Rasism și reprezentare

Nu vă grăbiți să-i ștampilați drept rasiști pe aceia dintre noi care spun că fotbaliștii de origine africană din naționala Franței „nu sunt francezi”.

Discuția e mai complicată, iar etichetele nu fac decât să o radicalizeze. Vă propun, deci, o perspectivă care ne ajută să ne înțelegem un pic mai bine și, poate, să ne gândim de două ori înainte de a ne judeca unii pe alții la orice eveniment cu potențial de scindare.

E reconfortant să spui „românii sunt rasiști” − cu subtextul evident „eu sunt o excepție” − în loc să cauți rădăcinile unor atitudini. Pentru că această temă ține de istoria culturii noastre, de inconștientul colectiv, de sedimentele imaginarului.

Dacă ar fi vorba despre rasism, dacă pielea neagră ar fi asociată cu inferioritatea, atunci niciunul dintre noi, niciodată, n-ar ține cu Brazilia.

Pelé nu e vreun pui de dac și nici Romário sau Ronaldo (El Fenómeno) nu fac bășici în prima zi de stat la plajă. Dacă am avea ceva cu negrii, nu ne-ar entuziasma filmul cu „Ali, bomaye”, plutirea lui Michael Jordan sau noul album al lui Beyoncé.

Cârcoteala celor care spun despre jucătorii de culoare ai Franței că n-ar fi francezi – căci e mai degrabă o cârcoteală decât un potențial violent – vine, mai întâi, dintr-o incongruență de imagine.

E o chestiune de reprezentare mentală: felul în care ne imaginăm francezul, pe baza lecturilor, a filmelor și a influenței mediatice, este un clișeu, o idee luată de-a gata, cum ar spune Flaubert.

În orice țară se construiesc astfel de prejudecăți despre cele mai vizibile națiuni ale lumii. De pildă, americanul de rând îi consideră pe francezi sofisticați, dar nerecunoscători. Pentru că asta i-au inoculat filmele care vorbesc despre cel de-al doilea război mondial și despre urmările sale.

În ceea ce ne privește pe noi, este limpede că imaginea „clasică” a francezului este cea de alb, arogant și adulterin. Asta nu are cum să fie o vină, cu atât mai mult cu cât ei înșiși se prezintă deseori așa în propriile filme.

E important de înțeles că acest clișeu inevitabil, imaginea unui popor despre altul, nu se schimbă într-o singură generație și, probabil, nici în două. Pentru că aceste reprezentări sunt menținute la un nivel simplist și sunt alimentate continuu, din motive de audiență, de toate mass-media.

De exemplu, înaintea semifinalei Franța-Belgia, presa franceză, dar și cea britanică au comprimat imaginile naționalelor în doi eroi de benzi desenate: Astérix, respectiv Tintin.

Asta poate fi simpatic, dar este și semnificativ? Este, oare, normal ca, la aproape fiecare Mondial, comentatorii să asocieze naționala Germaniei cu panzer-ele naziste? Dar relevant este?

Primul meu argument este, deci, următorul: a spune că jucătorii de origine africană din naționala Franței „nu sunt francezi” provine dintr-o de-suprapunere. Nu e niciun rasism.

Este o exprimare inconștientă a lipsei de corespondență dintre imaginea încastrată a acelei națiuni și realitatea vădită a acelei națiuni. Este o rămânere în urmă, ca un update neefectuat al softului de „reprezentare mentală”.

De aceea ni se pare straniu când se cântă imnul Franței și camera de filmat trece de la un chip de culoare la altul. În limbaj matematic, nu mai există izomorfism între cum îi știam noi și cum sunt ei, de fapt.

*

Mai departe.

Există un banc care se potrivește foarte bine în această dezbatere: cel cu țăranul român care întâlnește în tren, pentru prima dată în viață, un negru.

Mai întâi e uimit că străinul știe românește, apoi îl întreabă de unde e și negrul îi răspunde că din Togo.

„Din Togo, din Togo, da’ de-a’ cui din Togo?”

Această replică rezumă al doilea argument pe care vreau să vi-l propun: pentru o națiune preponderent rurală, cum suntem noi, ascendența oferă nucleul identitar al unei persoane.

Înăuntrul acestei mentalități tradiționale, familia și moștenirea primită prin ea sunt mai importante decât ceea ce, în ideologiile moderne, se numește self identification.

Suntem, întâi de toate, copiii părinților și nepoții bunicilor noștri, și abia apoi personalitățile independente care încercăm, fiecare, să fim.

De aici decurge următoarea nuanță: la fel îi privim și pe alții.

Pe copiii imigranților africani, chiar dacă sunt născuți aici, îi considerăm mai întâi africani și abia apoi europeni. Îi legăm de patriile originare și îi vedem mai degrabă ca fiind ai altcuiva.

Bineînțeles că, în cazul fotbaliștilor francezi, această judecată este favorizată de culoarea pielii: dar asta nu înseamnă rasism. Nu e nimic depreciativ aici.

E o mentalitate care, într-adevăr, poate fi considerată depășită sau provincială, dar abia a o desconsidera ar fi similar cu rasismul: fiindcă nu face decât să ignore cum s-a format și de ce a evoluat așa.

Bref: țăranul nu-l disprețuiește pe negrul din tren. Nu-i zice să iasă din compartiment și nu pleacă nici el. Continuă să stea de vorbă. Și e curios din cine se trage acel om, ca să știe de unde să-l ia. Ca să îl poată repartiza într-o cutiuță din mintea lui.

*

Rezumat.

Am spus că judecata potrivit căreia jucătorii de origine africană „nu sunt francezi” este determinată de o inadecvare a reprezentării – iar reprezentarea nu se poate schimba, la nivel de mase, într-o singură generație.

Toți oamenii, inclusiv cei mai rafinați, au nevoie să simplifice, să-și creeze propriile clișee și prejudecăți. Avem nevoie de categorii fiindcă așa funcționează mințile noastre – cu excepția geniilor. Generalizarea, inclusiv la nivel de imagine a celuilalt, a străinului, este o tendință firească, și o fac toate națiile.

Am mai spus apoi că s-ar putea ca o altă explicație să rezide în mentalitatea patriarhală, în asocierea persoanei cu „arborele” din care a crescut. Persoana ca rămurică verde, nu ca frunză-n vânt.

Mai am un argument, al treilea.

Fiind o națiune care n-a creat un imperiu – ci, dimpotrivă, s-a străduit să supraviețuiască −, noi n-avem cum să gândim multi-etnic.

E vorba tot despre o moștenire genetică și culturală. Dar mai e vorba și despre o chestiune de semantică.

Noi, majoritatea, asociem termenii de englez, francez, neamț, spaniol ș.a.m.d. în primul rând cu etnia, cu naționalitatea respectivă, și abia în al doilea rând cu faptul de a fi cetățean al țării unde acea etnie este fondatoare sau majoritară. (Gândiți-vă la Nichita Stănescu: Limba română e patria mea. Așa ni-i imaginăm și pe ei.)

În această parte a Europei, prima dată ne identificăm etnic (de aici și noua divizare din cadrul UE). Au trecut atâtea peste noi, încât această definire de sine e ca o declarație de existență și de rezistență.

E ca la ridicarea unei case: etnia e construcția „la roșu”, iar finisajele sunt individualizări − mobilierul personalității și tencuiala comportamentului.

Invers, când lucrurile sunt văzute dintr-o țară care a avut colonii și care a dobândit, deci, noi surse de populație, devine justificat ca etnia să se estompeze, ca diversitatea să fie încurajată, iar cetățenia să treacă pe primul loc. Așa e de pe vremea romanilor.

Dar nici lor, cuceritorilor, nu le e ușor.

De aceea există atâtea zvârcoliri stârnite de corectitudinea politică, de aceea s-a produs reculul Trump, de aceea, dacă vă amintiți, unul dintre marile proiecte (neterminate) ale lui Sarkozy a fost un studiu privind retrasarea identității: pentru că nici ei nu mai știu ce înseamnă să fii american, britanic sau francez.

E valabil, cum altfel, și pentru noi. Înainte de a scoate brișca pe Facebook, să încercăm, deci, să înțelegem de ce gândim așa cum gândim și de pe urma căror determinări ale istoriei suntem așa cum suntem. Mai puține sentințe, mai multă îngăduință.