Sarkozy, prăbușirea ultimului mandarin

Nicolas Sarkozy, fostul președinte al Franței (2007-2012), a fost condamnat, la 1 martie, în primă instanță de tribunalul din Paris la trei ani de închisoare, dintre care doi cu suspendare, pentru corupție și trafic de influență.

Sarkozy și-a anunțat intenția de a face apel. Oricum, nu ar fi mers în penitenciar. Pentru că justiția franceză permite executarea pedepselor de până la doi ani în arest la domiciliu, cu purtarea unei brățări electronice de monitorizare a localizării.

Sarkozy, acum în vârstă de 66 de ani, nu este primul președinte al celei de a cincea republici (regim constituțional început în 1958) condamnat la închisoare. L-a precedat Jacques Chirac, în afacerea angajaților fictivi ai primăriei din Paris, pe durata mandatului său (1977-1995). Acesta a fost condamnat în 2011 la doi ani cu suspendare. Coincidență, cei doi sunt singurii președinți pe care i-a dat dreapta din 1981 încoace.

Sarkozy s-a retras din politică în 2016. Fusese eliminat din primul tur al alegerilor primare pentru stabilirea candidatului comun al forțelor de dreapta la alegerile prezidențiale din 2017. El era totuși perceput de o bună parte a politicienilor din tabăra sa drept o posibilă opțiune pentru prezidențialele din 2022.

Les Républicains, formațiune care a cunoscut numeroase schimbări de nume în ultimii 20 de ani, se situează acum, după ani buni de vaci slabe, pe prima poziție în sondajele pentru regionalele din iunie. Peisajul politic francez, ca multe altele în Europa, este fragmentat. Nicio formațiune nu atinge 25% din intențiile de vot. Condamnarea lui Sarkozy, deși electoratul îl percepe drept o figură a trecutului, poate avea un marginal efect politic, mai ales în condițiile unei curse foarte strânse.

De la terminarea mandatului, Sarkozy a fost constant încolțit de justiție. Aceasta, deși nu părea cea mai grea, este prima bătălie pe care o pierde. Concret, pentru ce a fost condamnat?

În 2014, fostul președinte ar fi încercat să obțină ca instanța supremă din Franța să anuleze confiscarea agendelor sale personale, după ce obținuse neînceperea urmăririi penale într-un alt dosar ultramediatizat (afacerea Bettencourt referitoare la finanțarea ilegală a campaniei sale prezidențiale din 2007).

Avocatul său, Thierry Herzog, a apelat la un magistrat al Curții de Casație, Gilbert Azibert, care a intervenit la diverși colegi. Azibert ar fi urmat a fi răsplătit cu un post de extrem de bine plătit la Monaco. În sistemul judiciar al micului principat pot fi numiți magistrați francezi. Prin relațiile sale politice la Monte Carlo, Sarkozy s-ar fi angajat să obțină nominalizarea.

Scenariul însă nu a funcționat. Azibert nu a reușit să își convingă colegii, iar agendele au rămas la dosar. Nici Sarkozy nu i-a mai aranjat sinecura de lux. Dar instanța a reținut că a fost constituit un „pact de corupție”.

Condamnarea la închisoare cu executare este motivată prin „deosebita gravitate, fapta fiind comisă de un fost președinte al Republicii, care s-a servit de statutul său și de relațiile personale politice și diplomatice, pentru a recompensa un magistrat care i-a servit interesul personal”.

Pentru Sarkozy, condamnarea se adaugă altor probleme de natură penală. De la terminarea mandatului, el a fost implicat în nu mai puțin de douăsprezece anchete. În mai multe dintre ele, a obținut neînceperea urmăririi penale. Dar patru sunt încă în curs. Una (afacerea Bygmalion) privește finanțarea ilegală a campaniei sale prezidențiale pierdute din 2012. Alta vizează finanțarea ilicită a campaniei de succes din 2007 de către dictatorul libian Muammar Gaddafi (de altfel răsturnat de la putere și lichidat în 2011 în urma unei intervenții internaționale al cărei inițiator a fost chiar Sarkozy).

O a treia cercetează comisioanele plătite în 1995 pentru vânzarea de armament către Pakistan și Arabia Saudită. O parte s-ar fi regăsit în campania prezidențială a lui Edouard Balladur, al cărei purtător de cuvânt era Sarkozy. În fine, cea mai recentă are ca obiect un contract de consultanță de 500 000 de euro, la începutul lui 2020, pentru o companie de asigurări rusească. Justiția bănuiește că acea consultanță reprezintă de fapt lobby politic ilegal pentru oligarhi ruși.

Condamnarea fostului președinte, cunoscut de altfel ca mare iubitor de lux, este în primul rând una simbolică. Zeci de ani, elitele politice ale Franței, care veneau din aceleași școli, urcau prin aceleași filiere de putere și influență și beneficiau, pentru ei, apropiați și pentru partide de bani publici deturnați, s-au bucurat de impunitate.

În anii 1990, câteva anchete conduse de judecători de instrucție curajoși au făcut primele breșe în acest sistem ermetic și au revelat publicului întinderea corupției. Dar abia în ultimii zece ani justiția franceză a început cu adevărat să prindă în plasele sale peștii cei mari. Cu Sarkozy, după Chirac, cercul se închide. Mandarinii Republicii nu mai sunt deasupra legilor.

Concurentul lui Kövesi a obținut condamnarea lui Sarkozy

Omul care a reușit să obțină prima condamnare a unui fost președinte al republicii la închisoare cu executare (fie și teoretică) este fostul concurent al Laurei Codruța Kövesi la șefia Parchetului European: Jean-François Bohnert.

Deși nu avea sprijinul Franței, Bohnert și-a susținut energic candidatura în 2019. Până la urmă, diferența au făcut-o notorietatea fostei șefe a DNA și reputația sa de luptătoare împotriva corupției. Drept consolare, când încă zarurile nu erau aruncate, Bohnert a primit șefia Parchetului Național Financiar (PNF, similar în multe privințe DNA).

PNF a instrumentat dosarul interceptărilor telefonice pe baza căruia au fost condamnați Sarkozy, avocatul său Herzog și magistratul Azibert. Bohnert s-a implicat personal în dosar. La ultimul termen înaintea pronunțării, în 8 decembrie 2020, el a venit în fața instanței, pentru a-i sprijini pe cei doi procurori de caz confruntați cu ofensiva juridico-mediatică a apărării. A deschis rechizitoriul de cinci ore, afirmând că „importanța dosarului pe care îl aveți de judecat impune ca șeful PNF să vină să se exprime”, după cum îl cita cotidianul Le Monde.

Metodele de anchetă ale PNF au fost extrem de contestate. „În acest dosar, PNF nu a încălcat niciodată procedura”, susținea Bohnert. Dar cum a adunat parchetul probele? Prin interceptări telefonice (pe care, de altfel, în Franța, au capacitatea tehnică să le realizeze până și jandarmeriile de provincie din regiuni rurale).

Sarkozy era anchetat într-o alta din avalanșa de afaceri penale. Evident, bănuia și el că îi pot fi ascultate convorbirile. Astfel că a procurat două telefoane cu cartelă, pe un alt nume (în Franța, este obligatorie înregistrarea nominală a cumpărătorului acestora, spre deosebire de România). Prin intermediul lor, discuta cu avocatul Herzog.

În mod normal, conversațiile unui client cu avocatul sunt confidențiale. Asta dacă avocatul nu comite o infracțiune, cum ar fi coruperea activă a unui magistrat și violarea secretului profesional, pentru care Herzog a fost condamnat (pasionații de drept pot eventual căuta paralele cu condamnarea în decembrie 2020, de către Înalta Curte de Casație și Justiție a României a avocatului Robert Roșu, în dosarul retrocedării ilegale a fermei Băneasa).

Instanța franceză a menținut interceptările în dosar și a înlăturat privilegiul confidențialității. Iar pe baza interceptărilor a fost deschis un nou dosar, care riscă să îi trimită pe Sarkozy și complicii săi din sistemul judiciar după gratii.

O eră se încheie, indiferent ce va mai urma în acest foileton judiciar.