Scrisorar. Unde iubirea e mai tare decât moartea

Voicu Bojan

Redactor

Azi-noapte a nins juma’ de metru. Când se întorc zăpezile de altădată, mă simt și eu dator să mă întorc la citit ruși. Când zăpada e mare cât la Iasna Poliana, moșia lui Tolstoi, nu contează ce, numai ruși să fie.

Pot să fie clasici gen Cehov, Tolstoi, Ilf și Petrov sau Bulgakov, dar și din cei mai recenți: Nabokov, Soljenițîn, Ulițkaia sau Vodolazkin. Uite-așa m-am trezit vreme de o săptămână adormind seară de seară cu cartea lui Mihail Șișkin pe piept, undeva în Alpii Tirolezi.

„Scrisorar” e o carte seducătoare, de o tristețe nesfârșită cât stepa, care mă face să visez că urc iar în Trans-Siberian și plec aiurea spre Estul îndepărtat, în căutarea acelui imens și generos suflet rus − atât de demonizat astăzi din pricina politicii agresive a Kremlinului.

Oamenii, sărmanii, n-au nici o vină. Pentru putere însă, Mihail Șișkin nu are decât cuvinte dure: „Acesta este un regim criminal și corupt, unde statul nu e altceva decât o piramidă de hoți”.

Drept pentru care a și ales, în 1995, să-și părăsească Moscova natală și să se stabilească în Elveția. Azi lucrează ca interpret și jurnalist, iar în restul timpului scrie cărți, una la vreo 5 ani.

Și câștigă premii, culmea, în Rusia!

Șișkin nu e încrâncenat, nu se teme de nimic, nu are inhibiții și teamă de penibil, fiindcă și-a luat ca scut trei maeștri care nu prea au cum să te facă de râs. Spune așa, într-un interviu așa:

„Bunin m-a învățat să nu fac compromisuri și să merg înainte având încredere în mine. Cehov mi-a împrumutat simțământul unui profund umanism, potrivit căruia pentru un scriitor nu trebuie să existe personaje complet negative. Iar de la Tolstoi am învățat să nu-mi fie teamă că par naiv”.

Cu acest bagaj se îmbarcă la drum, revendicându-se curajos mai degrabă de la clasici decât de la moderni.

Simplitatea poveștii din „Scrisorar” e dezarmantă: Sașa și Volodea se iubesc așa cum o făceau oamenii mai demult − cu sfială, cu pasiune și, nu de puține ori, în absență.

Fiindcă în orice mare iubire contează mai mult spațiul negativ: cât de intens te gândești la persoana îndrăgită atunci când ea nu e prezentă? Și nu câte mesaje de whatsapp cu inimioare poți să-i înghesui în telefon într-o singură zi.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în ultimul weekend înainte de Crăciun în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de Crăciun în București, târg de designeri în Cluj-Napoca, Seri de TraIARNĂ în Timișoara și concert de colinde în Iași. Tu ce faci în weekend?

Pacea edenică a celor doi îndrăgostiți e tulburată de izbucnirea războiului − unul banal, absurd și departe, undeva în China. Când? Pe la 1900.

Deodată, între ei se instalează nu doar spațiul, ci și timpul. Vorbim despre acel timp mitic în care iubirile se consumau ca interval între o scrisoare și următoarea.

Cartea toată e un schimb de scrisori de dragoste, de unde și titlul. Ai zice că nu e tocmai o temă pe care îți vine să te arunci.

Pare mai degrabă un volum destinat domnișoarelor de la o școală interbelică de bune maniere decât unor vremuri turbate ca ale noastre, când omenirea pare să comunice mai mult, mai haotic și mai irelevant ca niciodată.

Aici intervine stilul desăvârșit al autorului, care nu caută să convingă pe nimeni de nimic, ci doar împachetează cu eleganță și încredere, sub forma banală a epistolarului, toate temele mari ale omenirii, de care azi ne cam ferim, de teamă să nu părem penibili: logosul, iubirea, destinul, moartea sau nemurirea.

Șișkin nu se sfiește să pară demodat, naiv, pe alocuri excesiv de dramatic.

Și, plecând din această postură de om cu garda lăsată jos, își provoacă la maximum contemporanul digital, căruia îi fuge mintea mai degrabă la inteligența artificială, drone și 5G decât la un ridicol schimb de scrisori, pe hârtie, între doi îndrăgostiți despărțiți de un război.

Chiar, cine mai scrie astăzi scrisori? Poate tot atâția câți mai sunt pasionați de caligrafia cu pana de gâscă.

Dar scrisoarea e doar aparența, forma, învelișul. Fiindcă ce e cu adevărat răvășitor în carte este conținutul epistolarului, care este o extinsă simfonie a vieții și morții, străbătută de flacăra unei iubiri care mistuie orice logică și transcende orice obstacol.

E acea dragoste despre care, într-un moment atipic de exaltare, Apostolul Pavel zicea că ea „crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”.

Iubirea bate într-adevăr totul, inclusiv deznădejdea, războiul și moartea. Aceasta e teza cărții.

Iar tu, cititorul, te aștepți ca moartea să vină, undeva, la sfârșit, eventual la pachet cu un apus de soare saturat în photoshop. Numai că Volodea moare neașteptat la pagina 100.

Și-atunci Șișkin face o mutare de geniu, care sfidează orice rațiune, dar care se înscrie  în logica nebună a dragostei: în ciuda tragediei, scrisorile dintre cei doi continuă să curgă nestingherite, fiindcă nimic pe lume nu le poate opri.

Nici măcar moartea.

*

„Scrisorarul” e replica voalată a unei Biblii. Începe cu o Geneză:

„Deschid Gazeta de seară de ieri și acolo scrie despre noi doi. Scrie că la început va fi din nou cuvântul. Dar, deocamdată, la școală li se bagă în cap copiilor, tot pe stil vechi, că mai întâi a fost o explozie mare și tot ce a existat s-a împrăștiat în toate părțile”.

Se încheie într-o cheie meditativă, cu final deschis, cu un dialog despre veșnicie între Volodea și Popa Ioan − „domnitorul tuturor domnitorilor și stăpânul stăpânitorilor”, variantă a Celui îmbătrânit de zile care domină sala tronului din Apocalipsa:

„Eu: Dar unde e pietricica aia rotundă care e veșnicia?

El: Păi, am aruncat-o. Am băgat-o în buzunar și m-am dus să mă plimb. Acolo era un iaz. Veșnicia a sărit pe apă de vreo două ori și s-a dus, bâldâbâc, la fund, au rămas numai cercurile, și ele pentru scurtă vreme”.

Între Alfa și Omega, cele două paranteze care deschid și închid lumea, viața se amestecă în toate formele ei − genealogii, cronici, lamentații, psalmi, evanghelii sau epistole. Și străbătută de această apocalipsă continuă care e războiul.

În scrisorile celor doi se contopesc gesturi mici, fapte de o sfântă banalitate, cruzimi inutile de pe câmpul de luptă, tristeți iscate din rutina zilei, meditații cu glas tare despre rostul lumii, traume ale copilăriei cauzate de părinți neatenți și nefericiți, iar peste toate, dorul permanent, punctat de declarațiile de dragoste − liantul care leagă toată cartea.

Asta în ciuda faptului că el a murit demult și ea s-a măritat cu un altul pe care nu-l iubește, crește o fetiță și trăiește mai departe o existență searbădă, ca asistentă într-un spital înfrigurat și mizer.

Fiindcă, nu-i așa, doar dragostea e cea care poate acoperi totul, ierta totul, suferi totul și nădăjdui în reîntâlnirea salvatoare dintre Sașenka și Volodea undeva, dincolo de sfârșitul cărții și de tărâmul finit al morții.

Șișkin nu putea alege un trepied mai stabil pentru desfășurarea poveștii: dragoste, război și moarte.

A făcut-o Shakespeare în „Romeo și Julieta”, a făcut-o Hemingway în „Adio, arme!” sau Vodolazkin în „Laur”, au făcut-o nenumărați alții.

L-aș adăuga chiar și pe Márquez, cu „Dragoste în vremea holerei”, unde războiul nu există la vedere, ci este transmutat interior.

Această triadă e o rețetă aparent sigură, doar că Șișkin suspendă foarte rusește narațiunea orizontală de dragul meditației de adâncime despre natura lucrurilor și condiția umană.

Iese mereu în decor, își pune propriile obsesii grămadă în scrisorile celor doi, fiindcă acolo încape absolut orice.

Din foarte multele pasaje preferate, redau, în finalul acestui text, trei care m-au tot urmărit.

Sunt scurte meditații despre teme grele, de regăsit și în articolele sau interviurile autorului, dar admirabil strânse în pumn aici: fericire, timp și cuvinte. (Remarcabilă traducerea fără asperități și limpede ca apa realizată de Antoaneta Olteanu. Mulțumim.)

Fotografiile din acest articol au fost realizate în timpul călătoriei prin Rusia cu Trans-Siberianul, pe care o puteți redescoperi începând de aici.

Fericire

„Își amintea deseori cum, odată, când nu mai putea suporta, închisese ochii și simțise deodată că e fericită. Probabil că fericirea chiar așa și trebuie să fie, subită, ca o înțepătură de ac: copilul urlă, mușamaua miroase a urină, banii lipsesc, vremea e îngrozitoare, laptele s-a terminat, acum trebuie să curețe aragazul, la radio se transmite despre un cutremur, undeva e război și toate la un loc chiar formează fericirea.”

Timp

„Despre ce tot vorbesc? Despre faptul că nu avem timp. Ei, sigur, există ore și minute, dar timpul suntem noi. Oare timpul există în afara noastră? Noi suntem pur și simplu o formă de existență a timpului. Suntem purtătorii lui. Și vectorii. Deci timpul este un fel de boală a cosmosului. Apoi cosmosul o să se răfuiască cu noi, noi o să dispărem și o să urmeze însănătoșirea. Timpul o să treacă precum amigdalita.”

Cuvinte

„Cuvintele sunt înșelătoare. Îți promit că te iau cu ele în călătoria lor pe mare și apoi pleacă pe ascuns, cu pânzele întinse, și tu rămâi pe mal. Dar lucrul cel mai important este că realul nu încape în niciun fel de cuvinte. Din cauza realului amuțești. Tot ce este important în viață e mai presus de cuvinte. Într-un anumit moment vine înțelegerea faptului că, dacă ceea ce ai trăit poate fi redat prin cuvinte, asta înseamnă că nu ai trăit nimic.”

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€