Cutremurul din L'Aquila, Italia, 2009, nu putea fi prevenit. Consecințele sale, da. Foto: Massimo Valicchia / Dreamstime.com

Răspunderea cui?

If you see fraud, and don’t shout «fraud», you are a fraud.” (Nassim Nicholas Taleb)


L’Aquila este un oraș din nordul Italiei, situat la peste 700 de metri altitudine, în munții Apenini. A fost construit de la zero în Evul Mediu de Frederick al II-lea, împăratul Sfântului Imperiu Roman, fiind înconjurat de ziduri și gândit ca avanpost împotriva creșterii puterii politice a papalității. Locuitorii a 99 de sate din împrejurimi au fost relocați acolo, iar orașul a devenit centrul regiunii și locul pe care în prezent peste 70.000 de oameni îl numesc casă.

La fel ca mai toată zona din nordul Italiei, partea Alpilor și a munților Apenini, și L’Aquila este renumit pentru activitatea seismică locală. Este o zonă unde se îmbină mai multe microplăci tectonice, cu risc seismic crescut și o istorie îndelungată de cutremure devastatoare care au făcut mii de victime.

L’Aquila: Centrul în reconstrucție al unui oraș din care au pierit sute de locuitori. Foto: Adamico | Dreamstime.com

Spre finalul lui 2008, regiunea a început să fie scuturată de o serie de cutremure mici. Știind istoria seismică a orașului, locuitorii au început să fie anxioși. Școlile au fost evacuate de câteva ori în primele luni ale lui 2009.

Giampaolo Giuliani, unul dintre localnici, lucrase timp de 20 de ani ca inginer într-un laborator ce ținea de Institutul Național de Fizică Nucleară și avea instalate detectoare de gaze radioactive peste tot în regiune. Timp de aproape 10 ani, Giuliani studiase dacă există o legătură între producerea cutremurelor și prezența gazelor, în încercarea de a găsi un tipar.

La începutul lui 2009, când a început activitatea seismică locală, Giuliani a profitat de oportunitate. Având drept bază măsurătorile gazelor de radon, a început să ofere presei tot felul de preziceri seismice (care n-au fost niciodată oferite și autorităților sau celor din comunitatea științifică).

Ca reacție la aceste previziuni, oamenii de știință de la centrul guvernamental de cercetare seismică au dat declarații publice în linie cu ce se știa atunci referitor la hazardul seismic local: că aceste cutremure mici sunt normale pentru zona respectivă, că încă nu este demonstrat științific că ar fi posibil să prezici un cutremur și că riscul de a fi loviți de un cutremur major rămânea scăzut. Toate astea sunt, de altfel, adevărate, însă nu au ajutat la liniștirea populației.

La jumătatea lui martie 2009, un blogger italian i-a cerut părerea lui Giuliani privind activitatea seismică. El a spus ferm că nu este un precursor pentru un eveniment mare și că plăcile se vor liniști până la sfârșitul lui martie. Pe 30 martie, însă, regiunea a fost lovită de un cutremur de 4,1 grade – cel mai mare din acele luni.

Giuliani a reacționat oferind la schimb o altă prezicere: a avertizat primarul unui oraș din apropiere că ar trebui să se aștepte la un cutremur devastator în 6-maxim 24 de ore. Autoritățile au început să evacueze localnicii, oamenii și-au abandonat casele, însă într-un final nu s-a întâmplat nimic – asta fiind a doua prezicere categorică oferită de Giuliani și care nu s-a materializat.

Cu toate astea, presa a continuat să-i ceară opiniile, să-i ofere și mai multă atenție. Localnicii panicați îi luau în serios prezicerile.

În încercarea de a prelua înapoi controlul narațiunii, autoritățile au cerut ajutorul Comisiei Naționale italiană pentru Prognoza și Prevenirea Riscurilor Majore – aceasta avea funcția de liant între comunitatea oamenilor de știință și serviciile de urgență / protecție civilă.

Primarul din L’Aquila a cerut reuniunea comisiei chiar a doua zi, în oraș, ca să evalueze riscurile seismice și să furnizeze localnicilor toate informațiile pe care oamenii de știință le aveau referitor la activitatea seismică intensificată în acea perioadă. A fost o cerere neobișnuită – comisia se reunea în mod normal doar o dată pe an, la Roma, dar „s-au executat”. Au venit a doua zi și au avut o întâlnire de o oră.

Înainte de acea întâlnire, șeful protecției civile a fost înregistrat spunând că experții vor spune publicului că este mai bine să fie 100 de cutremure de 4 grade decât să nu fie deloc, fiindcă acele 100 de mișcări mici eliberează din energia acumulată și nu va fi niciodată un cutremur mai mare devastator.

La întâlnirea de o oră au participat șase oameni de știință (seismologi, ingineri) și directorul adjunct al departamentului de protecție civilă. Au trecut prin datele referitoare la activitatea seismică recentă și au concluzionat că nu pot exclude în totalitate riscul unui cutremur major. Nu s-a discutat nimic despre vulnerabilitatea clădirilor sau ce sfaturi să dea localnicilor pentru a fi în siguranță în eventualitatea producerii unui cutremur.

După ce s-a încheiat întâlnirea, oamenii de știință au plecat imediat, iar primarul și reprezentanții protecției civile au ținut o conferință de presă pentru a comunica concluziile întâlnirii. Ei au declarat că situația seismică este cu siguranță una normală și nu prezintă niciun pericol. Au adăugat că, dimpotrivă, este o situație favorabilă, fiindcă s-a disipat energia acumulată. Au recomandat populației să se relaxeze cu un pahar de vin Montepulciano (din Toscana) și să stea acasă.

Ideea că energia s-ar disipa atunci când există o serie de cutremure mici și că scad șansele unui cutremur major este unul din miturile cele mai des întâlnite legate de cutremure.

Pare a avea sens, însă nu este bazată pe nimic și contrazice una din cele mai consistente legi ale cutremurelor, observată de Charles Richter, care spunea că numărul relativ al cutremurelor slabe și al celor puternice rămâne constant. Mai multe cutremure mici înseamnă mai multe cutremure mari, „self-similar distribution”. Această distribuție reprezintă un truism pentru seismologi, niciunul nu ar insinua vreodată că dacă ai mai multe cutremure mici scad șansele de a avea un cutremur mare.

Și atunci de ce au declarat autoritățile așa ceva la conferința de presă (la care, apropo, oamenii de știință din comisie nici nu fuseseră invitați să participe)? O să revin la asta un pic mai jos.

În următoarea săptămână, ideea că „cu cât mai multă activitate seismică, cu atât mai mic pericolul” a ajuns să fie repetată de localnici precum o mantra.


Chirurgul Vincenzo Vittorini a copilărit în centrul istoric al orașului L’Aquila împreună cu părinții și cei trei frați. De fiecare dată când era un cutremur, tatăl scotea familia din casă și se duceau la o piațetă din apropiere. Mama și copiii dormeau în mașină, în timp ce tatăl rămânea afară, fuma și stătea de vorbă cu ceilalți bărbați până dimineață. Asta era tradiția locală.

Pe 30 martie 2009, când a fost cutremurul de 4,1 grade, Vittorini opera într-un spital dintr-un oraș din apropiere. A primit telefon de la soția lui și i-a spus să părăsească casa imediat și să rămână afară.

Vittorini a rupt această tradiție o săptămână mai târziu, în noaptea de 5 aprilie 2009. cu puțin înainte de 11 PM, când a fost un cutremur de 3,9 grade. A dezbătut cu soția și fiica lor dacă să-și petreacă noaptea afară, însă și-a amintit de conferința de presă și de asigurările autorităților că nu e niciun pericol iminent, că fiecare cutremur mai mic scade din riscul unui cutremur mare. Au decis să rămână în casă și s-au culcat la loc.

La 3:32 AM, un cutremur de 6,3 grade a lovit orașul. Poate nu pare așa mult însă, L’Aquila fiind situat fix deasupra faliei, mișcările seismice s-au resimțit extrem de puternic.

Vittorini locuia într-un apartament la etajul 3, într-un bloc din beton armat construit în 1962. Blocul s-a prăbușit, apartamentul a ajuns în stradă și a simțit cutremurul „ca și cum era într-un blender”. Soția lui și fiica de 9 ani au murit, iar el a fost scos de sub dărâmături șase ore mai târziu.

20.000 de case au fost distruse în câteva secunde. Foto: Fbencivenga / Dreamstime.com

Cutremurul din 6 aprilie 2009 din L’Aquila a dus la 1.600 de răniți și 309 oameni care au murit (printre care și 5 români). A afectat toate clădirile din oraș. 20.000 de clădiri au fost complet distruse. 65.000 de oameni au rămas fără casă. Fiind oraș universitar, au murit foarte mulți studenți (căminul universitar a fost printre clădirile căzute).


De ce a ajuns să fie cunoscut cutremurul din 2009 din L’Aquila? Din cauza corupției combinată cu ignoranța oamenilor și a autorităților în privința riscurilor seismice, dar și fiindcă a fost urmat de o acuzare fără precedent.

În acel seism au căzut multe clădiri care înainte erau considerate sigure la cutremur, inclusiv părți din spitalul nou sau diverse clădiri guvernamentale.

Castele de nisip din L’Aquila, Italia, 2009. Foto: Fbencivenga | Dreamstime.com

Multe clădiri „moderne” fuseseră construite înainte de 1984, înainte ca Italia să impună norme anti-seisimice în construcții. Însă chiar și după introducerea acelor standarde, exista (și încă există) o nepăsare față de aplicarea lor. Mare parte din clădirile care au picat (precum spitalul) fuseseră construite prost, unele dintre ele chiar cu nisip folosit ca material.

Mai mult de atât, prim-ministrul Berlusconi le-a spus celor 65.000 de oameni rămași fără adăpost că ar trebui să se creadă în vacanță, într-un weekend în camping, și să fie recunoscători că le plătesc autoritățile pentru tot ce au nevoie.

Unele dezastre naturale se întâmplă aleatoriu, fără vreun șablon ascuns – ceva ce este greu de acceptat de majoritatea oamenilor, mai ales atunci când pier atât de multe vieți. Poate știm că se vor întâmpla, știm zonele cu risc, dar nu știm exact când se întâmplă.

Cert este că după oricare tragedie, oamenii simt nevoia să acuze, să arate cu degetul, să găsească vinovați și să-i pedepsească.

În acest caz, a fost la îndemână să arate cu degetul spre comisia oamenilor de știință și spre autoritățile locale. Ei au spus că un mesaj de genul „Rămâi calm, nu te îngrijora” și lipsa unor sfaturi practice le-au răpit posibilitatea de a lua o decizie informată legată de cutremurul din acea noapte.

Refugiații au dormit multă vreme în corturi. Foto: Antonello Marangi – Dreamstime.com

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României. Vrei să ne ajuți?

Susține PressOne

În septembrie 2011 a fost trimisă în instanță comisia care se reunise în L’Aquila la finalul lunii martie 2009, cea formată din cei șase oameni de știință (seismologi și ingineri) și directorul adjunct al departamentului de protecție civilă. Aceștia au fost acuzați de omor prin imprudență pentru rolul lor de a da false asigurări localnicilor, și au fost condamnați la 6 ani de închisoare.

Organizațiile internaționale de știință au sărit în apărarea lor și au spus că acuzațiile sunt un atac la adresa științei, că este imposibil să prezici cutremure.

Cei care i-au condamnat și familiile victimelor au declarat că procesul de judecată n-are nimic cu abilitatea lor de a prevedea cutremure, ci cu faptul că niște oameni au fost puși să evalueze și să comunice adecvat potențialul risc populației locale și au eșuat. Au acuzat comisia că a fost mai interesată să calmeze populația locală decât să dea sfaturi clare pentru pregătirea la cutremur, iar evaluarea riscului a fost superficială și generică. Ei au dat informații incomplete și contradictorii unui public care era terifiat de luni bune de cutremure mici, care loveau constant.

Într-un final, doar vice-directorul protecției civile a fost condamnat, cu o sentință redusă la 2 ani în închisoare.


În povestea asta avem mai multe elemente și ramificații:

1. Giuliani în rolul de inginer cu aproape 10 ani de când studia legătura dintre cutremure și gaze – o inițiativă lăudabilă și de încurajat, fiindcă nu vrei să intimidezi experimentele, oricât de idioate sau inutile ar putea părea.

Pe de altă parte, îl avem pe Giuliani și în rolul de panicard care a profitat de oportunitate ca să dea un sens muncii sale. S-a dus direct la presă, presa i-a dat atenție, încurajat de acea atenție a început să-și vocifereze opiniile, ceva deloc științific: a dat preziceri de cutremure care nu se bazau pe nimic demonstrat și a fost incapabil să recunoască ulterior că a greșit când prezicerile sale s-au dovedit incorecte. De asta există în știință diverse mecanisme de control – vrei să garantezi calitatea unor experimente și să eviți studiile stricate de oameni prea entuziaști.

Însă Giuliani știa că sunt mai mari șanse să fie băgat în seamă de presă decât de autorități, ceea ce ne aduce la următoarele elemente:

2. Autoritățile care au omis complet posibilitatea riscului unui cutremur major. Au evitat să se concentreze pe prevenție și managementul riscurilor, au eșuat în a educa publicul ce să facă în cazul producerii unui cutremur, în schimb au reacționat la previziunile lui Giuliani din presă în momentul când au văzut că oamenii îl văd ca pe un lider de opinie.

Fiindcă interesul lor era să fie realeși, au pus la cale un întreg show pentru populație, un eveniment de PR orchestrat pentru a liniști oamenii și a discredita ideea previziunilor unor cutremure – prin urmare, și pe Giuliani.

Au întrunit comisia oamenilor de știință doar ca să semnalizeze că lucrurile sunt sub control, și nu pentru a face ceva cu adevărat util pentru cei pe care ar trebui să-i protejeze. Au ignorat ce au spus oamenii de știință și au liniștit publicul oferind niște informații false (ideea că mai multe cutremure mici risipesc energia și șansele unui cutremur mare) și au discreditat ideea că ar putea fi prezise cutremurele (ceea ce e adevărat dar, dacă n-ar fi existat Giuliani, ca să-l discrediteze, nu ar fi vorbit despre asta).

Din cauza corupției, nu au verificat firmele de construcții și calitatea muncii lor.

3. Oamenii de știință incapabili să comunice oamenilor toate nuanțele informațiilor pe care le dețin. Nu există doar alb și negru, există zeci de mii de griuri la mijloc și multe incertitudini. Dar dacă nu ai răbdare și nu-ți asumi public partea asta de educație, oamenii vor căuta explicații altundeva, vor căuta să-și satisfacă nevoia de siguranță – și, de cele mai multe ori, se vor duce spre pseudoștiință.

A doua problemă este dependența de cei aflați la conducere. Au evitat să spună ceva după acea conferință de presă în care populația a fost liniștită de autorități prin niște informații false.

4. Presa. Felul în care este construit sistemul media, fiind condus de nevoile financiare. Se pune accentul pe entertainment și știri panicarde, „breaking news”, care să țină publicul în priză.

La nivel declarativ, publicul spune că vrea și este interesat de niște lucruri, dar acțiunile oamenilor arată altceva. Nu poți educa și informa dacă riști să mori de foame și să dispari, așa că fie accepți că ai pierdut bătălia, fie te bagi în mocirlă și folosești aceleași unelte ca toți ceilalți.

Din cauză că presa a abuzat și a dat alarme false de prea multe ori, a paralizat oamenii atunci când era cu adevărat periculos și aveau nevoie să se mobilizeze.

Alt efect secundar: oamenii de știință ajung să se auto-cenzureze din cauza felului în care jurnaliștii sau autoritățile interpretează analizele lor și le transmit publicului. În plus, mulți cititori nu înțeleg riscurile și probabilitățile, ci preferă certitudinile (și sunt atrași de oamenii care par siguri pe ce spun, chiar dacă, de fapt, spun aberații).

5. Localnicii care n-au gândit pe cont propriu și nu și-au asumat niște decizii care să-i protejeze. Au pasat responsabilitatea în cârca autorităților și s-au bazat pe asigurările date de aceștia. Știau că se află într-o regiune cu risc și care în trecut avusese nenumărate cutremure devastatoare. Știau că oamenii aflați la putere sunt corupți (și au fost votați tot de ei) și n-aveau așteptări prea mari. La o căutare pe Google ar fi știut și că mai multe cutremure mici nu înseamnă disiparea energiei și e doar un mit.


Acum înlocuiește în povestea de mai sus cutremurul cu oricare alt eveniment cu efect catastrofal. Inundații, secetă, tornade, toate schimbările climatice și fenomenele extreme care se întâmplă din cauza încălzirii. Epidemiile. Abuzul de antibiotice.

Nu sunt lebede negre. O lebădă neagră este ceva neașteptat, nu un eveniment unde avem certitudinea că se întâmplă constant și vine cu un risc asimetric. Nu putem da vina pe nimic altceva pentru lipsa noastră de pregătire.


Codul lui Hammurabi, de acum 3800 de ani, spunea ceva de genul: „Dacă un constructor construiește o casă și casa se prăbușește, ucigându-l pe proprietar, constructorul va fi omorât”. Sau, într-o variantă mai modernă: nu-i trata pe alții așa cum nu ți-ai dori ca ei să te trateze pe tine.

În sistemul de azi nu mai există această simetrie a felului în care se împarte responsabilitatea. Prea mulți oameni emit păreri și iau decizii de ale căror consecințe sunt izolați. Efectele nu-i afectează direct – cel puțin nu într-un mod evident, nu pe termen scurt.

Atunci când riscurile deciziilor sunt transferate în cârca altcuiva, când cei care le emit nu suportă direct consecințele deciziilor, sunt lipsiți și de capacitatea de a învăța lecțiile necesare pentru a putea evolua.

În timp, riscurile se adună iar sistemul face implozie.

Dacă iei fiecare element dintr-un sistem și-l analizezi individual, pare că niciunul n-ar putea avea vreun impact major. Doar că părțile sunt interconectate și interdependente și, indiferent de cât de bine ai fi intenționat, n-ai de unde să știi cu certitudine ce efecte secundare ar avea orice schimbare mică.

Nu te duci la vot fiindcă îți spui că oricum nu vei schimba nimic, că nu contează, că vor ajunge la putere tot „ăia”.

Sau te duci, dar doar ca să te asiguri că ajung la conducere niște oameni care sunt de acord cu lucrurile pe care ți le dorești tu, individual, cu interesele tale proprii: cei care-ți dau bani, cresc pensiile sau salariile, scad taxele, pare că au aceleași valori cu ale tale. În același timp, îți faci asigurare, economisești bani, ca să fii sigur că tu și familia ta veți fi protejați în cazul unor perioade mai negre.

Închizi ochii când vezi că se întâmplă lucruri care nu sunt ok sau vii cu scuze de genul: „Da, dar toată lumea le face / uite ce alte lucruri bune nu apreciem”. În timp, te obișnuiești precum broasca din apa care fierbe din ce în ce mai tare.

Pasezi vina mereu pe alții, motivând că nu ai luat tu decizia, că n-ai nicio putere și nu-ți asumi responsabilitatea.

Ne-ar ajuta să acceptăm că fiecare acțiune sau lipsă de acțiune are niște consecințe. Facem parte dintr-un sistem – indiferent dacă ne convine sau nu – iar efectele lovesc pe toată lumea, din ce în ce mai rapid și amplificat, tocmai fiindcă globalizarea / sistemul centralizat ne-a făcut atât de conectați și dependenți.

Iar cea mai mare teamă e că va trece și pandemia asta și vom reveni la viețile noastre obișnuite, la „business as usual”, fără să fi învățat sau schimbat ceva.


Acest articol a apărut inițial în newsletterul Cristinei Chipurici și este preluat cu acordul autorului.


Surse și lectură suplimentară:

Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...