Foto: Mircea Gherase

Redacția PressOne: Ce-am pierdut și ce-am câștigat în 2020

În anul pandemiei, ne-am văzut viața trecând nu prin dreptul ochilor, ci prin dreptul ferestrelor de la bucătării și sufragerii. Ne-am luptat cu noi înșine, am testat perspective. Ne-am pus jos obosiți, dar apoi ne-am ridicat, ca să mai ducem încă și încă o bătălie până la capăt. 

Înainte de a fi jurnaliști, suntem oameni. 

Aceasta este povestea victoriilor și înfrângerilor noastre. 

Redacția PressOne


Voicu Bojan

Anul 2020 a debutat furtunos. Cele mai importante femei din viața mea s-au îmbolnăvit grav, aproape simultan: soția și mama. Prima a scăpat cu viață, în urma unei operații complicate. Pe mama am îngropat-o cu două zile înainte de lockdown. Ne-am despărțit frumos. Nu am plâns. Știu exact unde a plecat, e bine.

Acest episod ar putea merge la înfrângeri, dar îl trec la victorii. De ce? Fiindcă în răstimpul de coșmar al celor 3 luni petrecute între bolnavi și spitale, într-un soi de schizofrenie salvatoare, am continuat să îmi plimb câinele, să râd cu copiii, să-l încurajez pe tata, să alerg în pădure și mai ales, să scriu aici articole conform graficului prestabilit. Unele chiar vesele!

Ca să fie tacâmul complet, în noiembrie am încasat Covidu-n bot. Îmi vine să și râd, doar că deocamdată nu prea mă lasă plămânii. 

Singura înfrângere reală a acestui an? Nu am reușit să văd marea. Orice mare, cât de mică. 

Foto: Voicu Bojan

Adrian Mihălțianu

Ce-am pierdut și ce-am câștigat în 2020? Am pierdut ocazia de a serba 20 de ani de căsătorie undeva în Alpi sărind amândoi cu parapanta de pe Zugspitze, treabă pe care o pregătisem destul de minuțios cu un an înainte. Față de ce au pierdut alții din cauza pandemiei, e foarte puțin. Dar a durut, pentru că ieșirea anuală în pădurile și munții Germaniei era bula noastră de oxigen, treaba aia care ne permitea să mergem înainte fără să intrăm în depresie din cauza a ceea ce vedem în jurul nostru aici, în România.

Am câștigat un an petrecut cu soția practic baricadați în apartament sau în jurul casei, pozând obsesiv blocul din fața noastră, timp în care ne-am dat seama, încă o dată, că am putea să ne înscriem liniștiți pentru o expediție undeva, departe, că n-am sfârși cu mâinile unul în jurul gâtului celuilalt, așa cum li s-a întâmplat altora. Dimpotrivă. Știu, sunt pierderi minore și câștiguri minore, într-un an în care banalitatea vieții a fost mult mai valoroasă decât riscurile inutile asumate de unii și de alții. Am putea spune că e un an care ne va lipsi din viață, un hiatus în care n-am învățat nimic nou față de ce știam, dar în care măcar am rămas vii, să vedem ce va fi și în 2021. Sau, mă rog, așa sper, că mizeria asta de 2020 nu s-a terminat încă. 

Ducă-se!

Foto: Adrian Mihălțianu

Codruța Simina

2020 va rămâne posterității drept anul în care mi-au văzut bucătăria mai mulți oameni decât ar fi vreodată normal. Am muncit aproape un an în bucătărie, transformată de dimineața până spre seară, în birou de jurnalist. Am vorbit pe Zoom înconjurată de polonice și magneți de frigider cu trolli – la evenimente oficiale, la traininguri, la ședințe, la petreceri cu prietenii. Pentru că nimic nu se câștigă, aproape că am încetat să gătesc.

Am învățat să nu mă mai grăbesc. De fapt, am exersat asta mai cu temei. Am învățat să uit dureri mai vechi. Într-un fel, e ca atunci când te obișnuiești, copil fiind, să nu mai smulgi cojițele juliturilor de pe genunchi. Nu spune nimeni asta în cărțile importante, dar eu cred că acolo e începutul rațiunii.

Am reușit să mă țin constant de un program de sport și să scriu un newsletter la care s-au abonat 1700 de oameni. Ai zice că toate astea sunt victorii. Nu le-am perceput așa. S-au întâmplat într-un fel pe lângă mine, în timp ce rezolvam alte probleme: ce scriu azi? să fac o rezervă de drojdie? de unde iau miel de Paști în pandemie? să cumpăr un pulsoximetru, să-l avem în casă? mergem în concediu? sunt un om bun? spirt sau Dettol? se mai găsesc brazi de cumpărat în Ajunul Crăciunului?

Și astea, răspunsurile la întrebările astea atât de practice și de mărunte în felul lor, au fost substanța acestui an. Într-un fel, e anul în care am devenit adult. Pentru că nimic nu se pierde, am marcat finalul cu un heartbreak ca-n liceu. Înclin să cred că voi supraviețui miraculos.

Se trece la victorii – cele adevărate sunt mereu mici și se situează într-un câmp care scapă privirii sau atingerii. Va rezulta în timp o cojiță pe care acum știu că nu are rost s-o smulg sau s-o bâzâi. It is what it is.

Mă număr printre norocoșii lui 2020. Cele mai bune victorii au fost înfrângerile.

Mircea Gherase

Dacă ar fi să privesc lucrurile din perspectiva asta, 2020 ar semăna cu un câmp de luptă, dar nu a fost așa. A fost anul în care n-am mai calculat diferența de nivel la alergat, pentru că nu era nicio diferență de calculat, totul s-a redus la ture în jurul stadionului, în cel mai plat oraș din România. Am încercat să fiu constant.

2020 a fost anul în care n-am prea ieșit să filmez, pe teren. Am făcut reportajele mai mult de acasă, de la tastatură. Lucrul acesta m-a frustrat enorm, pe de altă parte m-a forțat să fiu mai creativ, să am mai mare încredere în mine și în ce fac. Am fost nevoit să lucrez de multe ori singur: să concep reportajele, să le filmez și apoi să le montez. Am pierdut enorm de mult timp cu știrile și Facebook-ul, pentru fiecare material realizat au fost zile întregi irosite în fața ecranului, aiurea. 

Ca să compensez am început să citesc, așa am descoperit-o pe Svetlana Aleksievici și stilul ei documentaristic care mă fascinează. N-a fost un an în care să urc vârfuri, dar a fost unul în care am apreciat faptul că pot să alerg în jurul stadionului, pe tartan. 

În 15 mai, ziua când a încetat starea de urgență, după două luni de împărțit 50 de metri pătrați  – cât are apartamentul nostru – între doi adulți și doi copii, ne pregăteam să plecăm de dimineață, toată familia, pe Valea Cernei. Doar că ușa de la intrare n-a mai vrut să se deschidă. Șase ore mai târziu încă mai reparam la broasca ușii. 

Ne-am bucurat mult, după două luni de stat în casă, că putem merge din nou cu cortul. În august am ajuns cu copiii până pe vârful Retezat, una din cele mai faine excursii de anul acesta, doar că la întoarcere am provocat, din neatenție, un accident. Am făcut praf mașina, nimeni n-a pățit nimic, ne-am ales cu o sperietură grozavă, iar eu cu niște nopți nedormite și un dosar penal. Mi-am distrus mașina, am avariat și alte mașini, a trebuit să aștept aproape 4 luni să văd dacă Parchetul îmi clasează dosarul, dar întregul șir de evenimente m-a făcut să mă gândesc puțin mai mult la ce înseamnă să greșești, să ierți, să ai răbdare cu tine și cu cei apropiați ție. 

A fost anul fără victorii răsunătoare, doar cu mici bucurii, fără lupte pierdute, doar cu tristeți trecătoare. Un fel de viață reală, aș spune.

Foto: Mircea Gherase

Maria Tufan

E ciudat să scriem despre victorii personale într-un an atât de paradoxal. Pe de-o parte, am avut constant impresia că, la finalul celor mai multe zile, scorul înfrângerilor este cel care continuă să crească și să crească. Pe de alta, simplul fapt că eu și toți cei din jurul meu eram bine, sănătoși era, în sine, o mare victorie de care ne bucuram mai mult decât am făcut-o vreodată până acum. Iar asta probabil că e valabil pentru noi toți. 

Ca jurnalist, însă, victoriile și înfrângerile personale se măsoară în general în ceea ce reușim sau nu reușim să facem în încercarea noastră continuă de a ne ajuta publicul să știe ce i se întâmplă și de ce. Iar în funcție de asta să poată decide mai departe pentru el și pentru cei din jur.

Procesul acesta e motorul care ne ține porniți în jobul ăsta și ne face să ne trezim diminețile din pat, să uităm adesea ce zi a săptămânii e, dacă suntem liberi sau nu, sau ce oră e, dacă nu cumva era momentul pentru o pauză sau pentru o cină cu cei dragi. De aici, din punctul ăsta, pleacă pentru mine deopotrivă și cea mai grea înfrângere pe care am resimțit-o anul acesta, cât și cea mai mare victorie personală. 

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Am simțit de atât de multe ori că am pierdut sensul a ceea ce fac, a ceea ce facem noi, jurnaliștii, încât m-am întrebat anul acesta, mai des ca niciodată și mai des decât ar fi fost sănătos – De ce? De ce continui? De ce nu mă las de scris și de ce nu mă apuc de altceva? 

De prea multe ori anul ăsta am simțit că scriu degeaba, că eforturile mele și ale colegilor mei sunt în zadar, că nimănui nu-i pasă, de fapt de poveștile pe care le căutăm, de informațiile alea pe care știm că trebuie să le aducem în fața cititorilor ca să putem pune liniștiți capul pe pernă la finalul zilei. Iar faptul că mi-am spus de mai multe ori „poate că nu jurnalist ar trebui tu să fii” a reprezentat anul ăsta o luptă pierdută cu mine și cu tot ceea ce știam despre chemarea mea și potriveala cu drumul ăsta în care am crezut atât de mult până acum.

Numai că suntem deja la jumătatea lunii decembrie iar eu încă scriu. Și asta nu se datorează unei resemnări, unei alegeri disperate de a face ceva, orice. Nu scriu pentru că altfel aș muri de foame. Ci scriu și continui să fiu reporter pentru că la finalul fiecărei înfrângeri în care îmi dădeam un deadline până la care să îmi aleg altceva de făcut – oricât de pueril ar putea să sune asta -, mă loveau mereu aceleași două sentimente paralizante de furie și neputință – o oglindă a ceea ce aș deveni dacă mi-aș anula deodată puterea de a fi jurnalist. Și nu vorbesc aici de puterea pe care o capeți atunci când ești jurnalist, ci de cea de care ai pur și simplu nevoie pentru a fi unul. 

Anul acesta, la finalul fiecărei înfrângeri resimțite am găsit puterea să continui, să zdrobesc pentru încă puțin timp nesiguranțele și să îmi reamintesc, uitându-mă la toți cei din jurul meu, de ce fac ceea ce fac și de ce este nevoie și de noi. Aceste mici victorii de etapă au fost cele care, adunate, m-au făcut să simt că poate atunci când trag linia aia la final de an, zbaterile mele au fost mai degrabă o mare victorie. 

De departe premiul pentru „cel mai supportive personaj din viața mea în 2020” merge la Prituț – câinele care a ținut cu dinții de buna mea dispoziție și a reușit să mă facă să râd în fiecare zi a anului, chiar și în cele mai neașteptate momente. Foto: Maria Tufan

Laura Popa

2020 va rămâne pentru mine anul în care, pe lângă pandemie, insomnie, nebunie și alte -ii, am zburat în Sofia să fac un interviu cu fondatorul unei trupe americane. Și-mi voi aminti la bătrânețe că a fost și anul în care am pierdut lupta cu „versiunea mai bună” a mea. 

2020 n-a venit cu epifanii zilnice și nici nu m-a făcut mai bună. 

După mai bine de doi ani, anul ăsta am reușit să am iar un birou acasă, pentru că m-am mutat. Și e pentru prima oară în viață când am reușit să păstrez o plantă în viață. Foto: Laura Popa

Lucian Muntean

Acest an, în care a izbucnit pandemia și în care mersul firesc al lucrurilor a fost perturbat pentru întreaga lume, m-a pus și pe mine la încercare. Provocarea la care m-am văzut nevoit să fac față a fost aceea de a căuta un oarecare echilibru și de a mă adapta la ce se întâmplă. Pare simplu, dar nu e; și din fericire nu am avut parte de momente extreme.

Au fost multe situații în care mi-am dat seama că suntem vulnerabili, atât ca societate, cât și ca indivizi; mi-am reamintit că sunt fragil și că probleme pot apărea la tot pasul. În tot acest interval m-a întristat profund să aflu zilnic, în cifre crescânde, că oameni de pretutindeni se îmbolnăvesc, suferă și mor. Totodată am răsuflat ușurat să știu că cei din familie și apropiații sunt sănătoși, că avem grijă de noi și că unii cunoscuți, trecuți prin boală s-au însănătoșit.

Distanțarea mi-a afectat felul în care îmi fac munca. Lucrul în echipă cu colegii mei și mersul pe teren s-a redus la întâlniri strict necesare. Să activezi ca fotoreporter lucrând de acasă e cam ciudat, dar am putut experimenta și variante creative precum ilustrația prin pictură.

Restricțiile și izolarea din primăvară mi-au dezvăluit un oraș pustiu și straniu în același timp; forfota specifică ce-l însuflețea a dispărut subit. Ulterior m-am bucurat să pot ieși din nou (fără a mai fi nevoie de acea declarație) și să-i văd pe oameni la câte o plimbare (zâmbitori chiar dacă purtau regulamentar mască).  

Planurile de călătorie în străinătate s-au năruit toate, pe rând… Interdicțiile, testele COVID-19, carantina erau suficiente ca să nu mai pornești la drum. Cu toate astea am savurat cele câteva ocazii avute de a merge prin țară, în câteva incursiuni prin Transilvania și Dobrogea.

Mi-au lipsit ieșirile în natură, dar m-am bucurat de fiecare crenguță înflorită sau plantă văzută prin parc. Pe unele chiar le-am „găzduit” în casă sub forma unor aranjamente florale, preocupare ce s-a dovedit a fi chiar relaxantă.  

Sunt conștient că în situații dificile oamenii își văd cu precădere de treburile lor, fiind concentrați pe propria persoană. Totuși am avut ocazia să cunosc și să reîntâlnesc oameni altruiști, generoși, care mi-au arătat că mă apreciază și prețuiesc ceea ce fac eu. Asta sigur contribuie la ridicarea moralului.

Cum problemele în general s-au accentuat și au generat deja o criză economică ce afectează mai toate domeniile, constat, acum la final de an, că nu este doar o chestiune teoretică, și că nu mă ocolește nici pe mine. Și asta e o reală provocare; o problemă la care rămâne să caut soluții.

Foto: Lucian Muntean

Ioana Epure

În mod paradoxal, pentru mine anul 2020 a fost mai degrabă unul de victorii, dacă poți numi victorii decapitarea unor balauri interni cu care dormeam sub pat de multă vreme și pe care a trebuit să-i înving, ca să nu-mi mai consume energia de care aveam nevoie pentru a gestiona realitatea de zi cu zi, din ce în ce mai complicată pe măsură ce au curs lunile.

În starea de urgență, singurătatea m-a ajutat să ies dintr-o depresie funcțională în care mă bălăceam de mulți ani. Atunci am și realizat cât de mulți oameni buni am în jurul meu și cât de norocoasă sunt pentru asta. 

În timpul verii am reușit să reînvăț să trăiesc în aici și acum, să mă bucur de fiecare zi în care vedeam marea ca și cum ar fi ultima și să-mi dau timp să respir, fără să mă mai simt vinovată pentru asta. 

N-am reușit să fiu atât de bună, de răbdătoare și de atentă cu oamenii din jurul meu precum mi-aș fi dorit, iar asta a fost mai degrabă o înfrângere. Dar m-am străduit. Și am trecut-o și în tabelul de rezoluții pentru anul următor, în coloana „work in progress”.

Mi-am chestionat foarte serios munca, în mod constant: de ce o fac, cum ar trebui să o fac mai bine și cum aș putea să îi ajut și pe cei din jur în sensul ăsta. De multe ori a trebuit să lupt cu demotivarea, cu blazarea, cu resemnarea, cu revolta, cu tristețea și cu sentimentul că nimic din ceea ce fac nu folosește, poate, la nimic. 

De fiecare dată am câștigat. Cred că la sfârșitul lui 2020 sunt un jurnalist mai bun decât eram anul trecut pe vremea asta.

Toate astea au venit cu un cost, cu un burn-out fizic și emoțional care mă pune din ce în ce mai des la pat, care mă lasă fără energie și în imposibilitatea de a mă bucura cu adevărat de tot ce-am câștigat. 

Dar o să decapitez și balaurul ăsta.   

Aici am fost fericită în 2020. Foto: Ioana Epure

Vali Șchiopu

Bunica m-a iubit necondiționat. Pentru ea eram nepotul jurnalist la Cluj care, împotriva tuturor pronosticurilor, sigur va ajunge să se tragă de bretele cu Marius Tucă. Ne uitam la televizor împreună, prin anii 2000, și mi-l indica drept reper profesional și arbitru al eleganței pe fostul moderator de la Antena 1. Iar eu eram un pârlit de ziarist care abia putea să ajungă la o „știre”.

Râdeam când îmi povestea cum i-a pupat Victor Ciorbea mâna, când s-a dus într-un an la București ca reprezentantă a sindicatului din care făcea parte. Victor era un sindicalist chipeș pe vremea aia, zicea, eu îmi exprimam rezervele. Și izbucneam în râs. Mama Jeni, cum îi spuneam, nu s-a plâns niciodată de nimic. Și n-a cerut nimic pentru afecțiunea ei totală.

În ultimii ani, am vorbit mai puțin. Faptul că nu mă recunoștea mă punea într-o situație stânjenitoare. Eram jenat de jena mea. Chiar și așa, avea momente în care o scânteie îi lumina un cotlon al memoriei și de acolo revenea cu o poveste dintr-o perioadă în care se simțise respectată și iubită. La începutul anului, la înmormântarea ei, am plâns zdravăn. Cea mai bună prietenă a ei, o doamnă din vecini, m-a abordat la un moment dat. Tu ești Vali, așa-i?. Ai văzut ce a făcut Piți?”. M-am dat un metru în spate și i-am spus că nu știu despre ce e vorba. Pițurcă, mă, o plecat de la Universitatea Craiova, ce jurnalist ești tu?”. Am râs amândoi.

Pandemia ne-a oferit răgazul să fim mai atenți unii la ceilalți. Pe mine m-a ajutat să comunic mai des cu doi dintre supereroii din viața mea, mama și sora mea. Ne întâlneam cu toții o dată sau de două ori pe an, în august și de Crăciun, și atunci pierdeam prea mult timp ca să ne reconectăm și să ne suspectăm de lipsă de entuziasm. Plus că eram toți trei prea discreți în a spune exact ce simțim, dar lucrurile stau așa dintotdeauna.

Mama ne-a crescut singură după moartea tatălui meu și a făcut acrobații dintr-un salariu de profesor în anii ’90. Frații sunt cea mai bună invenție, vorba colegei mele Felseghi. Sora mea e briliantă, a studiat din greu și și-a construit o carieră academică – în străinătate, unde altundeva? – pe forțe proprii. Ba m-a ajutat și pe mine ca să pot locui la Cluj și să pozez în oaia neagră a familiei, pentru că era destul de convenabil și mă scutea de orice responsabilitate. Îmi ieșea atât de bine, încât la reuniunile în familia extinsă, toată lumea mă aducea în discuție cu apelativul „săracul Vali”.

În octombrie am ajuns într-un spital din Cluj, cu o accidentare la picior. Săracuuuu Vali! După ce am scăpat eu, a fost internată mama, la Târnăveni. În spitalul municipal din orașul mureșean, pentru masa unui pacient se alocă puțin sub 4 lei pe zi. O săptămână întreagă a primit tăieței cu lapte. Nu s-a plâns niciodată, ba mai mult era bucuroasă că printre asistenții de la spital era și un fost elev de-ai ei.

Ea visează să ajungă să facă o porțiune din El Camino și/sau Via Transilvanica, eu să o pot însoți.

  • N-am făcut nicio fotografie anul ăsta, dar vă las o melodie de la Elbow, ultima trupă pe care am văzut-o într-un concert, în 2019
Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...