Scriitorul Radu Aldulescu vorbește despre "canonul stricat" al literaturii române contemporane FOTO: Lucian Muntean

Radu Aldulescu, romancier: Suntem o literatură de mâna a doua spre a treia, în fostul Est comunist

Romancierul Radu Aldulescu nu e un partener jucăuș de interviu. Un dialog cu el e ca o masă de post cu dezlegare la pește. Te îneci des. Îți rămân oase în gât, dar te convingi că nu-ți pare rău.

Are ceva din cărțile lui Dostoievski, un soi de pasiune resemnată pentru dramă, în timp ce toată lumea din jur a descoperit sitcom-ul și super eroii. Înclin să cred că are dreptate – drama e fibra și marea doamnă care ne conduce viețile. Și doar cei mai împăcați cu adevărul dintre noi suportă asta. Și mai scriu și romane. Literatură lungă, fără nicio șansă.

L-am rugat pe Radu Aldulescu, la finalul acestui interviu lung, să-mi spună o glumă. În felul lui reținut, ca un boxer care-și conservă loviturile mortale până pe finalul meciului, mi-a spus una.

Am râs.

Reporter: Ați scris recent un scenariu de film și pelicula – Heidi – ar trebui să apară în curând…

Radu Aldulescu: A fost un co-scenariat. Eu am mai avut un precedent cu mulți ani în urmă, la Terminus Paradis, deci cam în jur de 20 de ani. Și de atunci am avut tot felul de tentative care nu s-au fructificat.

Am văzut că regizorii români nu prea apelează la scriitori. Ei își fac scenariile singuri, ei știu de ce, și probabil că le și priește, pentru că iau premiu peste premiu pentru filmele lor. Pe care eu nu le prea diger.

În urmă cu vreo doi ani am intrat în legătură cu Cătălin Mitulescu, care s-a arătat interesat, l-am mai ajutat cu niște referate de scenarii, și s-a arătat interesat să colaborăm.

Am avut inițial o oarecare reticență, pentru că am avut tot felul de experiențe, dintre care unele s-au dovedit a fi niște țepe, dar până la urmă s-a legat treaba. Și înțeleg că el a terminat filmul. L-a terminat de turnat de vreo doi ani, dar de atunci lucrează la post producție. Și înțeleg că în noiembrie ar avea loc premiera. Heidi se numește.

E vorba despre o fată prostituată de la munte, căreia i se spunea Heidi, și care a fost ucisă… cam ăsta este subiectul.

– De credeți că sunt atât de puțin căutați scriitorii pentru scenarii? Știu că Răzvan Rădulescu mai lucra cu unii regizori…

– Cred că a lucrat la Marfa și banii, primul film al lui Cristi Puiu, care mi-a plăcut foarte mult. Nu știu dacă nu cumva și la Moartea domnului Lăzărescu.

Care nu mi-a plăcut deloc. Dar, în rest, nu știu de ce nu apelează. Foarte rău fac. Unii regizori vechi, din generația lui Pintilie, apelau la scriitori. La Petru Dumitriu, la Băieșu. Daneliuc a apelat la Bogza.

Stere Gulea cu Moromeții – filmul e făcut scenă cu scenă după carte și e considerat o capodoperă. Stere Gulea s-a ținut de bunul obicei și a făcut și un film după Herta Müller, unul după Sunt o babă comunistă, cartea lui Dan Lungu.

Actorul Costel Cașcaval pe afișul peliculei Terminus Paradis

Regizorii din vechea generație încă cred că mai au ceva de învățat de la scriitori. De la literatură, să spun așa. Regizorii din noua generație nu prea mai țin cont de asta. Asta e.

– Din literatura română publicată în ultimii 30 de ani, ce credeți că s-ar preta la ecranizare?

– Sunt destule care s-ar preta, și mă gândesc în primul rând la cărțile mari care au apărut în acest interval, care, din păcate, sunt destul de puține. Foarte puține. La roman mă refer. Poeți au mai apărut.

– Să le spunem pe nume.

– Păi, de exemplu, în primul rând, Soviany, cu Viața lui Kostas Venetis, Ovidiu Nimigean cu Rădăcina de bucsau și Nichita Danilov, care a scris vreo patru romane foarte bune.

Și-or mai fi și alții, dar ori nu mi-i amintesc acum, pe moment, ori nu i-am citit. De obicei cam citesc, deși distribuția e destul de proastă și nu-mi pică chiar în mână. Dar dacă apare un roman bun, foarte bun, ceea ce se întâmplă foarte rar, e imposibil să nu-l prind.

– Am văzut că reveniți la un subiect în interviurile dumneavoastră, și anume, piața de carte foarte scăzută în România. Cum ne explicăm asta?

– E un fenomen care se tot discută, se discută, se discută. Nu se citește în România. Cauza pieței de carte e cine face piața de carte.

Păi în primul și în primul rând cred, sper să nu mă înșel, editorii. Instituțiile culturale. În proporție de 60-70%. Cei îndrituiți să promoveze literatura.

Actrița Dorina Chiriac în filmul Terminus Paradis

– Adică cei care selectează ceea ce urmează să fie publicat?

– Nu se mai selectează absolut nimic. Se publică orice pe piața de carte. Iar apoi publicul cititor are nivelul pe care-l are, pe care i-l oferă învățământul, cultura, televiziunea și presa manipulante, cam astea ar fi principalele cauze.

Se spune că pe vremea lui Ceaușescu se citea deoarece erau două programe de televiziune și nu erau alte posibilități de distracție. În parte, este adevărat. Dar cei care citeau atunci citesc și acuma. Cei care mai trăiesc.

Și nu în ultimul rând, scriitorii. Adică valoarea literaturii. Care și ea, cum să spun, în mod cu totul și cu totul paradoxal, lasă de dorit. De ce e paradoxală chestia?

Pentru că de 30 de ani, scriitorul e-n regim de libertate. Nu mai există cenzură ideologică, nu mai este cenzură de niciun fel. Putem să scriem ce vrem și se poate publica orice. Ceea ce e bine, dar uite că binele ăsta s-a întors împotriva literaturii.

Sunt mai puțini scriitori valoroși acum decât în vremea comunismului. Au rămas de atunci niște scriitori neegalați. Mereu o spun și mi se reproșează: a, ești nostalgic, nu știu ce… Dar n-au mai apărut scriitori de talia lui Marin Preda, Petru Dumitriu și Eugen Barbu, bine, cu vârfurile lor. Poeți nu mai spun.

Deci piața de carte până la urmă își merită soarta. Au dat în ea și editorii și instituțiile culturale și media. Exista un canal cultural unde, o dată pe săptămână, apărea un scriitor viu, în carne și oase, în calitatea lui de scriitor.

Nu mai există. Nu mai trebuie literatură. Nu mai trebuie populației. Poporului. Populimii! Nu aduce venit.

Cărțile scriitorului Radu Aldulescu Foto: Lucian Muntean

– Se întâmplă des să citesc cronici elogioase despre diverse romane. Le cumpăr și la citit am senzația că mi-am cumpărat alte cărți decât cele de care am citit.

– E o senzație foarte bună, ca să zic așa. În vremea comunismului exista o minimă pertinență la valorii. Acum nu mai există nici aceasta. Cronicile sunt așa cum sunt, iar ierarhiile și premiile literare se dau tot așa. Uneori se dau unor scriitori care nu sunt scriitori.

– Mai există în România, la ora asta, un premiu literar cu prestigiu real?

– Nu mai, s-au compromis. Cel mai mare premiu literar, și ca prestigiu, și ca valoare, era premiul „Mihai Eminescu”. Dar l-au compromis în mod repetat.

O dată, acum 5-6 ani când s-a întâmplat o chestie fără precedent, i s-a dat lui Gabriel Chifu, un poet și un prozator absolut mediocru. El a luat, de altfel, și alte premii și tâmpenii. Atunci s-a compromis și premiul Eminescu. A fost o listă cu 70 de scriitori și oameni de litere care l-au contestat, dar degeaba, că el și-a văzut de treabă înainte.

Iar acum chestia asta cu Abăluță, i s-a dat premiul, apoi i s-a retras, pentru că nu s-a dus să-l ridice în persoană – conform Regulamentului – ce fel de regulament o fi ăla?

I s-a retras și i s-a dat altuia, lui Stoiciu, care tot amenință că dacă nu ia premiu se sinucide, asta e coregrafia lui. Ăsta era un premiu prestigios și din pricina sumei, vreo 8000 de euro.

Într-o vreme a fost și un premiu pentru roman, de 10.000 de euro, „Augustin Frățilă” se numea. L-am cunoscut pe Augustin Frățilă. Dar premiul a durat doar 4 ani. În ultimul an am luat și eu acel premiu, dar n-am fost acolo în persoană, să-l iau. Mă puteam trezi că mi-l retrag și mie, ca lui Abăluță. (râde)

Noroc că ăia erau mai cu capul pe umeri.

Locul cel mai bun al scriitorului e să fie-n penumbră, chiar și când e în viață. Dar la noi se face după alte reguli, care au schimbat totul. La noi există un canon valoric de ordine interioară, care nu corespunde cu cel din afara granițelor.

Cărțile scriitorului Radu Aldulescu sunt evacuate dintr-o clădire a Uniunii Scriitorilor Foto: Lucian Muntean

– Asta nu se întâmplă doar în literatură.

– Multe domenii au căzut după căderea comunismului, în loc să înflorească. Asta este.

– Cum ne explicăm asta?

– Eu știu cum să ne explicăm? Explicații sunt o grămadă. Mediocrii fac legea, asta este. După Revoluție, legea e făcută de mediocri, în mai multe domenii. Nu știu exact în altele, dar în domeniul literaturii asta este. Mediocrii fac legea.

Iar dacă ai obiecții, nu poți, pentru că se poate face din literatură un domeniu ceva mai subiectiv decât este. Practic, literatura nu e mai subiectivă decât matematica, să zicem. Pentru cunoscători, există opere foarte bune, mai puțin bune și proaste.

Dar dacă sunt foarte puțini cunoscători, și chiar și aceia care sunt și-au anulat organul pentru chestia asta, se poate spune: Vosganian, mare scriitor, propus pentru premiul Nobel!

Ana Blandiana este de nu știu câtă vreme în cărți. Ea e o poetă medie, o eseistă bună, are o carismă care e aceeași de la 18 la 70 și ceva de ani. E o performanță! Dar nu una literară.

– Nu cred că vă atrageți prea mulți prieteni în mediul literar…

– N-am aproape deloc prieteni, dar asta este, ce să fac.

– Și nu simțiți câteodată nevoia să aveți discuții despre literatură cu oameni care scriu?

– Ba da, așa, din când în când, în mod ocazional. Dar în rest, n-am avut discipoli și nici maeștri. Care să mă susțină, să-mi spună ce e literatura, cu ce se mănâncă.

Am pretenția că am învățat-o pe cont propriu. Și, de obicei, se învață pe cont propriu.

Am trăit multă vreme alături de oameni care nu aveau nici în clin nici în mânecă cu literatura. Nici cu ținutul unui creion. Cum de-am ajuns în literatură, poate nici eu nu-mi explic.

– Ați afirmat, într-un alt interviu, că „scriind, înveți să spui ce ai de spus”…

– Dacă ai ceva de spus – vin și adaug. Dacă n-ai ceva de spus, rămâi un om care scrie. De pildă, Jurnalul lui Mircea Cărtărescu s-ar putea numi așa: Jurnalul unui om care scrie fără să aibă nimic de spus. Și se vede foarte mult chestia asta.

Foto: Lucian Muntean

– Dar revenind, e destul de greu să spui ce ai de spus. Cum ați ajuns la concluzia asta?

– Scriind. Procesul ăsta de elaborare se petrece la masa de scris, că zici că-ți vine o idee, te gândești la ceva. Dar în jur de 80% din ceea ce scrii se întâmplă la masa de scris. Ai vreo 20% în cap și restul se întâmplă în scris.

– Aveți vreodată senzația că pierdeți controlul personajelor, al textului, și el e mai degrabă cel care vă controlează?

– Foarte adesea mi se întâmplă, și atunci reiau… e o muncă grea. Trebuie să ai un control al textului, și totodată un control al felului în care vrei să scrii.

Dar textul tinde să te controleze în momentul în care ajungi la o manierizare, când te manierizezi, când ai tendința să te repeți.

Scrii 30-40 de pagini și-ți dai seama că ți-a sunat bine când ai scris, dar nu-ți mai sună bine când re-re-recitești. Din motivul ăsta: că te repeți, ai mai spus chestia asta.

Existau pe vremuri redactorii de carte, la care mergeau scriitorii cu manuscrisul, și ei tăiau și făceau note. N-am avut de-a face cu așa ceva, nu știu dacă e mai bine sau mai rău, dar ceea ce public e exact așa cum fac eu.

– Ce spune despre noi limba în care scriu scriitorii noștri consacrați contemporani?

– Nu știu care sunt ăia, că e greu!

– Să-i luăm pe cei pe care opinia publică îi consideră consacrați.

– Opinia publică nu citește.

– L-ați menționat înainte pe Mircea Cărtărescu, el este considerat un scriitor consacrat.

– Este considerat consacrat, este de succes, are steaua lui norocoasă… dar nu știu cât e de citit. Că mulți îl cumpără fără să-l citească. Nu se întâmplă numai cu el, dar am auzit fraze de genul venite de la scriitori contemporani. Eu nu pot să-l citesc pe Cărtărescu, dar e un mare scriitor.

Asta e o dovadă crasă de oportunism. Dar fapt e că e tot mai greu de citit. Eu fiind un cititor de anduranță am citit Orbitor, am scris despre primul și ultimul.

Am scris negativ, de-atunci mi-am cam tăiat craca. În primul rând ăla nu e un roman, nici altceva. Un roman pleacă de la un minim de personaje, de acțiune, de suspans. Dar dacă nu le ai pe astea, nu e deloc un roman.

– Care ar fi romanele din literatura universală pe care le considerați calapodul de roman?

– E un canon valoric al romanului modern, că la el ne referim, începând de la Flaubert. S-ar zice că el a pus piatra de temelie al romanului. Dar contemporan cu el era și Tolstoi, cu toate romanele lui.

Și tot ce-a venit după Madame Bovary… inclusiv Ulysses, al lui Joyce. Acela este un roman așa zis postmodern. E un roman hipermodern, ca să zic așa. Și alții până în zilele noastre, cum e acum pe toate gardurile Houellebecq.

Am citit ultimul roman al lui – extraordinar, are tot ce-i trebuie, personaje, cap, coadă. Am citit tot de Houellebecq. Ăla e romancier, deși are el niște chestii așa, face niște distopii, romanele lui se întâmplă într-un viitor apropiat.

Am citit de curând Ishiguro Kazuo, și alții și alții. Romancieri contemporani. Eco și alții. Dar ca la noi la nimeni, și în acest domeniu. Un romancier care nu scrie romane.

– Ce-i lipsește prozei românești contemporane?

– Păi ce-i lipsește, îi lipsesc romancierii. Romane mai apar, când și când. Uite, Alexandru Vlad: am citit Ploile amare la vremea lui. Era tot aici Radu Mareș. După o vreme, n-am mai putut să-l citesc pe Eugen Uricaru, că-mi era președinte la Uniunea Scriitorilor și aveam o relație proastă cu el.

Dar era un romancier bun, în zona aia șaptezecistă. Din păcate, n-au mai apărut romaniceri, pentru că cei care au vârsta mea sunt prozatorii optzeciști, care la vremea comunismului scriau textualism. Care textualism acuma s-a transformat în ceva numit postmodernism.

Dar dacă nu ești în stare să ai epicitate, personaje, să ai poveste, să ai suspans, pui acolo cuvintele grămadă și zici, eu sunt un scriitor postmodern!

Iar postmodernismul e o păcăleală! Romanul încă este modern!

Coperta volumului Cronicile genocidului, de Radu Aldulescu (2012)

– Asta e o concluzie optimistă. Dar nu mi-ați răspuns la întrebare.

– Dadada. Ce spune despre noi limba în care scriu autorii… Cred că ce spun cărțile, poveștile. Cred că nu spun nimic despre noi, că asta e menirea romanului, să reflecte realitatea în mod pieziș. Altfel decât cu documentul. Ușor mișcat și cu expresivitate. Ce spune despre Franța Houellebecq? Foarte multe.

– Despre România cine spune?

– Aș avea pretenția că sunt eu, dar nu trebuie să mă autolaud. (râde)

L-am lăudat pe Octavian Soviany, cu patru romane ale lui, dintre care cel mai bun: Viața lui Kostas Venetis. Acolo este spiritul balcanic.

– Spuneați la un moment dat că destinul unei cărți se împlinește în zeci, sute, mii de ani. Aveți vreo poveste preferată despre destinul vreunei cărți?

– Am despre autori, cum ar fi poetul Ovidiu. Trăia și scria aici acum peste 2000 de ani și ne raportăm și astăzi la poezia lui. A rămas. Sau cum e Cervantes. Sunt cărți care rezistă timpului și ne raportăm la ele. Și noi avem un Eminescu și alții. Mai puțini decât alte literaturi.

Suntem o literatură mică, printre literaturile mici. O literatură de mâna a doua spre a treia, în Estul fost comunist. Nu avem un scriitor de calibrul valoric și succesul lui Ismail Kadare, de exemplu. Un romancier extraordinar. Nu avem.

Are o operă consistentă și puternică, peste 20 de romane foarte bune. Ăsta e canonul pentru roman. Dar la noi nu se mai știe care e, nu se mai știe ce e literatura. Asta e literatura.

Avem niște politici literare la fel de proaste ca politica propriu zisă. Se reflectă politica propriu zisă în ele. Iar dezastrul produs de politica propriu zisă – că România este așa cum este – rimează cu dezastrul din literatură. Cu piața cărții, cu valorile literare, cu ierarhiile.

– Cu faptul că poți avea același președinte al Uniunii Scriitorilor patru mandate la rând…

– Uniunea Scriitorilor e condusă de un grup infracțional care limitează dreptul la opinie al membrilor ei.

– De ce credeți că acceptă limitarea asta a dreptului la opinie?

– Manolescu a dovedit că scriitorul român poate fi și un ins șantajabil. Cine a aprobat chestia asta nu a fost dat afară din Uniune. Până și Cărtărescu a fost urecheat la un moment dat, când s-a retras de la premiul Eminescu.

– Asta e ceva ce nu înțeleg. Ar trebui să fie firesc să poți vorbi despre opinii, mai ales cele literare, fără senzația că ai comite un sacrilegiu.

– Uite că nu este firesc. Și uite că de fapt comiți un sacrilegiu, pentru că infirmi ceea ce validează ei, criticii, ca bunul lor valoric. În momentul în care Cărtărescu îi dă un premiu literar lui Patapievici, poți să spui: îmi place, nu-mi place, dar el nu e scriitor, el însuși spune că nu este scriitor.

El spune că este critic al ideilor. Dar în momentul în care spui chestia asta pe care ți-o spun eu ție iar Manolescu aude, spune: ia stai așa, îți tai și pensia, îți tai și indemnizația, îți tai tot. Sunt metode de șantaj. Și te scot și afară din Uniune.

Cum au făcut cu atâția și atâția. S-au întâmplat fapte fără precedent. Nici în vremea comunismului n-au fost dați afară din Uniune. Dar Manolescu a arătat că se poate. Dacă eu vreau, rămân cu cine rămâne lângă mine.

– Ce relevanță mai are Uniunea Scriitorilor, în condițiile astea?

– Păi are pentru ei, că ei își dau niște premii și își împart niște privilegii între ei.

– Sună așa, cam ca un PSD…

– Cam așa. Ba, mai rău. Pentru că, de bine, de rău, PSD-ul este votat. Dar ei au modificat statutul în așa fel încât Manolescu să rămână președinte. Au fost vreo douăzeci care au mișcat în front, alți vreo treizeci pe lângă ei, care și-au dat demisiile.

În rest, cei 2000 de scriitori pe care îi are Uniunea nu văd, nu aud, stau cu nasul în farfurie. Ei nu mișcă în front, pentru că își apără acea jumătate de pensie pe care o iau. Iar unii din ei, peste o sută și ceva, își apără indemnzația de merit, în valoare de vreo mie de euro, șefii filialelor… și atunci ei fac politica lui Manolescu.

În revistele Uniunii Scriitorilor există autori tabu și cărți tabu despre care nu se scrie sau se scrie într-un anumit fel. Pentru că astea sunt politicile lor. E un grup infracțional organizat care își păzește privilegiile.

Romanul Proorocii Ierusalimului a apărut în 2004

– Vă suspectați vreodată că sunteți prea subiectiv?

– Am fost în permanență suspectat. Eu nu mă suspectez. După 40 de ani de scris și de citit, atâta lucru am pretenția, că am o experiență care să-mi permită să deosebesc o carte bună de o carte proastă.

Și ceea ce văd e că de jur împrejurul lui Manolescu sunt numai autori mediocri și submediocri. Care fac politicile în teritoriu. Iar la filiale sunt aceiași oameni care îi fac politica în teritoriu. E ce-ți spuneam înainte: mediocrii fac legea. Peste tot, dar mai cu asupra de măsură în literatură. În Uniunea Scriitorilor.

Dacă s-ar naște acum în România un Houellebecq, n-ar avea nicio șansă de izbândă. Dar sunt scriitori care scriu bine și n-au vizibilitate. Mai ales poeți. Poeții apar mai repede, mai altfel. Dar nu au vizibilitate, sunt obscurizați programatic.

– Vă rog să recomandați cinci romane de la care un tânăr cititor să înceapă o aventură cu literatura.

O sută de ani de singurătate, a lui Gabriel Garcia Marquez. Războiul sfârșitului lumii, Conversație la catedrală. Ne întoarcem la Madame Bovary, Război și pace, Dostoievski, Mo Yan, Sorgul roșu. Am spus mai mult de cinci.

– Am citit ultimul dumneavoastră roman, Rezidenți în casa visurilor. Și am avut aceeași senzație pe care o aveam citind unii scriitori ruși, care parcă își chinuie intenționat personajele. Și m-am gândit să vă întreb: nu vreți să le dați și lor câte o bucurie? O luminiță?

– (Râde) Câte o gură de vin? Eu consider că ei mai au și niște luminițe. Dar părerea asta am auzit-o la mai mulți, că sunt prea negre. Am un prieten care e scriitor și-mi spune: da, măi, am citit vreo 200 de pagini, dar sunt sătul, am eu necazurile mele, nu mai pot să le iau și pe-ale tale!

Deci lumea are necazuri. Și nu-i place să le vadă și-n literatură. Mai bine se uită la televizor, la Măruță, la Divertis. Literatura nu e un act de mondenitate. Deși, prin lansări, prin promovări, mulți încearcă să o facă așa. Nu, e ceva cu totul opus.

Dar apropo de chestia asta, am văzut acum câteva luni, și la un post de televiziune local am văzut un interviu de o oră cu cel mai vândut scriitor din România la momentul acela, care era din Brașov. Și se numește Irina Binder.

Am auzit-o vorbind, nu știu ce scrie ea, că nu am citit. În schimb, am citit o frază despre Irina Binder, care îi aparține lui Paul Cernat. Și spunea că ea nu are nimic de-a face cu literatura. Văzând-o vorbind, mi-am dat și eu seama de asta.

– În același timp, se vinde. Ca să fim absolut sinceri cu noi, cum ne explicăm că autorii aceștia se vând?

– Ăsta e gustul publicului, nu e mare explicația. Hehe! E un segment majoritar de public care vrea să citească Irina Binder.

– V-ați gândit vreodată să scrieți în stilul ăsta?

Nici nu cred c-aș putea. Nici n-aș vrea. În al treilea rând nu m-am gândit. Pentru că nu e literatură, aia nu e li-te-ra-tu-ră.

– Cum vă gândiți la cititorii dumneavoastră când scrieți?

– Nu mă gândesc. Mă gândesc la cititorul care sunt. Mă gândesc să-i placă cititorului care sunt acest scris. Putem pune problema asta: pentru cine scrie scriitorul român? Că nu scrie nici pentru glorie, nici pentru bani, nici pentru populime, ca Irina Binder. Și atunci, pentru ce scrie? Și răspunsul vine ca o glumă: scriitorul scrie pentru posteritate. Deci peste 100 de ani el va fi cititi de nepoții nepoților. Asta e. Te gândești și la posteritate.

– Ați spus la un moment dat, despre dumneavoastră: Eu nu eram scriitor pentru că nu publicasem nimic. Nu ești scriitor dacă nu publici?

– În prima fază mă lovisem de cenzura comunistă. Țin minte că am scris la un moment dat o poveste care se întâmpla într-o porcărie, o crescătorie de porci, și pe unul din personaje îl chema Nicușor. Nici prin cap nu mi-a trecut că ăla va face probleme.

Și-n loc să taie numele, au tăiat tot pasajul. Puteau să-i spună Petrică… Cenzura dispăruse în mod oficial în perioada aia, în schimb cei din redacții făceau ei cenzură.

Tot așa publicam la SLAS (Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului, n.red.), unde era șef marele securist Ion Cristoiu. Că el se tot dă că e comunist. Nu, el e un securist. Și tăia tot.

Acuma-l aud spunând: pe vremea comunismului, eu cădeam la pace cu cenzorii… Greșit! El era cenzorul. M-am dus la el când era la Suplimentul literar al Scânteii cu o povestire. Și a avut bunăvoința să-mi arate: uite, aici trebuie tăiat, aici nu e așa, și a tăiat cât a tăiat, până nu a mai rămas nimic. Ăștia erau oamenii, și ăștia sunt și acum. Cristoiu. El avea și veleități de scriitor, dar a trecut cu totul în politică.

Ești scriitor dacă nu publici, dar eu, la vremea aia, așa eram. Operă de sertar, se spunea. Eu am avut un roman de sertar, pe care l-am terminat în ’88 și n-am putut să-l public până-n ’93.

Pe vremea lui Ceaușescu din cauză că era cenzura, iar pe vremea lui Iliescu, pentru că erau alții la rând. Iar în momentul în care am publicat, jocurile erau în curs de facere. Și vedem acum cum au fost făcute.

– Pe de altă parte, sunteți de acord că un roman, dacă este foarte bun, va ajunge să fie citit și apreciat.

– Va ajunge în timp, probabil. Cu timpul. Dar un romancier bun într-adevăr trebuie să aibă mai mult decât un roman bun. Trebuie să aibă câteva romane bune.

Dar în momentul de față, romancierii foarte buni nu sunt vizibili pentru că nu sunt afiliați politicilor literare de la noi.

– Să ne gândim la ultimii 30 de ani din literatura română. Vreau să vă rog să facem un exercițiu, și să-mi spuneți, din ceea ce-ați citit ce credeți că va rămâne valabil peste alți 50 de ani?

– După părerea mea de cititor avizat, va rămâne foarte puțin. Vor rămâne mai curând așa numiții șaptezeciști. Dar va rămâne poezia, poezia va rămâne, e mai multă.

Ionel Ciupureanu, Nicolae Coande, Anton Jurebie, Ion Mureșan,Traian T. Coșovei, Stratan, O. Nimgean, Nichita Danilov… ăștia sunt niște poeți foarte buni. Din păcate, poezia ajunge foarte greu în traduceri. În poezia universală ajung mai greu poeții români, pentru că se traduc greu.

Dar la noi literatura trăiește acum niște vremuri comparabile cu perioada realismului socialist – n-ai crede asta! Atunci când mulți scriitori erau obscurizați, dispăruți, omorâți. Acum nu mai sunt omorâți.

Și literatura a fost masacrată atunci, până prin anii ’60 și ceva, când a fost o simulare de dezgheț. Iar acum, eu spun că perioada asta se aseamănă cu aia.

Culmea, în regim de libertate, cultura scrisă este băgată la fund. Nu mai există. Și asta se vede în piața de carte, cum spuneam mai devreme. Și în faptul că nu se mai citește.

– Ce poate să spună despre un roman un tiraj de 1000 de exemplare?

– 1000, 500… și o sută! Nu mai spun că 98% din autori publică pe banii lor. Iar restul, marea majoritate din 2%, nu au nas să ceară drepturi de autor. Editorii fac afaceri, dar nu plătesc drepturi de autor. E un lanț trofic în care ultimul, la capăt, este autorul.

– Vă treziți uneori foarte singur din cauza acestui fel de a vedea lucrurile?

– Ajung, desigur, dar singurătatea priește scrisului. Una peste alta, ajungem de unde-am plecat, la singurătate. O alung scriind și citind.

– Și e suficient?

– Cred că da. Cred că e arhisuficient, în ce mă privește. De-a lungul timpului așa m-am învățat. Scrisul este și asceză, printre altele. Performanța cere specializare strictă.

– Din exterior, păreți așa un personaj încăpățânat și negativist…

– Poate nu par, poate chiar sunt! (râde)…

– …și nu vă place aproape nimic…

– Ba, îmi place literatura! Daar, dacă-ți place literatura, deja ești suspect, pentru cei cărora nu le place. Ce-i aia să citești?! Cine-i ăla?! Ar trebui să ne ocupăm de alte obiecte ale muncii!

Noi nu citim nici măcar cât maghiarii. Și, până la urmă, a avea organ pentru literatură e o chestiune de caracter. În ultimă instanță. Noi avem un organ pentru literatură mai mic și asta se vede, culmea, în nivelul de trai. Popoarele care citesc au alt nivel de trai.

Putem face o comparație între literatura română și cea poloneză. Au un roman extraordinar. O literatură tradițională foarte mare. Compari cele două literaturi exact cum ai compara Bucureștiul cu Varșovia. Suntem la alt nivel. Suntem o literatură de mâna a doua spre a treia. Și spun asta cu sinceritate și în cunoștință de cauză.

– M-am gândit pentru final să vă rog să-mi spuneți o glumă.

– Dar numai glume am spus până acum! (râde) Numai glume! Mie glumele amare îmi plac. Cea mai bună glumă: Gabriel Chifu, scriitorul anului 2016.


Radu Aldulescu are 65 de ani și este scriitor. Debutează în 1993 cu romanul „Sonată pentru acordeon„, care a primit premiul Uniunii Scriitorilor, apoi scrie scenariul filmului Terminus Paradis, regizat de Lucian Pintilie. Pelicula a obținut Marele Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneția. Printre romanele scrise de el se numără Amantul colivăresei (1996), Proorocii Ierusalimului (2004) sau Cronicile genocidului (2012).

În 2013 a câștigat premiul literar „Augustin Frățilă”. A fost exclus din Uniunea Scriitorilor în 2017, după ce a intrat în conflict cu Nicolae Manolescu, aflat la al patrulea mandat de președinte al Uniunii.


Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter perntru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...
Loading interface...