Sărbători și livratori: “Mi-a scris fetița acolo: păpușă nu știu de care, căsuță de nu știu ce fel, vrea și tabletă, că așa a văzut la o colegă... E greu”

Jessica Cozan

Redactor

Am 20 de ani și am ajuns în lumea pe repede-înainte a livratorilor din pură curiozitate și dintr-o nevoie, probabil specifică vârstei, de a fi cât mai independentă financiar posibil. 

Nu știam - și nici acum nu mă laud decât cu niște cunoștințe vagi în domeniu - cu ce se „mănâncă” industria aceasta a livratului la domiciliu. Văzusem prin mall-uri oameni cu genți gigantice colorate, roșii, galbene, verzi, și coincidența făcea că aveam și eu o cunoștință care muncea pentru o companie de food delivery și se declara profund mulțumită de raportul dintre bani și managementul timpului său.

De altfel, piața platformelor de livrări de mâncare la domiciliu era estimată în primăvara anului trecut la 10-15 milioane de lei de către Ziarul Financiar. Pandemia a făcut conceptul de food delivery să capete o popularitate grandioasă și astfel mulți oameni, printre care și studenți, să se angajeze în acest domeniu relativ avantajos și flexibil. Poți să lucrezi când vrei și cu ce vrei: de la bicicletă sau trotinetă până la mașina personală.

Soarta a făcut să mă număr printre acei studenți care ar dori să își împartă timpul între facultate și muncă într-un mod cât mai benefic pentru ei. Da, vreau să am un parcurs academic de la foarte bine-n sus, dar parcă un ban în plus în buzunar nu suna rău. Așa că această meserie de livrator care îmi permitea să îmbin cele două probleme ale mele mi-a picat mănușă.

În cateva zile m-am văzut și pe mine alergând de ici-colo cu o geantă care nu era cu mult mai mică în înălțime decât statura mea relativ normală pentru o fată de 20 de ani.

Făceam asta de 2 luni și pe când am reușit să mă obișnuiesc cu privirile lungi ale trecătorilor care erau martori la încercarea mea de a căra geanta termoizolantă roșie fără să las prea multe daune în urma mea și la chicotele din jurul mașinii mele când încercam să parchez lateral pe o stradă din centru, m-am trezit în mijlocului unui fenomen anual prețios: sărbătorile de iarnă.

-        E frig tare colegu'!

 -       E, Dane… da' ce să faci?

Daniel își freacă mâinile pentru a se încălzi în timp ce sare de pe un picior pe altul. Nu mai are răbdare și abia așteaptă să o ia spre casă la fetița lui, dar serviciul încă îl mai ține pe loc. E trecut de ora zece noaptea și își amintește ca prin vis că a început pe la șase fără ceva. Nu de alta, dar timpul îi zboară altfel când e mai mereu pe grabă. La un mic calcul de clasa a doua ne dăm seama că Dan al nostru a lucrat doar 4 ore și se plânge nevoie mare. Dar Daniel și-a petrecut restul de ore până la 18 livrând colete, iar spre seară și-a luat geanta de livrator și a ieșit câteva ore la treabă pentru niște bani în plus. 

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

De sărbători încearcă să stea pe teren cât de mult poate, ca să pună ban pe ban, ca Moș Crăciun să vină încărcat pentru prințesa de 5 ani care îl așteaptă acasă. „Știți cum e, copiii nu știu ce-i ăla frig, ce-i aia muncă, ei îl vor pe Moșu. Mi-a scris fetița acolo: păpușă nu știu de care, căsuța nu știu de ce fel, vrea și tabletă, că așa a văzut la o colegă... E greu, trag tare, nici nu simt frigul și ninsoarea de afară”, mărturisește Dan și parcă ochii încep să i se umple de lacrimi la gândul că nu va putea să bifeze tot ce este pe lista fetei sale nici anul acesta.

 Sărbătorile or fi o bucurie pentru unii, dar pentru Daniel înseamnă ore în plus petrecute în livrări și două job-uri din care să își întrețină familia. Îl întreb câți ani are. Nu vrea să zică. „Tată aș putea să îți fiu”. E de pe undeva de pe lângă Oradea și mai mult nu vrea să spună, pentru că oricum doar „singurătatea și necazul” i-au fost prieteni în tinerețe. Se visa aviator și cumva avea un talent aparte: reușea să facă din aproape orice un avion. Dar vremurile alea au apus, iar Daniel și-a dat rapid seama că doar munca îl mai poate ajuta să clădească ceva. Îi place ce face, dacă la primul job livrează cu mașina, pentru al doilea a ales bicicleta ca să se mai „dezmorțească oleacă”. 

„Zilele trecute am stat până târziu, era trecut de 11 și afară era tare urât, frig de îmi înghețau mâinile pe ghidon și lapoviță de abia mai vedeam în față. Am ajuns la destinația de unde trebuiam să iau comanda, ceva de kebab era. Intru și o dată cu mine intră si puțin din frigul de afară. În momentul ăla, singurul angajat de acolo, un domn la vreo 60 de ani cu barbă albă, dă din cap în timp ce se apropie de mine cu pachetul de mâncare ce trebuia livrat. Ce cauți, omule, pe vremea asta afară?! Atunci mi-am dat seama că nu e român, vorbea destul de greu limba română. Văzusem pe ecusonul din piept un nume de origine turcă. Am dat să ies fără să îi răspund, oricum nu credeam că așteaptă răspuns, dar omul mă trage de braț si mă pune la masă No, no! Stai să te servesc cu ceva te mâncare, stai aici la masă! Mi-a adus un kebab cald care cu siguranță era pregătit de dinainte să ajung eu acolo și s-a pus la masă, iar pentru următoarele 10 minute am stat și am discutat. Omul era tare grijuliu, m-a uns pe suflet, era chiar curios să afle cum îmi e cu bicicleta sau de ce fac asta.”

Întâmplarea asta i-a șters lui Daniel din minte multe din momentele în care i-a venit să dea cu geanta de pământ de nervi că aștepta de o oră jumătate la coadă la vreun fast food. Poate că e bine să fie sărbătoare mai des, să mai dea de oameni ca turcul de la ora 11 noaptea. 

Își pune mâncarea în geantă cu o mână, o urcă în spate cu cealaltă, scoate un „Servus” către ceilalți colegi care încă mai așteaptă și se face nevăzut în noapte.

Nu departe de unde l-am lăsat pe Daniel, sau mai bine zis unde ne-a lăsat el pe noi, îl întâlnim pe Alin, livrator Bolt. Așteaptă și el la coadă să-i fie gata comanda și să o ia la goană, atât cât îi permite traficul la ora 18. Tocmai ce și-a terminat job-ul ca developer și a luat-o iar din loc. 

Nu are ce face, îi place jobul pe care îl are, dar nimeni nu plătește tare bine la început, așa că a intrat și el în hora livratorilor. „Programul e bun, asta îmi place. De sărbători ce să vă zic, cred că știe tot românu' care-i treaba: aglomerație, ajungem târziu la clienți că stăm în trafic și tot așa. Ne adaptăm, n-avem altă variantă oricum” spune Alin după un an în care a practicat jobul ăsta, deși e de vreo patru ani în domeniul livrărilor, pentru că a avut joburi similare.

Lui oamenii îi par neschimbați în Decembrie. Nu primea bacșiș înainte și nu primește nici acum. „Tot timpul am zis că poate dacă eram fată, acum dansam prin Dubai”. Nu știe de ce nu le pică oamenilor cu „tronc”, dar nici nu e relevant pentru el, își vede mai departe de treabă și nu intră în detalii.

O altă seară, un alt livrator pe drumuri. Vlad are 45 de ani și așteaptă trăgând din țigară în fața unei pizzerii. Se uită la ceas, ora 22:56. Așteaptă deja de câteva minute și deja e la a treia țigară, Până fumez patru țigări, o fi gata și comanda. 

Așa își măsoară Vlad timpul: în țigări, nimic neobișnuit, e de două decenii fumător. E din Cluj, acolo a trăit toată viața lui și o face în continuare, nu știe dacă-i place sau pur și simplu s-a obișnuit. Obișnuința s-ar putea să fie unul dintre cele mai vicioase lucruri din lume - deseori trece neobservată, bine camuflată. 

E livrator full time, dar la două companii: Tazz și Bolt. A stat cât a stat la Tazz - încă mai stă - și s-a gândit că ar încerca și la Bolt, auzind de la niște prieteni că ar fi mai profitabil. Așa că acum umblă cu două telefoane și speră că a fost decizia cea mai bună. 

Relația pe care o are cu sărbătorile e un fel de love-hate românesc și ce i-a adus plăcere în perioada asta, pe lângă bonusuri, a fost un client „de nota o mie și încă un pic”. 

„Mi-am luat recent o mașină din Germania, nu nouă, dar am avansat puțin de la cea veche. M-am pornit să lucrez într-o seară, entuziasmat că îmi pun noua achiziție în funcțiune și am dat start comenzilor. Am primit una, am luat mâncarea și mi-am dat seama că acul rezervorului meu mai că atingea zero. Nu risc, tre’ să bag motorină. Trag pe dreapta într-un peco, mă scarpin în cap văzând că e coadă și mă gândesc că voi întârzia dacă aștept, da’ aia e. Să mă ierte, aștept. Ajung și eu la pompă, alimentez ca tot omul, merg plătesc și mă bag în mașină. Îi dăm bice. I-am dat bice vreo 5 metri, până mașina a scos un horcăit dubios și s-a oprit în mijlocul benzinăriei. Na, beleaua… Primul instinct a fost să pun mâna să sun clientul să-i zic pățania, total pregătit să coboare niște sfinți la mine. Ca să aud din telefon: «Nu-i problemă, lasă tu comanda și zi unde ești, să vin să te ajut». M-am uitat încă o dată la numărul apelat, mi-oi fi apelat ceva prieten? E ceva glumă? Și nu a fost, clientul chiar a venit și m-a ajutat, se făcea că avea și cunoștințe de mecanică, a fost un dar de sărbători pentru mine. Și-a luat omul și mâncarea, da’ nu-i păsa de ea, oricum era rece deja. Am rămas uimit și nu o să uit treaba asta niciodată”, povestește Vlad. 

În perioada Crăciunului umblă zvonul cum că livratorii fac îngerași de zăpadă - pe bani. Lucrul ăsta ar putea fi adevărat în teorie, având în vedere că unele companii de delivery le oferă niște cote mai mari decât în restul anului, iar cei care lucrează pe bicicletă sau scuter iarna dispun de bonusuri atunci când intră în schemă frigul, ploaia și zăpada. Totuși, în practică, situația nu e așa roz: chiar dacă bani s-ar putea face, mai mult stai pe loc oriunde mergi.

Cătălin are 23 de ani, e de loc din Reghin, acum a venit în capitala tineretului, Cluj-Napoca. E în anul 3 la Facultatea de Știinte Economice și Gestiunea Afacerilor, iar când nu e ocupat cu cifrele, e livrator la Tazz. Dacă de frig și ploaie mai este protejat de mașina în care livrează, de aglomerația de sărbători nu îl scapă nimeni. „Trebuie să tragem să ajungem cât mai repede cu comenzile, dar mă împiedică traficul din Cluj de cele mai multe ori”.

E ca și cum la sfârșitul lunii decembrie nu mai avem loc unii de alții pe drumurile din toată țara. Nimeni nu știe de unde apar atâtea mașini sau unde gonește toată lumea, cert e că haosul capătă niște proporții imense, în care se regăsesc și livratorii. Pe undeva, se gândesc ei, poate și pandemia a accentuat individualismul ăsta. „Am început să devin mai agitat și neatent în trafic din cauza aglomerației. De multe ori nu găseam adresa pentru că eram prea bulversat de tot ce se întâmpla în jurul meu. Ba chiar într-o ocazie m-am plimbat de 3 ori în jurul unui bloc doar pentru că mintea mea nu și-a dat seama că eram unde trebuie. Măcar omul a fost înțelegător, cred că toți știm ce haos e afară și atunci ne înțelegem”, spune Cătălin. 

Când și când, i se pare chiar că oamenii încep să devină mai buni. Poate oamenii devin mai sensibili când deschid ușa și dat peste un băiat pe jumătate înghețat care îți zâmbește cu o pungă cu mâncare caldă. „Chiar este o schimbare în perioada asta, oamenii devin mai buni, încep să lase bacșiș sau pur și simplu îți vorbesc pe un ton mai cald”, spune Cătălin.

E o după masă friguroasă și mă aflu în post: am ghiozdanul din dotare, haina groasă de ski și mănușile cu touch, să pot să operez telefonul. 

Prima comandă a zilei: un tort de 300 și un pic de lei. Înfașc comanda și am pornit. Adresa nu se potrivește cu adresa de pe bon, dar de asta îmi dau seama abia după ce am ajung în curte la o facultate și paznicul mă poftește afară. Sun clientul și îi spun că da, o să întârzii puțin. Deja aveam în minte imaginea unui invitat la o zi de naștere îngrijorat că tortul său o fi ajuns printr-un amfiteatru. 

Până mă învârtesc eu, mă sună domnul că vine el spre mine, ca să nu mai pornesc eu de pe loc. A ajuns, mi-a luat tortul, mi-a întins 400 de lei și mi-a zis să păstrez restul. Nici măcar nu s-a supărat.

Cine știe? Poate Crăciunul chiar face oamenii mai buni.

Ocazie cu care aș dori să-i mulțumesc și barmaniței care m-a poftit într-o dimineață friguroasă în restaurantul unde lucra și mi-a pus un ceai în față. A fost unul dintre cele mai bune ceaiuri băute de mine vreodată. 

Ce vreau să zic? Data viitoare când vezi un livrator, zâmbește-i, cu siguranță îi vei face ziua măcar puțin mai bună.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€