Rosemary’s Baby: Două tipuri de vizionare

Sebastian M. Ceolca

Colaborator

Aflat în mijlocul „trilogiei apartamentului” (mai exact, între Repulsion, 1965,  și The Tenant, 1976), Rosemary’s Baby, notoriul horror psihologic al lui Roman Polanski din 1968, e un film care implică două feluri diferite de vizionare.

Aceia care încă nu l-au văzut (sau dacă l-au văzut acum multă vreme, și-l amintesc doar vag), vor remarca cum înlănțuirea unor serii de evenimente pun bazele unui stil de povestire filmică adesea întâlnită astăzi. Asta pentru că Rosemary’s Baby e un film foarte influent; a pregătit, altfel spus, terenul pentru mai tot ce se poate vedea azi prin acest tip de lunetă.

În acest fel, există riscul ridicat de alunecare în previzibil, chiar și prin – dacă nu chiar mai ales –  pregătirea unui plot care alimentează o alternativă la ceea ce s-ar putea capta inițial. Pentru cel de-al doilea segment – din care ar face parte aceia care au supus filmul unor vizionări repetate – prioritățile ar putea fi altele. De exemplu, atenția lui Polanski îndreptată înspre mici detalii și indicii care alcătuiesc cu discreție o serie de reacții și comportamente ale lui Rosemary – unele care se vor agrava pe măsură ce timpul se scurge.

Pe scurt, în Rosemary’s Baby, un cuplu format din Rosmary (Mia Farrow) și Guy (John Cassavetes) se mută într-un apartament din New York. Imobilul are o istorie sinistră și vecini vârstnici excesiv de prietenoși. După ce se instalează cu maxim de entuziasm, cei doi plănuiesc să aibă un copil, poate trei. O serie de întâmplări nefericite o fac pe Rosemary să se îndoiască de bunele intenții ale tuturor din proximitatea ei, inclusiv a propriului soț. Astfel, filmul ajunge să discute teme grele, precum abuzul de încredere într-o căsnicie, iluzia prieteniilor, neîncrederea, insecuritatea, acceptarea și resemnarea – toate în această ordine.   

La prima întâlnire cu filmul, se remarcă lesne felul în care suspansul și direcțiile spre care se îndreaptă fac punte comună cu experiențe similar-ulterioare. Nu e niciun dubiu că ceva putred se întâmplă acolo.

Dupa ce se aud niște incantații din spatele unui perete, Rosemary se împrietenește cu o viitoare sinucigașă. Își fac apariția și vecinii vârstnici, Minnie Castevet (Ruth Gordon) și Roman Castevet (Sidney Blackmer) – două personaje care, treptat, vor naște destul de multe (și inevitabile) îndoieli în ceea ce privește adevăratul scop pentru care își doresc să fie aproape de Rosemary.

La fel și în cazul doctorului Sapirstein: în spatele nonșalanței cu care-i vorbește femeii proaspăt însărcinate și cu care o sfătuiește să urmeze un tratament și nu altul, e clar că ascunde ceva. Felul în care sunt reprezentați propagă astfel de percepții.

Pe măsură ce starea ei fizică se agravează, e limpede că la mijloc se află un complot – și asta încă înainte de a-l conștientiza ea însăși. Sigur că alternativa ar fi ca totul să se afle doar în mintea ei (direcții narative sunt destul de multe și-n sensul asta: linia destul de subțire dintre coșmar real și coșmar oniric, dintre ceea ce crede că vede, simte și aude vs. realitate etc.).

În altă ordine de idei, filmul pune la bătaie, până într-un anumit punct, două perspective. Ambele sunt destul de valabile, dar, după cum spuneam, destul de uzate între timp. Șansele să nu mai fi văzut așa ceva sunt extrem de mici.    

Pe de altă parte, o revizionare atentă atrage atenția asupra unor subtilități cu care Polanski își construiește acest film forțos. Are un umor fin, intenționat, în ceea ce-l privește măcar pe Cassavetes – simbolul artistului pur, vanitos și egocentric, interpretând rolul unui om care și-a vândut sufletul diavolului pentru succes în lumea show biz-ului.

Rezultate alegeri: Elena Lasconi, cu 2178 de voturi înaintea lui Ciolacu. Călin Georgescu vine de nicăieri și cucerește țara și Diaspora.

Peste 18 milioane de români sunt așteptați la primul tur al alegerilor prezidențiale. PressOne vă prezintă cele mai importante evenimente din ziua votului. 

Călin Georgescu, emanația unor „grupuri de reflecție” conectate la servicii?

Putinistoidul și legionarul Călin Georgescu de astăzi, cel care a câștigat turul I al alegerilor prezidențiale, este produsul electoral creat și cultivat cu răbdare în laboratoare obscure, dirijate de oameni vechi și noi ai serviciilor secrete.

De asemenea, disperarea lui Rosemary de a deveni mamă stârnește azi chicote stingherite, prin prisma similarităților cu viața personală a actriței (întoarsă astăzi pe toate părțile de miniseria-documentar Allen v. Farrow).

Părăsind acest traseu, mai mult sau mai puțin relevant, Polanski împrăștie peste tot elemente ce vor sta la baza unor eventuale „reverificari”. Unul dintre motivele ce-i declanșează femeii stări de neliniște și închipuiri se află în dispunerea (sau lipsa) unor tablouri din casa vecinilor menționați. O debara, mascată de un dulap – de care scenariul pare să uite la un moment dat – marchează un punct de trecere dintr-un apartament într-altul, pe măsură ce alte mici detalii conduc înspre asta.

De asemenea, pasiunea ei pentru anagrame și rezolvarea lor nu e o aptitudine care apare brusc – într-o scenă anterioară dezvăluirii unui adevăr crunt, ea se joacă, în timpul unei cine pe podea, pentru scurt timp, cu câteva piese de scrabble.

Un rol important îl joacă, preț de câteva secunde, și atitudinea lui Guy, care se retrage aproape oripilat la atingerea burții ei, imediat după ce-l anunță că în pântece mișcă, în sfârșit, după ce nu dăduse multă vreme nici un semn de viață, mult așteptatul copil. În starea aceea de excitare, Rosemary nu-i observă reacția – una care, probabil, ar fi făcut o mare diferență între ceea ce credea că se întâmplă în jurul ei și ceea ce, de fapt, se întâmplă cu adevărat.

Un alt aspect care scapă printre degete e scurta declarație a lui Guy. Le spune în grabă celor doi polițiști care se aflau lângă cadavrul sinucigașei de pe caldarâm că o cunoșteau, deși el nu o întâlnise și nici nu-i fusese pomenită vreodată de Rosemary. E o manieră inteligentă, aproape insesizabilă, prin care Polanski îl plasează pe Guy în vârful unui plan diabolic, aparent orchestrat chiar de el (considerând că imobilul și locatarii ar fi trebuit să-i fie la fel de străini și lui).   

Dar și într-un caz și într-altul Rosmary’s Baby rămâne (și se vede) ca un film excepțional. Manipulează forme de frică existențială într-un fel atât de profund, încât și în cele mai mici îndoieli se simte o disperare vecină cu cel mai absolut dezastru personal.   

Disponibil pe Netflix.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€