are doar două iubiri: timpul și spațiul. Cu primul face ce vrea, pe al doilea îl cunoaște ca nimeni altul.’

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Ți-a plăcut articolul nostru?

Atunci vrem să te rugăm ceva.

Dacă subiectele pe care le alegem ți se par relevante, iar stilul nostru nu te agresează, dacă PressOne este o oază de normalitate pentru tine, înseamnă că faci parte dintre acei oameni la care ne gândim în fiecare zi.

Orice donație va fi un semn că munca noastră își atinge scopul. Îți mulțumim!

Donează