Școala comunistă. Un iad unde partidul voia să ne simțim ca-n rai

Voicu Bojan

Viața

11/07/2024

În plus, am doi părinți de treabă, profesori navetiști, care mă primesc în patul lor în diminețile de duminică. Plapuma întinsă între genunchii lor devine adăpost, de fapt o cazemată indestructibilă menită să mă apere pentru restul vieții de absolut toate necazurile lumii.

Primii doi ani și jumătate ai micii mele vieți evident nu se pun, dar se pot reconstrui din poze caraghioase, unele nud, alb negru. Acea viață este o realitate senzorială încețoșată, cam cum ai privi afară printr-o plasă de muște cu ochiurile umplute de praf.

Deocamdată, pământul e netocmit și străin. Răul încă n-a coborât pe pământ printre muritori. Realitatea se prezintă drept luminoasă privită fiind prin pereții translucizi ai unui clopot protector turnat din sentimente exclusiv pozitive: iubire, siguranță, grijă.

Totul până în ziua când am fost predat grădiniței cu program scurt alături de o șleahtă de mărunței cu priviri de veverițe încolțite. Suntem îmbrăcați la fel, cu cămășuțe albe, apretate și niște șorțulețe bleu ciel unisex pe care le-am urât din prima secundă.

Sala e colorată, plină de desene pe pereți și înconjurată de jur împrejur cu dulăpioare. La nevoie, acestea se deschid miraculos și se transformă în niște pătuțuri aidoma unor sicrie în miniatură. Totul în jur e subdimensionat, exact ca în povestea Albei ca Zăpada când a nimerit în căsuța celor șapte pitici: cănițe cu buline, măsuțe, scăunele, cubulețe cu animale.

Dincolo de drăgălășenia suspectă a acestor diminutive, infernul. Înregimentarea. Universul concentraționar. Senzația de gol în stomac, de parcă tocmai ai fost împins pe o pârtie abruptă de gheață, fără posibilitatea de a frâna sau măcar încetini. Sentimentul apăsător că scurta copilărie a devenit brusc, istorie.

În mintea noastră amintirile încep să se formeze din clipa când conștientizăm faptul de a fi în lume. Prima zi de grădiniță vine la pachet cu această trezire a conștiinței lucide că amărâta mea de libertate de doar doi ani tocmai a luat sfârșit. Nu se mai poate face nimic. Am devenit victima unei capcane numită "sistem".  Știu asta fiindcă mama a insistat să mă dea cu un an mai târziu decât normal. Mi-a spus: „Zi mersi. Ai primit un an în plus de copilărie”.

Nu trec nici două săptămâni și părinților li se raportează că sunt "un copil rău". Nu am habar de ce. Cert este că, periodic, mă trezesc în mijlocul încăperii legat de scăunel cu mâinile la spate cu cordonul acelui sinistru șorțuleț-uniformă. Un mic infractor, acum devenit prizonier. În curte se aud zvonuri de copii jucându-se în cerc un joc cam prostesc, dar cu niște versuri memorabile "Mi-am pierdut o batistuță / Mă bate mămica / Cine-o află să mi-o deie (sic!) / Să-i sărut gurița".

Cordonul e prea strâns și simt cum îmi amorțesc încheieturile. Am timp să reflectez la toate cele din jur și mai ales "să mă gândesc la fapta comisă". Așa mi-a zis educatoarea. Aplecată, congestionată, mirosind a parfum greoi, de mătușă vicleană, și în cap având o claie înfoiată de păr roșcat precum gulerul de piele al unei iguane.

În fața mea pe perete stă un tablou cu un nene îmbrăcat în costum cu cravată. Are o singură ureche. Privește cu un zâmbet șters undeva spre un viitor probabil luminos. Stăm așa o vreme împreună în tăcere. Mă uit la el cum se uită pe fereastră. Timpul pare că s-a suspendat.

Deodată, ca un vânt proaspăt de primăvară, copiii dau năvală în sală. Pauza s-a terminat. La fel prizonieratul meu. Sunt eliberat, dar nu mă bucur. Mâine e doar joi și va trebui să mă întorc aici, în mica mea colonie penitenciară sufocantă. Și tot așa, zi după zi, săptămâni, luni și ani, până la sfârșit.

Liceu-Cimitir. Un final triumfal

Sfârșitul școlii obligatorii arată așa. Am 19 ani și cam într-o oră ar trebui să mă prezint la examenul de admitere la facultate. În schimb, repar o pană la roata din spate a bicicletei mele iubite. Este o zi de vară perfectă și o să ies într-o tură. Vreau să mă dau pe săturate, să mă simt din nou liber ca pe vremuri, la patru ani.

După cum mă așteptam, mama apare pe balcon cu o figură descompusă. "Păi, ce faci? Nu te duci la examen?" "Nu mă duc. Nu vreau să mă fac inginer". "Ingineria e de viitor... măcar subinginer, chiar și la seral... Cum rămâne cu toate orele particulare pe care le-am plătit?" "Îmi pare rău, dar asta e. Măcar mi-au folosit la BAC." "Treaba ta, dar nefiind student, știi că te paște o armată lungă, da?" "Știu. Îmi asum. Acum o să ies la o tură de biță. Nu am habar când mă întorc."

Între legatul de scaun din grădiniță și acest moment când pe drumul de asfalt șerpuind prin pădurea spre Făget vântul îmi vâjâie în urechi sinonim cu fericirea, s-au scurs 15 ani de înregimentare, uniforme școlare și tunsori cazone, cărora le-a pus capac, vorba lui Bacovia, un "liceu-cimitir al tinereților mele". Ce urmează nu arată deloc roz. Armată lungă înseamnă un an și patru luni de pușcărie, tranșee și prostie omenească, suficient cât să te uite prietenii și iubitele.

Ca totul să fie și mai rău, anul acesta la admiterea de la Litere au fost 14 pe un loc. Ca să pot spera că voi intra vreodată, ar trebui să învăț cel puțin doi, trei ani. Între timp, va trebui să mă angajez, să devin om al muncii. Peste toate, dictatorul într-o ureche din tablou e în continuare la locul lui, conduce țara cu mână de fier, aflat în fruntea aceluiași regim comunist de origine sovietică de care încearcă zadarnic să se dezică. O cale normală de ieșire din decor nu prea se întrevede.

Însă tot ce contează este clipa de față, comprimată în această evadare matinală de o inegalabilă grație, cu vântul șuierând în păr și apăsarea mecanică a celor două pedale pe care picioarele stau încătușate în ratrapele unei semicursiere rusești verzi, marca Sputnik.

Viitorul va veni nechemat, se va trăi la ceas sortit și se va preface în trecut, așa cum e scris. Înainte, doar șoseaua mată ca o curea de pantaloni scăpată pe un covor verde, într-o dimineață grăbită.

Ideologia. O lovitură cauzatoare de moarte

Vreme de ani buni viața a semănat cu chipul impasibil din tabloul cu tipul într-o ureche - fermă, monolitică, uniformă, pe alocuri zâmbind strâmb și neapărat încrezătoare în viitor. Sistemul era compact, fără urmă de fisuri, deși totul era evident ambalat în minciună și utopie.

Ne trăiam viețile ca într-un basm, în miezul unei fantezii convertite, prin repetare, în realitate. Deveniserăm cu toții niște maeștri iluzioniști, ași în arta prefăcătoriei. O viață fake, în care frauda și compromisul dictau totul.

Prin ce joc al sorții am fost condamnat să-mi trăiesc toată tinerețea în comunism? Vântul Duhului bate unde vrea, zice Cartea. Iar istoria se sucește imprevizibil, cam la fel precum bate vântul Duhului. Războaie mari, înlănțuiri de evenimente mici sau decizii politice la vârf inaccesibile muritorilor de rând, pot arunca peste noapte popoare întregi din tihnă și belșug în deznădejde și foamete. Din patul cald direct în Gulag.

Nu, nu ne-a vândut Sir Winston Churchill sovieticilor la Ialta pe un șervețel cu parfum de caviar, fiindcă eram demult vânduți rușilor. Acolo doar s-a parafat în trecere, o evidență. Au trebuit să treacă ani buni până să pricep că faza cu "întorsul armelor" din 23 august 1944 s-a născut din constrângere și nu din eroism, așa cum încerca ocârmuirea să ne bage în cap. Una dintre obsesiile oricărui regim concentraționar rămâne rescrierea istoriei într-un ton convenabil.

Pe deasupra, orice regim totalitar caută să-ți schimbe mintea, să te facă să crezi în utopiile lui adunate cu grijă într-un buchețel ideologic unic, lipsit de alternativă. Soljenițîn o spune pe șleau:

"Ideologia! Iată cine oferă justificarea nelegiuirii și tăria necesară, de lungă durată, sceleratului. Acea teorie socială care îl ajută să-și justifice faptele față de sine și față de alții, și să nu audă reproșuri, nici blesteme, ci doar laudă și vorbe de cinstire."

Printr-o ideologie justificatoare, sistemul se ridică în jur încet, ca un zid compact, impenetrabil, născut dintr-o poveste bine ticluită, dar aducătoare de nenorociri și cauzatoare de moarte. Apoi începe să se apropie, te strângă de mai să te sufoce, ca pe biata Ana lui Manole.

Între utopie și simulacru

O idee utopică trage a sfântă naivitate. Poartă cu sine marca idealismului. La început te face chiar să zâmbești. Propunerea comunismului e de vis: diferența dintre clasele sociale va fi abolită, pacea universală va coborî pe pământ, omenirea va cunoaște o mobilitate ascendentă continuă.

Capitalismul va fi îngenuncheat. Comunismul va triumfa. Omul va deveni nou iar epoca lui, de aur. Popoarele se vor prinde într-o horă de fraternitate, dreptate, armonie și egalitate.  Cuvinte precum asuprire, înrobire, teroare sau foamete vor dispărea din dicționare. În selfiul de final, oaia se va pupa cu lupul drept în bot.

Thierry Wolton, poate unul dintre cei mai documentați analiști ai comunismului, ne reamintește că în secolul XX au fost 27 de țări comuniste, fiecare având geografii, istorii și culturi diferite. Însă toate aveau o trăsătură comună - o anumită înapoiere, o întârziere istorică în raport cu modernitatea. Și toate au condus la aceleași rezultate, mai mult sau mai puțin pregnante: dezastru economic, social, ecologic și cel mai grav, uman.

Acest lucru dovedește că sistemul în sine este iremediabil bolnav. Dar el poate prinde rădăcini adânci dacă găsește terenul fertil potrivit. În România l-a găsit. Altfel, Partidul Comunist nu ar fi ajuns de la o mie de membri până la aproape de 4 milioane, un record absolut pentru Europa de Est. Vorba disidentului rus Andrei Amarlik: "Nici o opresiune nu poate fi eficientă fără cei care sunt pregătiți să i se supună".

Șoimul Costel

E ora 8 dimineața, într-o zi oarecare. Sunt îmbrăcat în uniformă, la fel ca toți colegii mei. Am și chipiu. Pe mâneca de costum port un număr matricol brodat cu galben. Sunt elevul cu numărul 532. O cifră oarecare într-o mare de copii, mulți dintre ei născuți la comandă, din obligație patriotică în urma Decretului 770 din 1 octombrie 1966.

Privind retrospectiv, putea fi și mai rău. Am trăit toată tinerețea cu spectrul acestui "mai rău" posibil. Tristă consolare. Da, în grădiniță am servit șorțulețul albastru ridicol, dar în schimb am scăpat de uniforma mult mai caraghioasă a șoimilor patriei. Propoziția care rezumă perfect ridicolul situației și strădania regimului de a spăla pe creier progeniturile patriei încă din fragedă pruncie, sună așa: "Șoimul Costel a făcut pe el".

Stăm în picioare cu fața la tablă. Deasupra ei, tipul din tablou într-o postură nouă, acum cu două urechi. Asta după ce a aflat despre gluma șoptită pe la colțuri că "avem un dictator într-o ureche".

Sfintele culori ale drapelului

Deasupra tabloului cu comandantul suprem atârnă pleoștit un drapel tricolor ușor decolorat. Semi-adormiți, cu guri încleiate și fără urmă de patos cântăm, ca de obicei, primele două strofe din vechiul imn "Trei culori cunosc pe lume". Potrivit interpretărilor, aceste sfinte culori ne spală de păcate și ne redau inocența istorică, mai ceva decât pe credincioși botezul în apa binecuvântată a Iordanului.

Preamărirea culorilor de pe drapel reflectă calitățile de bază caracteristice poporului român. Ni s-au repetat aceste idei până la exasperare: Roșul este sângele vărsat al eroilor neamului de dragul apărării patriei, a independenței și unității naționale. Galbenul solar reprezintă câmpiile mănoase, dar și prosperitatea și generozitatea românilor. Grânarul țării este atât de bogat, încât se revarsă și peste țările mai puțin fericite, de obicei din lumea a treia. Albastrul simbolizează cerul senin, respectiv aspirațiile noastre spre libertate și încredere în viitor.

Pe deasupra, albastrul dovedește că am fost mereu un popor iubitor de pace. N-am purtat războaie de cucerire, n-am deținut colonii, ci doar ne-am apărat cu vitejie, am ținut piept năvălitorilor, ca să-și poată construi occidentalii liniștiți catedralele lor gotice, supradimensionate și inutile. Nu sunt mai drăguțe astea ale noastre modeste și micuțe, din lemn, vopsite în culori nemaivăzute, cum ar fi albastrul de Voroneț cel unic în lume?

Imnul se cântă zilnic. Odată cu el vine pachetul de iluzii. Toate derapajele istorice ale poporului nostru sunt sistematic măturate sub covor, iar adevărul este prespălat în minciună, aidoma blugilor originali Levis la care visează o națiune întreagă.

Ne trăim viețile obscure de școlari îmbrăcați identic, tunși la fel, neapărat silitori, undeva la granița dintre utopie și simulacru. De mici am fost învățați să mimăm totul: fericirea de a ne fi născut în România, entuziasmul de a prăși ogoare la munca patriotică, solemnitatea de a jura diverse chestii cu mâna pe drapel, îndârjirea de a apăra patria cu mâna pe arme fără gloanțe sau mândria de a fi făcuți pionieri. Iar mai târziu, chiar uteciști.

Să stai 24 de ani într-o ramă de tablou

Iată-ne așadar așezați frumos în băncile din lemn, toate fircălite apăsat cu pixul, stând închiși în clasa noastră banală, fără aer, toți cei 42 de elevi ai clasei A Șasea B strânși sub umbrela acelorași constrângeri, prizonieri ai fantasmelor, hrăniți zilnic cu propagandă, respirând neadevăr, mimând bunăstarea și fericirea perpetuă,

iar când privesc așa retroactiv nu pot să nu mă minunez ce a putut face viața din noi și cât amar de diversitate a putut produce din mai nimic, dintr-o societate închisă, decisă să ne uniformizeze până la unul și să ne transforme în numitor comun, uitând cu desăvârșire că vântul Duhului bate unde îl taie pe el capul

și nu încotro comandă partidul unic de la comitetul său central, partid al cărui secretar general s-a cocoțat în 1965 în tabloul cu urechi și n-a vrut să se mai dea jos de acolo până nu l-au împușcat tovarășii lui din eșalonul doi al partidului, ritualic, taman de Crăciun în 1989, spre exaltarea națiunii noastre de cetățeni iubitori de pace,

cei care acum cântă un imn puțin diferit, neapărat cu mâna pe inimă, stând cu ochii pe albastrul senin al drapelului la fel de rășchirat în birouri de baroni locali ajunși primari cu mândră cocardă tricoloră tăind panglici la asfaltarea unei ulițe din satul părăsit, ai cărui locuitori pun cu sârg faianță în Alicante, îngrijesc bătrâni în azilele din Flandra sau care, chiar în momentul vorbirii, fac te miri ce altceva,

cum ar fi foștii mei colegi din clasa generală, să zicem S., care era cu un cap mai mare decât toți și tăcea încruntat în ultima bancă în timp ce îi mijea mustața, fiindcă rămăsese repetent de două ori și părea decis să rămână și a treia oară, după care a devenit hoț mărunt și a ținut-o tot dintr-o infracțiune în alta, schimbând pușcăriile ca pe ciorapi,

sau L., care era o mincinoasă atât de meseriașă, încât ne-a convins pe toți că în trimestrul al doilea va muri de cancer pe creier, iar noi ne gândeam deja la o chetă pentru o frumoasă coroană pe care nu știam ce trebuie scris, dar L. ne-a fentat și acum e bine mersi medic în State, iar din poze pare o supraponderală fericită, posesoare de zâmbet american și trei copii la fel de rotofei,

sau R. colegul meu de bancă, un tip blonziu, pistruiat și isteț care lua mereu note mari fiindcă avea gura mare, dar pe care l-a apucat pasiunea pentru istorie și implicit comerțul ilicit cu monede romane și kosoni dacici din aur, de a ajuns vedetă căutată prin Interpol pe la Londra,

sau să nu uităm de C. cel care juca fotbal mai bine decât noi toți, drept urmare a ajuns mare fundaș la U Cluj, apoi antrenor secund, dar n-a scăpat niciodată de accentul lui de țăran ardelean cultivator de ceapă roșie din Cornești, lângă Turda, pe vremea când toate acoperișurile orașului erau cenușii, la fel ca plămânii locuitorilor, fiindcă peste toți democratic se presăra din cer pulberea fină de ciment a fabricii locale,

sau C., colega mea de pe vremuri din grădiniță, de care fusesem puțin îndrăgostit în clasa a doua și care a sfârșit tragic agățată de troleibuzul 25, cu bicicleta ei Pegas cu coarne cu tot, pe care nu prea știa să meargă ca lumea nici pe trotuar, darmite pe șosea, și ar fi bine să nu uităm de alte câteva personaje importante

precum un șef de aeroport, un alt șef la rutieră devenit tânăr pensionar la 47 de ani, o salbă de ingineri prin diverse întreprinderi cu figuri asemănătoare parcă ștanțate după șablon, o cântăreață de operă, câteva asistente medicale, o pictoriță genială alcoolică sau o coafeză de succes, privatizată, dependentă de metamfetamină, convinsă că nimeni pe lume nu știe de secretul ei, iar la final,

să nu uit de mine, proaspăt eliberat de uniforma de elev pentru ca, doar peste câteva luni, să o îmbrac pe cea de soldat în termen, tuns zero, cu incisivii sparți de un bocanc luat în gură într-o bătaie, stând cocoțat sus între cer și pământ încercând alături de alți camarazi să înălțăm o nenorocită de antenă de radio-releu de proveniență sovietică, ce nu va prinde nici un semnal niciodată și

stând eu acolo, mai că îmi vine să mă arunc drept în cap la gândul că poate totuși era mai bine să intru la mecanică, fie și subingineri seral, în loc să mă dau ca prostul cu bicicleta, dar crivățul îmi îngheață mâinile și chelia și deopotrivă mintea sub căciula căzăcească verde cu urechi și îmi reamintește că vântul Duhului are calea lui neștiută,

și că indiferent de regim sau sistem, destinul omului e un mister desăvârșit, iar viața un colier de surprize rotunde ca perlele false de la gâtul unei bunici senile îmbrăcată în haine bune pentru un botez,

și că merită să trăiești fiecare clipă fie măcar din curiozitate, drept urmare cine poate ști dacă nu cumva, într-o bună zi, omul chiar va deveni nou, multilateral dezvoltat și viitorul se va preface în ceva luminos și rozaliu, așa cum ne-a învățat partidul? Chiar, asta cine mai poate ști?

Toate fotografiile din acest material aparțin Arhivei Minerva.