Roșia Montană: s-a schimbat ceva?

Voicu Bojan

Redactor

Țup! Ca un iepure cu chipiu, polițaiul sare înaintea mașinii cu lăbuța stângă întinsă. Haț! M-a prins: 64 de kilometri pe oră!

E tinerel, înăltuț și smead. Cu brațele întinse pe lângă corp și privirea piezișă spre pământ, începe să recite pe de rost, cum ar zice Luceafărul, poezia învățată la școala poliției rutiere.

Îmi inspiră o infinită tristețe − seamănă cu un elev silitor pe care colegii nu-l aleg niciodată în echipa de fotbal din pauză. Nici măcar ca portar, nici măcar atunci când echipele nu sunt egale.

„Sunt agentul… pe raza localității… aparatul radar a înregistrat… vă rog să prezentați actele”…

Îmi înăbuș un căscat în timp ce, sub soarele glorios al unei dimineți perfecte de duminică, rotesc capul și intru, ca pe o poartă, într-o lume paralelă. Constat rapid că:

1. Pe partea cealaltă a șoselei, o babă cu năframă împinge un căruț cu o butelie galbenă. În termeni polițienești, atelajul s-ar numi „vehicul împins”.

2. Dincolo de râu, într-o grădină, o tânără mamă încearcă să-i facă poze între flori unei copilițe de vreo doi ani, îmbrăcată în rochiță roz. Micuța se încruntă. Îi intră soarele în ochi. Încă nu știe să pozeze fals, e bine. Mămica e nemulțumită. Pufăie.

3. Doi drojdieri cu chipurile brăzdate de tranșeele prin care s-a scurs băutura de-a lungul vremii se întorc deja de la una mică, dinspre crâșma cu mese de un galben țipător. Vin legănându-se, ca de la un servici ușor.

Au trecut 10 ani de când am călcat ultima dată pe-aici. În afară de mine, nimic nu pare să se fi schimbat în mod radical.

Sunt în drum spre Roșia Montană. Mai am vreo 20 de minute de condus regulamentar, „la limita evitării oricărui pericol rutier”.

Vreau să văd ce s-a schimbat, cum mai arată locul, ce spun oamenii.

Cine-i formează pe formatori? Ministerul Sănătății lasă pregătirea practicienilor de medicină alternativă pe seama unor medici care practică „regresia în vieți anterioare”

Ministerul Sănătății pregătește o nouă lege pentru reglementarea medicinei alternative. La elaborarea ei a contribuit și o specialistă din sistemul public care practică „regresia în vieți anterioare”.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Doar că, mai întâi, trebuie să scap de iepurașul cu chipiu, care a scris mărunt-mărunt tot felul de chestii pe o foaie, cam cât ai da un extemporal-fulger. Semnez și mă car. O amendă absurdă pentru viteza melcului nu are cum să țină piept aromelor de pământ reavăn și de salcâm înflorit.

Să te apuci de analizat povestea Roșiei Montane, în întregul ei, nu e de colea. Nu aș îndrăzni, mai ales că s-au scris cărți pe această temă. Nu e nici momentul, nici cazul.

E ca și cum te-ai juca cu o grenadă defensivă și deodată ți-ar trece prin cap: „Ce-ar fi să scot io cuiul ăsta, așa, să văd ce se întâmplă?”

E un subiect nu doar fierbinte, ci și foarte delicat, cu adânci implicații economice, politice și sociale. În plus, cred că societatea civilă din România de azi s-a coagulat, s-a format și s-a rodat tocmai în jurul ideilor de salvați, uniți, păstrați, reconstruiți, nu renunțați la Roșia Montană.

Subiectul are sensibilități acute din toate părțile.

Miza întoarcerii mele la Roșia Montană e cu totul alta. Pornește de la ceva aparent banal − un vis al soției mele.

Se făcea că era vară, fiindcă era cald și peste tot în jur erau flori și frăguțe. Pe malul unui lac, o fetiță de 12 ani, aflată în tabără cu familia și prietenii, s-a pus într-o zi de sâmbătă în capul unei cărărui, ca să aștepte venirea tatălui ei, rămas la Cluj cu treburi.

Vreme de câteva ceasuri bune, fetița avea să stea așa, nedezlipindu-și ochii de la drumul acela care cobora pe lângă lac, străjuit de o pădure de brazi. În cele din urmă, tatăl a venit. Și fetița a fost foarte fericită. Atât de fericită, încât acum putea povesti și cum era îmbrăcat tatăl, și cum era aerul, și ce făcea sora ei geamănă și, în general, tot, tot.

În onoarea acestui vis ne-am întors. Ca să căutăm acel loc, să reînviem amintirea, la fel cum ai scotoci după o comoară. Iar Roșia Montană nu e un loc străin căutătorilor de comori. Dimpotrivă.

În localitatea în care cândva, ca într-un El Dorado, erau 300 de crâșme plus un cazinou, pentru ca toți căutătorii de aur să aibă unde sparge bănetul, acum e liniște de mormânt. Seamănă cu un ghost town din Vestul Sălbatic − unde singurul semn de viață e înfiorarea perdelelor la ivirea Străinului.

Fostul cazinou din Roșia, azi în paragină, mai are de spus un singur cuvânt, chiar deasupra intrării: BUFET.

E ceasul când intră în scenă demonul amiezii de duminică, ora când clopotele au amuțit, slujbele s-au terminat și puținii credincioși ai tuturor cultelor (ortodox, unitarian, greco-catolic și reformat) s-au retras către casele lor.

În piața centrală, o mâță își intersectează pașii cu un câine flocos, ignorându-se cu superbie. Doar două magazine sunt deschise: unul are iz de bar, altul, de alimentară.

Tăcerea e spartă doar de textele mobilizatoare de pe diversele bannere, afișe și pânze ce acoperă clădirile în paragină:

Roșia Montană – localitate minieră. / Din minerit, construim ziua de mâine! / Vrem să muncim, nu să cerșim. / Roșia Montană există datorită MINERITULUI. / Ajutați-ne să păstrăm o tradiție de valoare a munților Apuseni: MINERITUL.

E ca și cum cineva, cu binecuvântarea Primăriei − fiindcă, într-o localitate ca asta, nimeni nu pune bannere de capul lui −, ar avea un plan. Ar vrea să te facă pe tine, Străinul, să crezi că destinul acestui loc e sortit numai și numai unei singure idei.

Cum asta sună destul de suspect, îmi zic că n-ar fi rău să aflu ce părere au oamenii. Și, ușurel, ca în probele de patrie de anul trecut, dau iama în viețile lor, îi ascult și, din mers, redau spusele lor:

Domnule, noi aici parcă suntem blestemați. De mai 10 ani, de când s-a închis și ultima mină, totul a înghețat. Nu ne lasă nimeni să facem absolut nimic. Nu există interes. Sau există unul, dar e ascuns. Hai să vă zic pe degete, da?

1. Fonduri europene nu putem accesa, fiindcă primăria nu are PUG și tot felul de avize necesare. Și nici nu vrea să le aibă, că au interese mari legate de minerit.

2. Fosta ministră Șuteu a depus candidatura la UNESCO, dar când a venit la noi comisia de la Bruxelles, cei din Primărie nu i-au primit, deci e clar că nu se vrea.

3. Turism nu prea putem face, că nu prea este infrastructură, nu ai destule locuri de cazare. Au mai încercat ong-iștii și salvamontiștii să mai miște lucrurile, să mai marcheze trasee turistice, s-a mai făcut o pensiune ici-colo, s-a ținut o vreme festivalul Fân Fest. Da’ s-a oprit și ăla acum doi ani.

4. S-a încercat o schimbare politică. A candidat băiatul ăsta, Tică Darie, la primărie, dar a ieșit al treilea din zece. Degeaba, interesele sunt prea mari, tot Consiliul Local e pe-o mână. Iar primarul e un penelist, fost pedelist – omul lor, al Gold-ului.

Mergem prin centru, ne plimbăm pe ulițe, căscăm gura. Chiar lângă un ditai blocul cenușiu-șobolan, ca un dinozaur proțăpit în mijlocul pieței, descoperim două marcaje: cruce roșie spre Detunata și punct albastru spre un tur al tăurilor, patru la număr.

Unul dintre tăuri ar putea fi cel din amintire, așa că pornim într-o plimbare de vreo 4 ceasuri. Urcăm pe o coamă de deal de unde se vede toată localitatea și, dincolo de ea, Masivul Cârnic − găurit ca un șvaițer, încă de pe vremea romanilor, de căutătorii de argint și de aur.

Peisajul e minunat și pustiu. Ici-colo, câte o vacă te privește siderată ca pe primul om în Grădina Edenului. Se mai aude câte o pasăre, un lătrat de câine.

Parcă tocmai ai dat de un paradis uitat, scanat periodic de raze de soare, după cheful cu care mută vântul norii.

În cele din urmă, ajungem la locul din vis. În ciuda vegetației schimbate, soția mea îl recunoaște imediat și se emoționează. E lângă Tăul Brazi, ultimul dintre cele patru.

Pe malul lacului, câteva perechi de îndrăgostiți, clănțănind ritmic semințe, se uită la crapii leneși din apă. Niște familii tocmai au încheiat prânzul: strâng masa, sting focul grătarelor, șterg urmele chermezei. Când opresc muzica populară ce se revărsa prin portiere, liniștea devine aproape asurzitoare.

Păi, aici, cândva venea lume bună, se turnau filme, era plin locul de actori. Anna Szeles, nevasta lui Piersic, își petrecea vacanțele aici lângă lac, era frumos.

Acum, cam totul s-a prăpădit. La noi a fost cândva bogăție mare. Aproape fiecare casă avea crâșmă, se învârteau bani grei. Apoi au venit comuniștii și, cu planurile lor multilateral dezvoltate, au cam distrus tot. Iar după revoluție au venit canadienii.

Nici până azi nu știm unde e, cine l-a semnat și cum arată contractul lor cu statul român. Dar e clar că mulți au luat bani grei pe șustache.

Acum, ăștia dau în judecată România la Washington și cer 4 miliarde de dolari, un pic mai puțin decât au promis ei că va scoate statul din urma exploatării, adică 5,3 miliarde. Dacă statul nostru pierde, ceea ce e foarte posibil, va fi cam dureros.

Acum, 80% din oamenii din localitate au plecat. Unii s-au mutat în Alba, alții în Timișoara. Din ăștia care am rămas, cam 80% ar vrea să reînceapă exploatarea. Restul, o mână de oameni, sunt ecologiști, țin piept și se luptă cu morile de vânt.

Goldu’ (Gabriel Resources / Roșia Montană Gold Corporation − n.a.) a cumpărat mai toate casele și locurile din jur. Și aici, în jurul tăurilor, au cumpărat terenurile, ca să nu poată face nimeni, nimic. Interesul e ca nu cumva să se dezvolte ceva în zonă.

Dar, culmea, când vine vorba de chefuri, de mașini scumpe, de oameni cu fițe, ăștia apar așa, ca din pământ. De unde au bani? Numai ei știu. Oamenii cinstiți n-au aproape nici o șansă aici. Te mai miri că ni se duc copiii prin străinătate cât văd cu ochii?

Cândva, în acel loc era un camping cu 7 căsuțe, toate cu vedere spre lacul mic. Din ele au rămas doar fundațiile − acum date cu var, pe care sunt mese și bănci de lemn.

Coborâm în sat prin pădure, având coasta muntelui în stânga. Localitatea pare înghițită de dealuri și vegetație, doar turlele bisericilor răsar ca degețele de elevi cuminți dintr-o masă de verde.

Turul se încheie fix de unde am plecat. Întrebăm la magazinul-bar dacă s-ar putea mânca pe undeva. „Nu, aici nu se poate decât bea. Dar e o pensiune mai sus. Mergeți pe ulița asta, treceți pârâul în stânga și încercați-vă norocul. Unii cică au reușit”.

Pensiunea e un fel de work in progress – o casă proaspăt tencuită lângă care sâsâie, cu aripile înfoiate, trei gânsaci cu limbi rozalii. Apoi te iau în primire niște câini. Apoi intră în scenă un domn simpatic, cu mâini mari, ca de cosaș, cu o pălărie și o mustață neagră, parcă rupte din Moara cu noroc.

Am o tocană de porc, cum se face pe la noi, cu sos de ardei, numai că pireu’ nu-i gata. Dacă vă grăbiți, vă dau niște pită și murături pe lângă, uite-aici pe terasă. Da’ o bere rece nu serviți până se-ncălzește tocana?

În partea asta a localității mai trăiesc cam cinci familii, restul au plecat. E cam altitudine, vremea e schimbătoare, clima e dată peste cap, iarna parcă nu se mai termină. Nu se mai poate cultiva mare lucru.

A dispărut primăvara, se intră direct în căldură, întreruptă ba de secetă, ba de grindină, ba de zăpadă. Anul trecut, vecinul meu, săracu’, a scos mai puțini cartofi decât a pus. Da’ nu se lasă, pune iar.

Ai face un pic de turism, dar nu prea ai cu cine. Și dacă faci, e mai mult așa, de hobby. Cu ce m-am ales eu deocamdată? Cu doi câini care au venit cu turiștii și n-au mai vrut să plece în ruptul capului.

Cățeaua asta maro, o vedeți? Trei zile am încercat s-o fugăresc, și ea, nimic. Apoi am adoptat-o. Câinii știu. Simt omul care îi iubește. Dacă veniți aici, la mine, camera asta mare și frumoasă cu baie e numai 80 de lei pe noapte.

Puteți veni și cu cățelul, gratis, o să se împrietenească cu ăștia cinci ai mei. O vișinată nu serviți, ca desert?

Continuăm plimbarea în sat, inventariind ce se mai poate. Din rari, oamenii devin foarte rari odată cu după-amiaza târzie, care nu se poate decide dacă să plouă sau nu.

Detectăm trei categorii de case: cele care NU sunt de vânzare și pe care chiar scrie aşa. Astea sunt, de obicei, locuite permanent. Apoi vin cele puține care sunt adoptate, restaurate și locuite temporar.

A treia categorie, cea mai numeroasă, o constituie cele deja cumpărate. Astea au numere, o poveste scrisă pe ele și stau în așteptare, ca în Purgatoriu, trăind cu promisiunea unei restaurări. Pe toate aceste clădiri, unele aflate în avansată ruină, există neapărat un anunț cu Obiectiv aflat sub supraveghere video.

Iată un exemplu:

Nr. 301. Casa datează de la sfârșitul secolului al XIX-lea, destinația sa inițială fiind de locuință, dar în incinta sa a fost amenajat și un magazin alimentar. Proprietatea mai poartă numele de „Casa de peste Foieș”, deoarece este împărțită printr-o boltă de piatră de o parte și de alta a pârâului Foieș. Între 1940 și 1980 casa a suferit mai multe intervenții la fațadă, astfel încât aspectul inițial al clădirii s-a pierdut. În prezent, RMCG asigură lucrări de mentenanță și intervenții de urgență pentru această clădire, urmând să fie restaurată odată cu începerea proiectului minier.

Surpriza a venit odată cu lăsarea serii. Am descoperit un loc și niște oameni de poveste. Ar merita un ditamai advertorial, doar că așa ceva ar strica totul.

Dacă ar fi să redau poveștile lor, m-aș lungi nepermis. Însă, din respect pentru ei, am decis să le cer permisiunea de a ilustra acest material cu imaginile lor, nu cu ale mele.

Doar atât merită reținut: la Roșia Montană, la mijlocul lui 2017, nu e totul mort, pierdut și îngropat. Discret și cu pași silențioși, de pisică, o mână de tineri trăiește și speră într-o reconstrucție − dar în termenii lor, nu în termeni dictați din afară sau de sus.

E o mișcare încăpățânată, vie, organică, bazată nu pe interese, jocuri politice și economice, ci mai degrabă pe un soi de dans exuberant, riscant, sincer și liber, care face ca totul să pară, dintr-o dată, fermecător de posibil.

Am plecat a doua zi trăgând adânc în piept mirosul pământului de după ploaie. Am pus înapoi în raft Almanahul Flacăra 1986, am mai amușinat o dată narcisele de pe masă, aduse cu o zi înainte din Poiana lor, am mai mângâiat o dată blana deasă a câinelui de împrumut Mircea și am lăsat cheia în cui, conform înțelegerii, știind limpede că, de această dată, nu voi mai aștepta 10 ani ca să mă întorc la Roșia Montană.

Fotografii: Casa Petri, Roşia Montană

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€