Scrisoare către eroul meu

Dragă prietene,

Îngăduie-mi să-ți zic așa, chiar dacă nu ne-am cunoscut, chiar dacă tu nu mai ești în viață. Ne-am fi putut cunoaște la noi, în Botoșani, și ne-am fi împrietenit, dacă nu te omorau securiștii la nici 20 de ani. Eu cred că asta s-a întâmplat. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, asta au făcut. Dar știu că și tu i-ai chinuit rău!

Observi, nu zic Securitatea, ci securiștii. Adică nu sistemul, care pare ceva abstract, ci niște oameni concreți. Unii dintre ei au plecat în iad sau, cum se spune, au ieșit din sistem. Alții încă huzuresc printre noi, cocoșați de stele pe umeri și de pensii amețitoare.

Mai îngăduie-mi să-ți zic și erou, eroul meu, pentru că în Botoșaniul ultimilor ani de comunism nu a existat altcineva de tăria și de curajul tău împotriva dictaturii. Iar adevărul acesta este atât de trist, încât mă agăț cu disperare de numele tău, dragă Mugur Călinescu, mă pun cu umilință în umbra ta.

Mi-ar fi plăcut să fiu ca tine, dar n-am fost în stare. Eram un prost, pui de „Om nou”, nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmpla în comunism. Iar dacă am priceput ceva și n-am făcut nimic, rezultă că am fost un fricos și un laș. O epigramă sau o „șopârlă” strecurată într-un text nu înseamnă că am făcut ceva.

Tu te-ai luptat de unul singur cu Securitatea la 16 ani. Noi, poeții frumosului nostru oraș, de orice vârstă, o frigeam pe la cârciumi și, dacă ne întreba cineva ce facem, îi răspundeam în cor: „Rezistăm prin cultură!”. Și mai ceream o bere.

Te aduc în conștiința mea ca pe un salvator, ca pe o mângâiere. Ca să nu înnebunesc de rușinea de a nu fi făcut nimic atunci. Ca să nu mă înec acum în frică, în lașitate, în compromis. Tu ești eroul meu. Al nostru. Toți avem nevoie de eroi ca să ne călăuzească, să ne dea un sens, să ne spele păcatele în eternitate. Dar, să știi, astăzi adevărații eroi nu sunt prețuiți cum se cuvine.

În 1981, când tu aveai 16 ani și scriai pe clădirile din Botoșani lozinci anticomuniste, eu aveam 13 ani și recitam poezii patriotice la serbările școlare. Când pe tine te ancheta Securitatea, eu mergeam în tabere plătite de stat. Tu ascultai „Europa liberă”, eu citeam cu plăcere „Cutezătorii”. Și nu cutezam nimic. Tu ai cutezat.

Tu vedeai mizeria din jurul tău, o înțelegeai cu o maturitate de neimaginat la 16 ani, în vreme ce eu nu vedeam decât gardul construit în jurul meu la casa de copii și nu înțelegeam nimic din ce se întâmpla în țară. Și ca mine au fost aproape toți din generația mea. Toți trăiam într-o rezervație cu decor fals. Rar câte unul mai deschidea ochii, vedea adevărul, dar nu avea curajul să deschidă și gura.

Tu ai avut acest curaj. În tine îmi zidesc speranțele. În tine îmi regăsesc mândria. Tu mă faci mai bun. Pot spune acum tuturor: iată, un botoșănean de-al meu, un puști, s-a răzvrătit, a înfruntat de unul singur sistemul, Securitatea.

Prietene, crede-mă că nu am știut nimic despre tine și despre eroismul tău până după Revoluție, când ziaristul Constantin Iftime a publicat un reportaj în „Atitudinea”, la Botoșani. Securitatea a avut grijă să țină sub capac clocotul tău vulcanic. Dacă ar fi ajuns la mine măcar o șoaptă, un zvon, poate asta m-ar fi ajutat să mă trezesc mai repede. Însă la fel de posibil este, recunosc asta, că aș fi putut să te înfierez în vreo ședință cu mânie pionierească, mai apoi utecistă, alături de toți ceilalți care în loc să te susțină, fie și discret, te-au blamat public, te-au hulit, s-au îndepărtat de tine ca de un ciumat.

Am aflat așadar despre tine și despre curajul tău sublim abia în 1990. Că te-ai născut în 1965 și ai murit în 1985 – repet, eu cred că ucis de Securitate. Te-ai stins la nici 20 de ani, pe 13 februarie, care este chiar ziua mea de naștere, iar asta mă leagă într-un fel special de tine, eroul meu. În conștiința mea apăsată de remușcări asta e un fel de ștafetă pe care simt că am obligația s-o preiau. Îmi revine onoarea de a vorbi despre tine. De a lupta împotriva uitării.

Avem nevoie să credem în eroi, în simboluri. Ni s-au luat în comunism și știi bine în ce hal am ajuns atunci. Asta ni se întâmplă și acum: eroii și simbolurile călăuzitoare ne sunt înlocuite cu idoli de carton și tare mă tem că nu peste mult timp vom ajunge din nou o turmă rătăcită, de data asta fără gard electric în jur, behăind veseli într-o narcotică iluzie a libertății.

Știi, Mugurel, de curând am trecut pe la tine, prin Botoșani. Pe la mormântul tău din cimitirul Pacea și pe la apartamentul din strada Marchian, apoi am mers în toate locurile pe unde ai scris lozinci anticomuniste. Am mers pe urmele tale, să te simt cumva, să mă apropii peste moarte de tine. Așa cum fac scriitorii și credincioșii care se întind pe mormântul lui Tolstoi, la Iasnaia Poliana, ca se se pătrundă de energia, de geniul titanului.

Nu vei fi surprins să afli că după ce a murit și mama ta nu s-a mai ocupat nimeni îndeaproape de mormânt. Am găsit buruieni uscate, semnele unei uitări de neiertat. Toți oamenii aceia care trec pe lângă mormântul tău, în drum spre morții lor, nici nu știu cine ai fost, câtă viață ai adus în sufletele noastre prin moartea ta.

Pe placa funerară e scris doar atât, ca într-un registru civil: „Călinescu Iulian Mugurel / N. 28. V. 1965 – D. 13 II 1985”. Iar mai jos e săpată în marmură o strofă care, știindu-ți pasiunea pentru lectură, nu mă îndoiesc că ți-ar părea și ție naivă, nepotrivită pentru veșnicia unui erou autentic: „Un vis frumos mi-a fost viața / Cât am trăit pe-acest pământ, / La 20 de ani s-a stins lumina / Și zac de tânăr în mormânt”.

Mi-ar fi plăcut să văd un monument deosebit și o poezie solemnă, frumoasă, ceva care să le spună trecătorilor despre măreția singurătății tale în luptă. M-am întristat și mai mult. Ne e frică, Mugurel! Parcă am vrea să ștergem, odată cu amintirea ta, amintirea lașității noastre.

Am fost și la tine acasă, la bloc. Știi, blocul tău cenușiu din strada Marchian 62, întunecos, a căpătat acum niște culori vii, un acoperiș nou, ușile sunt vopsite frumos, la parter au apărut un birou notarial și un cabinet de optică medicală, toate geamurile sunt din termopan, ușile de metal, balcoanele îngrijite, adică – vreau să spun – chiar s-a schimbat ceva față de cum știi tu, nu mai e un mormânt vertical, de beton. Măcar atât. Și asta poate că datorită și ție. Gestul tău s-a înnodat undeva în funia nevăzută a revoltei, care în cele din urmă a sugrumat dictatura. O părticică din libertatea mea de azi ți se datorează. Și ceva din demnitatea pe care încerc zi de zi să mi-o întregesc.

Ce m-a întristat adânc, încât m-am așezat pe treptele de la etajul unu și am plâns cu coatele pe genunchi, dezolat, cu acel plâns prin care bărbații maturi își scapă copilul din ei printre pleoape, a fost că pe coridorul ăla înnoit, modernizat, cu uși lucioase de metal, ușa de la apartamentul tău, 21, era singura de pefeleu, exact ca pe vremea lui Ceaușescu. Parcă timpul, cu toate schimbările aduse peste tot, a încremenit la ușa ta, a pus pe ea o pecete de praf. Mi s-a părut că ușa ta e oglinda magică prin care treci pentru a pătrunde în lumea cenușie, mohorâtă, a comunismului.

Lângă ușă, pe perete, am văzut contorul de gaze. A fost montat de un an de zile. Și în vreme ce la toți ceilalți vecini rotițele se învârteau, iar ecranele afișau cifre mari de consum, la tine contorul arăta zero-zero-zero-zero. Casa ta e acum pustie. Părinții tăi s-au stins, s-au mutat lângă tine în cimitir. Contorul e încremenit, soneria e mută. Numai curentul, pe sub ușa jerpelită, leagă interiorul de lume.

În casă totul a rămas exact cum ai lăsat tu în 1985, aceleași mobile vechi, care pe vremea aceea erau frumoase, dar acum nu le mai au decât bătrânii prea săraci sau prea nostalgici ca să le mai schimbe, aragazul la care nu prea venea gaz și la care nici nu prea aveai ce găti, becurile prăfuite, telefonul cu disc, sigur e și microfonul instalat de securiști, radio-casetofonul JVC la care ascultai „Europa liberă”, cărțile tale, casetele cu muzică, totul sub un deget de praf.

Nu m-ar fi mirat să te văd ieșind din casă, îmbrăcat în trening, strângând în pumn creta cu care mergeai să scrii lozinci anticomuniste prin oraș. Și m-am gândit că totul ar trebui lăsat în casă exact așa cum se află acum, iar pe ușa veche, cu furnirul crăpat, să se pună o plăcuță: „Casa memorială Mugur Călinescu”, să se facă acolo un mic muzeu al vieții în comunism, un loc unde să ne reamintim prin ce am trecut și unde să cinstim memoria celui mai curajos dintre bărbații orașului: un puștan.

Există în Botoșani un Muzeu al Vieții Cotidiene în Comunism, poate singurul de acest fel din țară, înființat de scriitorii Dan Lungu și Constantin Iftime. N-ar fi rău să-și adauge o secție. Sunt sigur că n-ai avea nimic împotrivă, prietene.

Să știi, Mugurel, că nu doar apartamentul tău e nelocuit. Pe scara ta sunt 15 apartamente; și, din astea, într-unul e notariat, iar alte 7 sunt goale. Case pustii. Îți dai seama? Nu e un bloc mizer dintr-o fostă colonie de muncă, Mugurel, ci e un bloc din chiar centrul orașului Botoșani, încadrat de teatrul „Mihai Eminescu” și de Casa Sindicatelor, la doi pași de spitalul județean. Și e pe jumătate gol!

Știi cât doare acel ZERO scris la rubrica „Persoane” de pe lista de întreținere? E ca un ochi de mort care se uită prin tine. Iar ferestrele întunecate de praf, de la casele alea pustii, sunt guri încremenite într-un strigăt de deznădejde.

Vecinii tăi – unii au murit, alții au plecat. Pleacă oamenii din țara pe care tu, văzând-o înlănțuită, ai vrut-o liberă. Ai scris LIBERTATE pe ziduri, pe garduri, pe asfalt, pe statui. Astăzi avem libertatea dorită, dar uite că oamenii își părăsesc țara, pleacă printre străini.

Cum am ajuns să fugim din propria libertate?

Fugim pentru că nu e ceea ce ne-am dorit. Cineva ne-a răsucit cartea de joc pe masa istoriei, ne-a făcut ca la alba-neagra. Dacă ai mai fi în viață, având astăzi 55 de ani, în plină putere, sunt sigur că ai face ceva, nu doar te-ai lamenta ca mine. Ca noi.

Am numărat câți pași sunt de la ușa ta până la Casa Sindicatelor, unde ai scris primul manifest, pe 12 septembrie 1981. Sunt fix 50 de pași, Mugurel.
Când toată lumea gemea în lațul dictaturii, tu ai descoperit că libertatea e de fapt foarte aproape dacă ți-o dorești cu adevărat. Uneori e la o lungime de braț, la un deget distanță. Dar dacă nu ai simțul libertății și curajul de a ți-o cuceri, degeaba. Mă tem că avem vocația sclaviei, că ne place strânsoarea jugului. Și când cineva ne eliberează, ne facem că nici nu-l vedem. Tu vei fi uitat, Mugurel, în această țară. Îmi pare rău să-ți spun asta. Oamenii ca tine devin stânjenitori chiar și după moarte.

Am refăcut de câteva ori cei 50 de pași ai tăi până la libertate. Pentru că tu ai devenit liber din clipa când ai scris pentru prima oară „Jos comunismul!”. Am sperat că, repetând mecanic drumul tău, la un moment dat se va deschide ceva în mine, că te voi înțelege.

Te-am văzut ieșind din casă pe 12 septembrie 1981, înainte de miezul nopții. Mama te-a lăsat să ieși la acea oră fiindcă de câteva luni aveai o bronșită astmatiformă alergică și doctorul îți recomandase să te plimbi la aer curat. Tata n-avea nimic de spus. El locuia în altă parte, cu noua soție. Erai mic, aveai doar nouă ani și ceva când ai tăi au divorțat.

Pe atunci Casa Sindicatelor, de peste drum, era în construcție. Șantierul era înconjurat cu panouri mari, de tablă. În fața unuia din acele panouri te-ai oprit la al 50-lea pas. Ai privit într-o parte și-n alta, în lungul străzii. Pe Marchian, stradă centrală dintr-un municipiu reședință de județ, domnea bezna; doar la intrarea în spitalul județean ardea un bec.

Știi ce lumină e azi? Măcar atât avem, Mugurel: becuri pe străzi. Ca să nu mai umble hoții. Și e liniște, e bine, de ce să nu recunosc? Dar se fură din birouri, la lumina neoanelor, din condei. Fură ăștia de te alungă din țară.

Ai scos creta din buzunar. Nu cred că aveai un text pregătit dinainte. Aveai ideea. Și hotărârea de a face ceva. De câteva luni ascultai „Europa liberă”. În știrile acelea greu de deslușit prin pâsla sonoră a bruiajului ai regăsit tot ce nu se spunea în presa comunistă, dar vedeai cu ochiul liber. Nu ți-a trebuit mult timp să-ți formezi și să-ți întărești niște opinii. Citeai mult și te exprimai cu ușurință, așa cum se vede în declarațiile date la ancheta de la Securitate, deci ți-a fost ușor să formulezi pe loc:

„Cetăţeni! Trebuie să fim conştienţi de rolul nostru în societate şi să spunem un nu hotărât stărilor de lucruri ce se conturează la noi. În Polonia prietenă, oamenii au dobândit o libertate reală. Au sindicate libere, «Solidaritatea» şi «Solidaritea rurală». Acestea le reprezintă cu adevărat drepturile, chiar dacă au aceleaşi probleme alimentare ca şi noi”.

Aveai 16 ani și ai scris asta pe un panou de tablă în mijlocul orașului. Într-o vreme când puteai să faci pușcărie ori să fii internat cu forța la nebuni pentru un simplu banc politic. Mă impresionează curajul faptei, dar și mai mult mă impresionează că la 16 ai gândit asta. Și îți cer iertare, Mugurel, nu e o lozincă anticomunistă, ci e mugurele unui adevărat manifest anticomunist.

Câți dintre colegii tăi, prietene, și câți dintre toți botoșănenii mai mari decât tine, care mai apoi au umplut registrele revoluției cu titlul de erou, într-un oraș unde nu s-a tras nici accidental un glonte, câți, așadar, erau conștienți atunci de rolul lor în societate? Și, mai ales, câți aveau curajul să vorbească despre asta? Nu să scrie, doar să vorbească.

În altă noapte ai scris: „Cetățeni! Țara noastră are o situație economică grea. Datoriile externe au atins 10.000.000.000 dolari, în timp ce în presă plouă cu «petale roz». Nu mai putem îndura lipsurile şi mizeriile! Vrem renaşterea SLOMR, Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România!”.

Și ai continuat să scrii. Securiștii adunau panourile de prin oraș. Le-ai umplut sediul cu table. Ei le adunau, le ștergeau, tu scriai altele. Noapte de noapte.

Orașul a luat foc. „Petalele roz” erau acum flăcări de iad. Securiștii, cam plictisiți cu câteva cazuri de rutină și cu niște străini rătăciți prin Botoșani, au primit o bombă în cap. Cine îndrăznea să strige atât de strident în acea oază de liniște comunistă, ulterior fesenistă?

Au început să te caute. Profesorul de psihologie Artur Aanei de la Liceul Pedagogic – îl știu, deși nu mi-a fost profesor; nu se număra printre cei despre care noi știam că sunt colaboratori ai Securității –, ți-a făcut un portret psihologic, un profil. N-a nimerit-o deloc domnul profesor. La indicațiile lui, securiștii umblau după un adult cu studii medii sau superioare, fără probleme profesionale, nici familiale, cu o gândire matură, nemulțumit de regim, singuratic, poate chiar un pensionar „cu mania contrazicerii și a opoziției”.

A doua zi Securitatea a scos tot efectivul pe teren. Era război în oraș. Un război nevăzut, cu o armată de o parte și cu un băiat de la bloc de cealaltă parte.

Știi ce s-a întâmplat atunci, Mugurel? Știi ce-ai făcut? Ai întors județul cu fundul în sus, prietene. Și unda de șoc a bombei de cretă a ajuns până la București, unde se raporta direct mersul anchetei. Tu nu ai de unde să știi lucrurile astea. Ți le spun eu acum, din dosarul tău de la Securitate, desecretizat după Revoluție.

Securiștii au înnebunit, îți spun. Nici nu știau cum să reacționeze la așa ceva. Nu le venea a crede.

Au început să strângă probe de scris de la suspecți. Întâi au luat la periat toate reclamațiile scrise din ultimii ani, la toate instituțiile, începând de la condicile de reclamații și sugestii din alimentare și până la biroul de petiții de la Comitetul Județean de Partid. Tot! Acolo s-ar fi aflat nemulțumiții.
Dar nimic nu se potrivea.

Au început să ia probe de scris de la muncitorii de pe platforma industrială. De la locuitorii din centru. De la toate instituțiile.

Poate nu o să-ți vină a crede, dar securiștii au strâns – ține-te bine! – 80.000 de probe grafice, inclusiv de la cei câțiva turiști străini aflați în oraș, inclusiv de la pacienții spitalului de psihiatrie. Credeau ei că numai un nebun ar putea face așa ceva.

Dacă te gândeși la ce populație avea atunci Botoșaniul, practic au fost verificați cam toți adulții care știau să scrie. Clar, înnebuniseră securiștii! La elevi nici nu s-au gândit, că nu se potriveau cu portretul-robot.
Îți dai seama ce volum de muncă era să adune probele alea și să le compare cu scrisul tău? O armată de oameni a fost pusă pe urmele tale. Se cheltuiau fonduri uriașe. Tot bugetul Securității pe un an a fost epuizat într-o lună de zile. Sunt cifre, nu o figură de stil. Regimul sângera unde ai înțepat tu cu creta.

Pe urmă au extins căutările în afara orașului. Toți șefii de post de la toate comunele din județ au primit ordin scris să trimită la Securitate tabele cu navetiștii care lucrau în Botoșani; dar nu cu toți, doar cu cei cu nivel cultural ridicat. Erau lăsați milițienii să evalueze nivelul cultural.

Vezi? Pe proști nici nu-i luau în calcul. De aia ne vrea țara proști acum: ca să nu se teamă de noi. Tu erai spaima lor, Mugurel, pentru că tu gândeai. Și gândeai curajos.

S-au luat amprente de peste tot. Teancuri, teancuri de folii cu amprente.
Tot orașul a fost înțesat cu securiști puși la pândă ca să-l surprindă pe îndrăznețul autor al „inscripțiilor necorespunzătoare”. Nu ajungeau securiștii și milițienii locali. 80 la sută din aparatul de filaj al Securității din Suceava a fost transferat la Botoșani.

Au fost verificate și reverificate toate convorbirile telefonice înregistrate în ultimii ani, au fost puși sub ascultare alți suspecți.

Fiecare om din perimetrul „crimei”, un cerc larg în jurul casei tale, a fost interogat: locatari, angajați, trecători. Unul nu a scăpat.

Au fost anchetați toți cei cunoscuți ca ascultători ai postului „Europa liberă”, singura sursă de unde ar fi putut să știe despre ce se întâmpla cu sindicatul „Solidaritatea” în Polonia.

Au fost activate toate rețelele de informatori, inclusiv cele de la Miliție. Turnătorilor li s-a mărit recompensa.

Toți securiștii au fost puși să memoreze caracterele inscripțiilor, încât să le poată recunoaște oriunde la prima vedere.

Au fost căutați și verificați unul câte unul toți suspecții din dosarele Securității de prin anii ’70 până la zi, toți autorii de „anonime” din oraș. Istoricul Marius Oprea relatează în volumul „Șase feluri de a muri”, unde îți dedică un capitol, că a fost căutat și un octogenar care scrisese cu ani în urmă la avizierul asociației de locatari „Vrem căldură”, fiind turnat de administrator. L-au găsit pe bietul om mort în casă, începuse să putrezească.

Încearcă să îți imaginezi, Mugurel, ce turbare îi cuprinsese pe securiști când, după ce au turat mașinăria de anchetă la maximum, după ce au răscolit orașul până în canalizare, tot n-au reușit să te prindă. Ba, mai mult, zi de zi apăreau alte inscripții. Orașul nostru se transformase într-un lanț vulcanic, explozii neașteptate îl zguduiau când ici, când colo.

Șeful comunist al județului, Haralambie Alexa, urla. Îl voia pe făptaș ca să-l mănânce fript. Apăruse o inscripție chiar în bârlogul lui, pe peretele Comitetului Județean al PCR!

Astăzi, trebuie să știi asta, este o placă de marmură pe clădirea Prefecturii, acolo unde ai plasat tu o bombă de-a ta, scrisă. Chiar așa, ce curaj nebun ai avut de te-ai dus să scrii taman acolo, știind că permanent se afla un milițian la intrarea de la Partid, la câțiva pași? I-ai umilit!

Scrie așa pe placa asta: „Pe acest zid, elevul Mugur Iulian Călinescu (1965-1985) a scris în ziua de 18 octombrie 1981 îndemnul JOS COMUNISMUL!, faptă pentru care a devenit victimă a Securității comuniste.”

Mulți trec pe-acolo și văd placa. Puțini știu ce lecție frumoasă de eroism e în spatele acelor cuvinte. Nu ești foarte cunoscut în orașul tău, prietene!

Din 12 septembrie până pe 18 octombrie 1981, cât te-ai strecurat prin plasa de filaj a Securității, ai scris cel puțin 24 de manifeste. E posibil să fi scris și altele, dar acelea n-au mai ajuns sub ochii Securității. Oamenii le ștergeau de pe pereții lor, de cum le vedeau, ca să nu aibă de-a face cu securiștii.
Un instalator a găsit un manifest de-al tău pe zidul centralei termice. S-a speriat și l-a șters imediat. Dar tot s-a aflat. La Securitate a declarat că pe centrală scria „Vrem zahăr și ulei!”. Or, tu nu scriseseși așa ceva acolo, omul era așa de șocat, încât a și uitat pe loc ce scria. Și când l-a luat securistul la stors, a pus de la el ceva ce îl durea personal: că îi lipseau zahărul și uleiul.

Tuturor ne lipsea. Am văzut un om murind la rând la zahăr. O să-ți povestesc asta cândva.

Dar aveau efect și inscripțiile șterse înainte de a fi văzute de mai mulți. Omul ștergea, scăpa o șoaptă, vorba umbla din gură în gură. Prin oraș se vorbea deja despre tine, despre un necunoscut care le zice comuniștilor exact ce voiau și ei, cei lipsiți de curaj, să le spună. Pâlpâia o scânteie de speranță, poate și de revoltă, dar cine să sufle în ea?

Uneori ai scris cu o cretă specială, cu un conținut mare de ceară, greu de șters. Cretă forestieră, folosită de pădurari ca să marcheze arborii în pădure. De unde ai făcut tu rost de chestia aia?

Creta forestieră și durata subversiunii, o lună și o săptămână, arată clar că ai premeditat totul, nu a fost impulsul unui puștan teribilist. Pentru asta te admir și mai mult.

Un securist a întocmit un tabel cu toate inscripțiile tale „necorespunzătoare”, „ostile”, despre „lipsa temporară a unor produse agro-alimentare” și „pretinsa lipsă de drepturi și libertăți din țara noastră”, cu ziua, ora și locul producerii lor.

Am mers pe urma ta în toate aceste puncte, pe străduțele atât de dragi nouă din centrul orașului, între Unirii și Cuza Vodă, cu un arc până la Prefectură. O zonă destul de restrânsă. A fost ușor de umplut cu pândari plasați peste tot. Și totuși nu te-au prins decât peste 36 de zile, pe 18 octombrie 1981.

Ieșeai numai noaptea, îmbrăcat în negru, să nu fii văzut. Cunoșteai zona. Te strecurai. Umbră în întuneric. Știai tu ce faci! Ai reușit să păcălești și câinele de urmă adus special ca să te descopere.

Să știi că ochii Securității erau peste tot. Inclusiv în casele vecinilor tăi. Am găsit în dosarul tău de la CNSAS actul prin care un ticălos numit Mircea Cașcaval, poate îl știi, semna că a primit 500 de lei de la Securitate ca să lase un ofițer să fileze de la geamul casei lui.

Tu, mai ales tu, care de la 9 ani ai fost crescut doar de mamă, simplă vânzătoare la un magazin de haine, știi ce bănet erau pe atunci 500 de lei. Leprele alea luau banii ăștia doar pentru că deschideau ușa. Se numeau „gazde”. Nici măcar n-o făceau dintr-un patriotism mimat sau prost înțeles, ci pur și simplu pentru bani.

Și dacă tot am ajuns aici, să știi că proful tău de atelier Frumosu Olaru a dat patru note informative despre tine și pentru fiecare a primit câte 200 de lei. După ce ai fost prins și lăsat în libertate, dar sub strictă supraveghere, turnătorii tăi primeau dublu, câte 400 de lei. Cu durere îți spun că securistul Dumitru Sîrbu, care se ocupa de învățământ, a recrutat câțiva colegi de-ai tăi. Pentru veșnica ta liniște, e mai bine să nu-i știi. Acest securist abject, care pervertea copii, locuia pe scară cu tatăl tău. Știai asta?

Cazul tău a făcut ca Securitatea să se infiltreze și mai adânc în școli, nu doar în licee, ci chiar și la clasele primare. Sîrbu s-a ocupat de asta. În ce coșmar trăiam!

Am mers pe urmele tale și am plasat mental inscripțiile tale prin oraș:

„Vrem respectarea tuturor drepturilor! Vrem libertate!”
„Vrem sindicate libere!”
„Vrem hrană și libertate!”
„Vrem hrană, nu inechitate!”
„Ne-am săturat de mizerie!”
„Ne-am săturat să stăm la cozi interminabile!”
„Ne-am săturat de stat la cozi imense! Nu mai putem accepta mizeriile şi nedreptăţile din ţara asta!”
„Ne-am săturat de lipsuri! Vrem libertate!”
„Vrem dreptate! Vrem libertate”

Și deodată, vâzând cu mintea cuvintele scrise cu cretă prin oraș, în zona fierbinte, am înțeles ce vârtej nebun ai creat în jurul securiștilor. Dar acel vârtej te-a înghițit și pe tine până la urmă.

În noaptea de 17 pe 18 octombrie 1981, la ora 0.55, ai fost prins în flagrant delict în timp ce scriai „Vrem dreptate și libertate!” pe panoul de protecție de la Casa Sindicatelor. La 50 de pași de ușa apartamentului, la 50 de pași de propria libertate. Te-au văzut locotenentul Mușat și plutonierul-major Danilă. Filau cu binoclul dintr-un birou al Centrului de Calcul. Te-au dus legat la Securitate.

Pentru securiștii botoșăneni a fost cea mai grea lună din cariera lor de până atunci. Au muncit în două ture, golind vistieria Securității pe un an, erau flămânzi, nedormiți, până și câinii lor gâfâiau, și turnătorii plângeau de stres. De la sergent la colonel, toți erau înnebuniți de insistența superiorilor locali și de înjurăturile comandanților de la București.

Strigătul lor de victorie s-a transformat în urlet de furie când au văzut că temutul anticomunist care le-a făcut viața un iad era de fapt un băietan de 16 ani și ceva, proaspăt intrat în clasa a XI-a, firav ca trestia.

Aceea a fost victoria ta, nu a lor, prietene. Și pentru acest moment te admir și nu te voi uita niciodată.

Te mai admir pentru încă multe lucruri pe care le-ai făcut în scurta ta viață, dar acum doar unul ți-l spun.

Fiind minor, ai fost lăsat în libertate. În plus, Securitatea nu voia să se facă de râs că a fost îngenuncheată de un țânc. Nu trebuia multă vâlvă în jurul tău pentru că asta ar fi fost în defavoarea regimului. Însă, chiar încetând să mai scrii manifeste, erai la fel de periculos pentru ei. Așa că te-au lăsat în libertate, dar au construit în jurul tău un gard uman, sau mai degrabă inuman, format din turnători; ți-au montat microfoane în casă, îți ascultau telefoanele, vecinii raportau și dacă îți ieșea pisica pe scări. Știau și ce visezi.

Tatăl tău a fost pus să te prelucreze, să te îndrepte, ca să devii „un element bun”. A venit într-o zi acasă la voi, când mama ta era plecată, și ați discutat doar voi doi. Nu știați că un securist ascultă. Tatăl tău te-a certat aspru pentru nebunia ta, dar tu ai spus că nu a fost nebunie, că așa ai gândit, că trebuia să ajuți într-un fel, după puterile tale. „Pentru cine ai vrut tu ajutor?”, a strigat tatăl tău, nervos la culme. Iar tu ai răspuns calm: „Pentru oamenii din România”.

Pentru acest răspuns te admir. Răspunsul ăsta te face să fii un erou adevărat. Și declarația dată la Securitate: „Nu mai cunosc pe nimeni cu idei și păreri asemănătoare celor exprimate de mine în inscripții”. N-ai vrut să pui pe nimeni în pericol.

Au urmat luni de zile de anchetă. Erai mereu chemat acolo. Ți se punea în față un bec puternic, care te încălzea al naibii, și ți se dădea să bei o cafea, după care anchetatorul ieșea din birou, iar vocea i-o auzeai într-un difuzor. Tu le spuneai că ai doar 16 ani și că nu bei cafea, nici nu-ți place, dar vocea aceea insista să bei. Și tu goleai ceașca de fiecare dată când te chemau la sediu.

Mama ta, tatăl tău, prietenii tăi, colegii tăi, toți au relatat după Revoluție, în interviuri, că li te plângeai mereu de becul arzător și de cafeaua băută cu de-a sila. Toți au fost de părere că Securitatea îți punea ceva în cafea.
După trei săptămâni de la începerea anchetei și de la primele cafele, au început să-ți apară furuncule peste tot. Peste nouă luni s-a descoperit că ai leucemie. Boala care avea să te ucidă la 19 ani și 9 luni, pe 13 februarie 1985. Singur, la Iași, într-un salon rece, pândit de doi ochi albaștri. Tot timpul ai avut după tine cel puțin doi urmăritori, din prima zi de anchetă și până în ultima zi de viață.

În mai 2017, la atâția ani de când ai plecat dintre noi, Parchetul Militar din Iași a început o anchetă. Oameni îmbrăcați în alb au deschis mormântul tău… mi-e greu să-ți spun despre asta acum… știi tu mai bine… voiau să verifice dacă ai fost iradiat sau otrăvit… Nu știm încă rezultatele, mai durează.

În 2008, după un proces îndelungat pornit de mama ta, ți s-a recunoscut printr-o sentință judecătorească definitivă calitatea de „luptător împotriva regimului totalitar”. Nu era nevoie de sentința asta. Pentru noi ești oricum un erou. Fiecare literă scrisă de tine a tăiat adânc în trupul fiarei.
Și cred că nici ție nu ți-ar plăcea să fii erou cu patalama. Sunt sigur că ai fi vrut să trăiești, nu să devii erou. Să fii cu asistenta de care te-ai îndrăgostit la spital, la Iași. A venit la tine la înmormântare, să știi. Te-a plâns.

Și securiștii care te-au chinuit până la moarte erau acolo. Au vrut să se asigure că ești astupat bine, că nu mai ieși.

Ți-am citit scrisorile către prietenii tăi, am vorbit și eu cu unii… Știi care dintre ei te-a turnat? Am niște bănuieli. Toți mi-au spus cât de mult îți plăcea viața, mi-au povestit chefurile voastre, ce făceați voi pe la discotecă, despre casetele video cu Bruce Lee, despre pasiunea voastră pentru muzica rock, pentru cărți…

Pe 29 martie, în anul orwellian 1984, îi scriai unul prieten: „Aici, la Botoșani, vremea s-a făcut foarte frumoasă: e cald, soare și… bine. Soarele ăsta îmi dă și mie un optimism și o poftă de viață deosebită”. Îți doreai atât de mult să trăiești! Dar nu oricum. Și de aceea te-ai hotărât că merită să și mori.