România își ucide în tăcere sistemul de cercetare

Daniel Toma

Cercetătorii români sunt peste tot. Doar că rar în România. 

Istoria României cu știința este una complicată. Timp de decenii, imaginea publică a cercetării românești nu a fost un om de știință, ci o figură politică: Elena Ceaușescu, soția liderului comunist Nicolae Ceaușescu. 

Promovată oficial ca un chimist de talie mondială, creditată cu zeci de publicații și titluri academice pe care mulți istorici le consideră în mare parte fabricate, imaginea Elenei Ceaușescu a împletit cercetarea cu propaganda. Prestigiul a înlocuit substanța. Titlurile au înlocuit meritul.

Moștenirea ei încă aruncă o umbră lungă și astăzi, chiar dacă România nu mai pretinde că liderii politici sunt oameni de știință. Problema profundă a rămas, însă, neatinsă: tratarea cercetării ca o activitate simbolică, nu drept o investiție strategică. Iar consecințele sunt vizibile.

România produce oameni de știință talentați - precum George Emil Palade și Ștefan Hell, ambii laureați ai Premiului Nobel, sau pionieri precum Henri Coandă. Dar România este la fel de talentată și în a-i alunga. Știu asta din experiență. 

Am crescut într-un sat de lângă Târgu-Mureș, iar astăzi lucrez ca student doctorand în biochimie la Universitatea din Leiden, Olanda. Când merg prin institute din Elveția, Regatul Unit sau Țările de Jos, aud adesea limba română. Mulți dintre cei care fac experimente lângă mine, analizează date sau prezintă rezultate la conferințe vin din aceeași țară ca mine.

Suntem peste tot. Doar că rar în România.

Astfel, întrebarea inevitabilă este de ce o țară care produce atât de mulți oameni de știință capabili nu reușește să construiască un sistem de cercetare puternic acasă?

Cifre dure

Răspunsul devine mai clar când te uiți la cifre. Potrivit celor mai recente date publicate de Social Monitor, România cheltuie aproximativ 0,38% din PIB pentru cercetare și dezvoltare. Este cel mai scăzut nivel din întreaga Uniune Europeană. 

Contrastul cu restul Europei este izbitor. Media UE este în jur de 2,2% din PIB. Germania investește peste 3%. Franța și Țările de Jos cheltuiesc aproximativ 2,3%. Chiar și țări apropiate economic de România stau mai bine: Slovenia alocă în jur de 1,35% din PIB, iar Cehia aproximativ 1,9%. 

Cu alte cuvinte, România investește de aproape șase ori mai puțin decât media europeană. Condiții în care știința pur și simplu nu poate înflori.

Țara aproape că nu are cercetători

Finanțarea afectează oamenii. Conform acelorași date, România are și cel mai mic număr de cercetători raportat la forța de muncă din Uniunea Europeană. Cercetătorii reprezintă doar 0,27% din totalul angajaților români, în timp ce media UE este de aproximativ 1,4%. În cifre absolute, diferența devine și mai vizibilă: România are aproximativ 30.000 de cercetători la o populație de aproape 19 milioane de oameni.

Foto: Facebook / Banca de Resurse Genetice Vegetale - Buzău

Pe șine ruginite. În timp ce parlamentarii se ceartă pe bugetul de la transporturi, un tren deraiază și altul are întârzieri de 80 de minute

România are aproximativ 11.000 de km de cale ferată. Mare parte din rețea se află într-o starea precară, astfel încât, dacă viteza medie impusă de normativele europene pentru transportul călătorilor este de 160 km/h, trenurile românești abia ating o viteză medie de 55 km/h. Multe modele de scuter ating fără probleme viteaza asta. 

Este nevoie de o țară ca să crești un sat

Puse în antiteză, satul și orașul diferă prin faptul că unul oferă rarefiere, celălalt aglomerare, unul acces la servicii, celălalt acces la natură, unul funcționează în cicluri sezoniere, celălalt e 24/7, unul are reziliență DIY, celălalt hiperspecializare. Dar cum se simte un sat față de oraș?

Mai puțini cercetători înseamnă mai puține laboratoare. Mai puține laboratoare înseamnă mai puține oportunități pentru tinerii oameni de știință. Iar mai puține oportunități înseamnă că mulți studenți talentați caută condiții mai bune altundeva. Am văzut asta de nenumărate ori. Colegi străluciți pleacă din România pentru doctorat în străinătate, apoi pentru postdoctorat și, în final, pentru poziții academice stabile. Iar sistemul care i-a format până la un punct nu ajunge niciodată să beneficieze pe deplin de potențialul lor.

Un sistem fragmentat

Banii nu sunt singura problemă. Peisajul cercetării din România este și extrem de fragmentat. Activitatea științifică este împărțită între universități, institute naționale de cercetare, institute ale Academiei Române și diverse centre create prin programe de finanțare europeană. Fiecare structură are propria administrație și propriile priorități. Resursele sunt împărțite între multe instituții, în loc să fie concentrate acolo unde ar putea crea nuclee puternice de cercetare. Ca urmare, devine dificil să construiești centre competitive la nivel internațional.

Când lucrezi în Europa de Vest, observi cât de puternică este această concentrare. Universitățile puternice adună cercetători, infrastructură, finanțare și studenți în același loc. Colaborarea apare natural. Se creează un efect de masă critică. În România, acest lucru se întâmplă rar.

Consecința previzibilă: brain drain 

În aceste condiții, fenomenul de brain drain (n.red. exodul minților) devine aproape inevitabil. România produce studenți foarte buni în matematică, fizică, biologie, chimie și inginerie. Însă mulți dintre ei aleg să-și continue studiile în străinătate. 

Odată ajunși în sisteme de cercetare cu finanțare stabilă și infrastructură modernă, întoarcerea acasă devine dificilă, aproape imposibilă. Înțeleg foarte bine această decizie. 

Oamenii de știință nu urmăresc doar salarii. Urmăresc oportunități. Urmăresc medii în care ideile lor pot fi testate și proiectele pot deveni realitate. Când aceste medii există în altă parte, oamenii se mută.

Aceasta nu este doar o problemă academică. Cercetarea științifică stă la baza inovației moderne. Țările care investesc în cercetare creează tehnologii, companii și industrii. Cele care nu o fac ajung, în timp, să depindă de ideile dezvoltate în altă parte.

O alegere națională

În cele din urmă, politica de cercetare reflectă priorități. O societate decide dacă și în ce măsură cunoașterea contează. România se află în fața unei alegeri clare: poate continua să investească la cel mai scăzut nivel din Europa și să-și privească oamenii de știință construindu-și cariere în alte părți. Sau poate trata cercetarea ca pe o investiție strategică și să creeze instituții care atrag talent, nu îl exportă.

Un prim pas ar fi crearea unor programe țintite care să reconecteze activ diaspora științifică românească. Burse pe termen scurt, poziții de cercetător invitat sau granturi comune ar putea permite cercetătorilor din străinătate să contribuie fără a fi nevoiți să se întoarcă definitiv. Mulți ar fi dispuși să ajute la construirea a ceva cu adevărat valoros, dacă există condițiile potrivite.

În același timp, finanțarea trebuie să devină mai concentrată și mai predictibilă. În loc să fie împărțite subțire între numeroase instituții, resursele limitate ar putea fi direcționate către un număr de centre puternice, cu ambiții internaționale clare. Excelența apare acolo unde există masă critică.

În final, tinerii cercetători au nevoie de un motiv să rămână. Asta înseamnă finanțare transparentă, infrastructură funcțională și un sistem în care meritul contează mai mult decât ierarhia.

Țara are deja oamenii. Întrebarea este dacă va construi sistemul pe care aceștia îl merită. Pentru că cercetarea nu produce doar articole științifice — produce VIITORUL.