Rezidenții italieni din spitalele României: Un medic e un medic oriunde

Valentin Șchiopu

Redactor

Maria Chiara e de opt ani în România. Vine dintr-un orășel din provincia Reggio Calabria. E medic rezident la Boli Infecțioase în cadrul Spitalului Județean din Arad. A participat la triajul epidemiologic din vama Nădlac și a intrat în contact cu pacienți bolnavi de Covid-19 în secția în care lucrează.

Maria Chiara

S-a infectat și ea în urmă cu aproape trei săptămâni. De Paști e în carantină, "acasă" la Arad. Spune că e liniștită că și-a putut onora alegerile pe care le-a făcut în viață și jurământul profesional. În weekend, a primit vestea că s-a vindecat. "Sunt gata să mă întorc la muncă", a fost reacția ei.

Giuseppe Esposito vine din Sarno, un oraș aflat în regiunea Campania, la 60 de kilometri de Napoli, cu o populație cam cât Mioveniul. Elena Lucchesini e din Siena, o localitate superbă din Toscana.

Și ei sunt medici rezidenți în Arad. El se pregătește să devină specialist în medicină de familie, ea în alergologie. Formează un cuplu de șapte ani. S-au cunoscut la facultate, în România. Probabilitatea să se fi întâlnit acasă, în Italia, ar fi fost foarte mică. Între orașele în care s-au născut sunt peste 400 de kilometri.

În aceste zile lucrează unul lângă celălat în încercarea de a limita consecințele răspândirii virusului în vestul țării. Alături le sunt și alți tineri medici rezidenți italieni, Eleonora Zuccarelli, Cristina Condipodero, Giada Baroni, Vincenza del Vechio, Luigi Farina, Michele Benedetto, Luca Silvestri, Francesco Orrù sunt câțiva dintre ei.

Aproape toate specializările sunt reprezentante, de la boli infecțioase și urgențe, la ORL, ortopedie sau medicina de familie. La fel ca multe din regiunile Italiei: Toscana, Campania, Puglia, Basilicata, Sicilia sau Sardinia.

Toți se apropie de 30 de ani și au venit în România în urmă cu 9-10 ani pentru a studia Medicina la Universitatea "Vasile Goldiș din Arad”.

Acum sunt trimiși pentru triajul epidemiologic din vamă sau sunt repartizați la serviciul județean de Ambulanță, unitatea de primiri urgențe, camerele de gardă sau secțiile din spitale, în funcție de necesități.

Rezidenții italieni au venit să studieze în România din rațiuni economice. Era mai ieftin să faci facultate într-o țară aflată la peste 1.400 de kilometri, dacă nu aveai domiciliul într-un centru universitar din Italia. La un calcul, și-au petrecut în România o treime din viețile lor. Spun că Aradul a devenit a doua lor casă, dar și că sunt îngrijorați pentru soarta familiilor din Italia.

Refuză eroizarea muncii lor și cer respect în primul rând pentru colegii români, din partea compatrioților și din partea autorităților. Acesta din urmă s-ar materializa prin punerea la dispoziție de echipamente de protecție atât de necesare în aceste zile.

Geniul

Copiii pe care România îi doare: de ce avem nevoie de un spital pentru îngrijire paliativă pediatrică

În România, peste 22.000 de copii au nevoie de îngrijire paliativă, dar există doar 40 de paturi disponibile la nivel național. HOSPICE Casa Speranței vrea să schimbe această realitate construind primul spital de îngrijire paliativă pediatrică din țară, în Adunații Copăceni. Spitalul va oferi servicii integrate: îngrijire la domiciliu, kinetoterapie, consiliere psihologică și terapii pentru copii și familiile lor.

"Un gând special pentru cei care-și fac profesia cu demnitate și curaj"

Maria Chiara a stat 18 zile în carantină, sub tratament. Sâmbătă a repetat testul și a ieșit pentru prima oară negativ. Tânăra spune că va reveni la muncă.

"Anul acesta, Paștile sunt diferite, și în mod cert nu mi-am imaginat că vor fi așa, pe 5 ianuarie, când s-a terminat vacanța de iarnă și m-am despărțit de cei dragi din Italia pentru a reveni în România.

Îmi voi petrece aceste zile departe de cei dragi. E o consecință a alegilor mele. Nu le regret, cu atât mai puțin astăzi în ciuda a tot ce s-a întâmplat. În secția în care lucrez am intrat în contact cu câțiva pacienți cu Covid-19. De asemenea, am făcut voluntariat, întotdeauna cu gândul să rămân fidelă alegerilor mele și să nu-mi încalc jurământul, conștientă de riscurile pe care le implică.

Simptomele au fost atipice, forma, din fericire, mai ușoară. Am trecut peste perioada de carantină și cu ajutorul familiei mele. După panica inițială și tristețea cauzate de vestea că m-am îmbolnăvit, au încercat să nu-și arate grijile și să mă ajute să trec în liniște peste această perioadă.

Vreau să le mulțumesc colegilor, prietenilor mei, celor care mi-au fost aproape, m-au susținut și încurajat și, mai mult, s-au îngrijit de aspectele concrete ale nevoilor mele, doctorilor și personalului de pe secția mea care au avut grijă de mine și mi-au dat curaj.

Gândurile mele se îndreaptă și spre cei care suferă și sunt disperați în aceste momente. Nu renunțați! Mă gândesc și la cei care au pierdut lupta, lăsând un mare gol și o imensă tristețe în familiile lor. Mă gândesc la colegii mei, la întreg personalul sanitar, care zi de zi înfruntă aceste momente cu demnitate, spirit de sacrificiu și curaj. Haideți să facem ca sacrificul lor să nu fie în zadar. Am o mare admirație pentru cei care dau dovadă de respect și simț civic și stau în case în ciuda dificultăților pe care le implică această schimbare în obiceiurile lor. Curaj, va fi bine! Ce urmează petru mine? Sigur că mă întorc în spital, la muncă. Aștept să mi se spună când".

"România e a doua noastră casă"

Giuseppe Esposito, rezident în medicină de familie, spune că România e locul unde a cunoscut cu adevărat țara în care s-a născut, din poveștile colegilor săi veniți din toate regiunile Italiei.

„Aș începe prin a le mulțumi colegilor români, cu care avem un raport optim și luptăm cot la cot. N-aș vrea să se înțeleagă că noi, rezidenții italieni, considerăm că facem ceva eroic în aceste zile și nicidecum faptul că am fi un grup aparte.

Aș vrea să fim priviți ca niște viitori profesioniști. Că suntem medici aici, că suntem medici dincolo, poate vom fi medici în altă țară decât Italia sau România, ideea este să ajutăm pe cât putem pacienții. Acum, faptul că lupți în România sau în Italia e absolut la fel. Încercăm să facem ce e mai bine acolo unde suntem.

Sigur că suntem îngrijorați pentru ce se întâmplă acasă. Avem prieteni, familii și neliniștea e accentuată de faptul că noi nu putem ajunge la ei și nici ei la noi. Ajută tehnologia, faptul că ne putem conecta instant, dar tot simți că nu faci suficient.

Nu ne rămâne decât să așteptăm buletinul acela terifiant, care prezintă în fiecare zi numărul morților de acasă. Pentru un medic e și mai dureros să accepte aceste cifre sumbre, chiar dacă în ultimele zile au mai scăzut. Au fost adoptate niște măsuri care s-au dovedit bune, iar numărul contagiunilor e mai mic.

Cum s-a ajuns aici? Ar fi mult de discutat și pot formula doar o opinie. S-a văzut și în Italia la ce a dus politica de închidere a unor spitale, reducerea locurilor de reanimare. În stare de urgență a trebuit să construim spitale de campanie.

Apoi, oamenii au fost foarte speriați. Mulți au sunat în ultima clipă, s-au dus la spital de abia când nu se mai putea. S-au tratat mulți prin telefon pentru că medicii erau fără dispozitive de protecție. Și, bineînțeles, virulența lui SARS-CoV0-2, care a contagiat foarte multă lume. S-au făcut puține testări, iar asta, din păcate, se întâmplă și-n România.

Sigur că n-am mai avut o astfel de experiență, nimeni nu a avut-o până acum. Reacția imediată trebuie să fie una de îngrijorare și nu de sperietură. Trebuie să fim responsabili și foarte atenți. Putem fi un risc de de contaminare, un vehicul.

Din acest motiv protecțiile trebuie să fie adecvate și protocolul care vizează folosirea echipamentelor foarte bine înțeles: cum te echipezi, cum te dezbraci. Altfel, orice iei cu tine duci mai departe. Iar în spital sunt și pacienți cu alte afecțiuni.

Trebuie să intri, să le vorbești și să le înțelegi problema. Nu se tratează numai Covid, ci și alte boli. Nu se poate să intri într-un spital pentru altceva și să ieși cu Covid. De asta sper ca problema echipamentelor să se rezovle, să se organizeze și să le primim, ca să putem trata pacienții.

Elena și Giuseppe foto: arhiva personală

La vamă a fost iarăși o situație specială. Trebuie înțeleși acești oameni. Fiind într-o țară străină, le-a fost frică și au vrut să se întoarcă acasă. Mulți dintre ei poate că se aflau în situații disperate.

Sunt de înțeles.

O bună parte a oamenilor care veneau puneau întrebări în legătură cu boala, cu comportamentul adecvat. Erau speriați, mulți ne cereau sfaturi despre autoizolare, cum să-și ferească familiile. Au mai fost și incidente, dar le vei găsi peste tot, oriunde: oameni buni, oameni mai puțin receptivi.

Rămân, rămânem la ideea că trebuie să fim mai atenți și să nu lăsăm panica să pună stăpânire pe noi. Trebuie să fim optimiști, suntem primii care luptăm cu virusul.

Nu putem să mergem cu moralul scăzut, deja învinși, cu frica că nu vom reuși. Obiectivul e să limităm cât mai mult infecțiile, prin măsuri și organizare clare, iar cei care intră în contact cu pacienții trebuie să aibă echipamentul necesar.

Ne implicăm cu toată puterea noastă de muncă, la fel ca și colegii români. Suntem o echipă, nu niște oameni care se privesc unii pe alții drept străini. Gândiți-vă la un lucru. Noi am venit din aproape toate regiunile Italiei și am învățat în România mult despre diversitatea țării noastre de origine. Ne-am spus poveștile și ne-am vorbit despre specificul zonelor din care venim.

Veneau pachetele de la păriniți din Italia, prin anumite firme de transport. Sigur că nu ne lipsea nimic aici, puteai face rost de ingredientele pentru bucătăria italiană, atâta că în România erau mai scumpe.

Dar dacă doreai, părinții îți puteau trimite o specialitate care se făcea numai în zona din care proveneai. Ca să-i simți mai aproape, în felul acesta. Și am împărțit toate aceste experiențe cu colegii italieni și cu cei români, cu cei de alte naționalități, francezi, tunisieni, israelieni etc.

Acum ne vedem mai rar pentru că programele noastre diferă. Dar nu putem uita că am venit la o vârstă destul de fragedă în România și am crescut împreună uman și profesional.

**

Ordinul privind „recrutarea” rezidenților a fost emis pe 12 martie. Între timp, Aradul a devenit un focar Covid-19, iar de la Spitalul Clinic Județean de Urgență 40 de angajați, dintre care 14 medici, și-au depus demisia sau dosarul de pensionare.

127 de angajați din cadrul SCJU Arad erau în concediu medical, iar 24 de cadre medicale se infectaseră cu SARS-CoV-2, asta potrivit unei informări de la începutul lunii. O nouă actualizare, emisă duminică la prânz de Institutul Național de Sănătate Publică, stabilea că numărul celor infectați din rândul personalului sanitar arădean a ajuns la 44.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€