Răzvan și doamna Veronica

Valentin Șchiopu

Redactor

Prin 2012, Răzvan Rusu, un tânăr masterand la Științe Economice, ajungea în satul Idicel Pădure, lângă Reghin, pentru a face un studiu socio-economic despre producția de lapte și brânză din zonă. I-a cunoscut pe oameni, a muncit cot la cot cu ei și a văzut perspectiva acolo unde alții ar fi constatat doar lipsa semnalului GSM.

A cunoscut o doamnă de 50 de ani, care avusese grijă de gospodărie toată viața ei, i-a gustat dulceața de cireșe și i-a cerut să creadă în revelația lui: „Borcanele cu dulceața de Idicel vor ajunge, într-o zi, celebre”.

Veronica a decis să-l urmeze pe puștiul care nu avea nici jumătate din vârsta ei.

Răzvan Rusu și doamna Veronica

Au pus anunțuri prin sat, să cumpere fructe. Apoi Răzvan și-a vândut telefonul cu 400 de lei. Mai avea niște bani strânși de la ziua lui, l-a mai ajutat și familia care, în același timp, îl suspecta că o luase razna.

S-au adunat vreo 1200 de lei pentru ceva mai mult de 100 de kilograme de cireșe.

Veronica și Răzvan s-au apucat de treabă, lângă un ceaun luminat de un bec chior, „sub cerul acoperit de stele”. Era un început.

Un an mai târziu, Răzvan a plecat pentru câteva luni în sudul Franței, pentru a vedea cum se face vinul în valea Ronului.

Ca ucenic, a dat cu mătura, a făcut de toate, dar a înțeles că „locurile mici, aparent neînsemnate”, pot ascunde adevărate comori.

„Acolo, în două camere și un beci, făceau unul dintre cele mai bune vinuri din sudul Franței. Le-am povestit despre dulceața de la Idicel. Oamenii, foarte receptivi, o țineau întruna: Răzvan, confiture, Răzvan, confiture”.

Un prieten l-a rugat să-l ajute la standul firmei pe care o reprezenta la târgul internațional de alimente de la Paris, SIAL. I-a spus că-și poate aduce și borcanele cu dulceața făcută la Idicel, să le prezinte. A primit din țară 21 de borcane.

Primii în sport! Primii în producție! Sportul în comunism și atletul român multilateral dezvoltat

În acele vremuri biblice, în patria anilor '70, se dezvolta frenetic sportul de masă, pe model sovietic. Drept încurajare, orice sport era gratis, chiar și tenisul. Trebuia doar să te apuci. Apoi să te ții. Dacă erai cu adevărat remarcabil, treceai în altă ligă, profesionistă. Dar cum ideea de profesionism era asociată cu vechiul regim dușman burghezo-moșieresc, toți sportivii țării se prefăceau că sunt simpli amatori-muncitori, care practicau sportul doar așa, de plezir, după serviciu și niciodată în timpul lui.

Ce faci în weekendul 21-23 februarie în București, Cluj-Napoca, Timișoara sau Iași. Recomandările PressOne

Târguri de început de primăvară în București, Festivalul Designerilor și Artiștilor din Transilvania în Cluj-Napoca, Harababura Fair în Timișoara și Classix Festival în Iași. Tu ce faci în weekend?

De lângă cârnații de Pleșcoi, încerca să cucerească lumea. Într-o seară, după târg, la o masă cu  românii prezenți, cineva i-a cerut să deschidă un borcan cu dulceață. A gustat, apoi a scos o carte de vizită:

„Sunt de la Mega Image, aș vrea să faci dulceață pentru noi!”

Părea o nebunie. Cum să produci pentru un lanț de supermarketuri cu o femeie care locuia pe un deal într-un sat de care nu auzise nimeni? Șansa lui Răzvan Rusu s-a numit un investitor pe care l-a cunoscut la Londra, un business angel. I-a prezentat precipitat proiectul: o făbricuță la Idicel.

Pe hârtie, calculele arătau prost. Dar entuziasmul lui Răzvan a înclinat balanţa. „Omul nu părea deloc entuziasmat. A doua zi mi-a transmis însă că putem să-i dăm bătaie”.

În vara lui 2013, la Idicel, tatăl lui Răzvan devenise șef de șantier. Omul și-a vândut mașina ca să ajute „avioanele” fiului să decoleze. Și-a luat totuși măsuri de precauție. A construit în așa fel, încât „fabrica” să poată fi transformată, la o adică, într-o cabană de vacanță. „Pentru când o da faliment și s-o angaja și el, ca tot omul, la primărie în Reghin”.

„Din octombrie, era în plan să începem livrările către Mega Image. La vreo două loturi nu puseserăm capacele bine − o dramă, plângeam amândoi, și eu, și Veronica. Ea era obișnuită să facă 30 de borcane, nu 300. Cumva, pierduse rostul lucrurilor.

N-aveam bani să merg la București, la întâlnirile cu clienții. Toată construcția asta a fabricii erau în jurul unei sobe făcute de un țigan din Petelea. Mă sunau. «Când îți vine linia? Ce linie, eu n-am linie aici, am o sobă».

Am învățat multe din acele momente. Mi-am promis să păstrez partea autentică a lucrurilor. Pe raftul acela de 8-10 centimetri, sau câți or fi, trebuie să fie vorba despre Răzvan, Veronica și dulceața de Idicel.

În momentul când am sărit în altă ligă, alte procese de muncă și o diferență mare față de ceea ce am construit eu, nu am nicio șansă. Eu sunt Răzvan, o am pe Veronica și nu controlez o afacere mare. Nu ăsta e scopul. La mine e ideea de a avea produsul în piață, să fie la raft, să le placă oamenilor. N-am o presiune de companie mare pe mine. Presiunea mea e să facem lucrurile bine”.

După 4 ani, lucrurile au început să se lege. La Idicel lucrează acum cinci femei sub comanda Veronicăi, devenită între timp un strateg de primă mână, „leadership natural”. Lângă dulceața lui Răzvan a apărut și zacusca lui Răzvan. Tânărul e prezent și la festivaluri, cu celebrele clătite la borcan pe care în urmă cu ceva timp le vindea într-un spațiu din Cluj.

La 28 de ani, așteaptă un copil, face naveta între București și Idicel și încearcă să-și amintească în fiecare clipă pe ce principii și-a construit afacerea.

„Uite, la București, oamenii se tot miră de abordarea mea, de modul meu de a negocia. De exemplu, de ce nu montez camere de supraveghere la Idicel. De ce aș face asta? Cred că doamnele de acolo n-ar mai veni la lucru, ar considera o blasfemie faptul că mi-ar trece prin cap să le filmez.

De ce nu încui noaptea ușa? Da, sunt în pădure. Vine ursul, vine vulpea să ne fure? La Idicel lucrurile sunt de altă natură, sunt chiar natura.

Cum negociez cu oamenii de acolo? Zice un om un preț, 300 de lei. N-o să-i spun să-mi vândă cu 250 de lei. Îl rog să-mi dea ceva în plus, acolo. Și atunci zice − hai, ok, îți dau și aia. Se simte omul împăcat că și-a atins obiectivul, mă simt și eu bine că am obținut ceva-n plus. La esență, ideea e ca toată lumea să fie bine. Binele trebuie să primeze în orice decizie”.

Imagine din Idicel Pădure.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€