"Puteam fi eu, putea fi altcineva"

Valentin Șchiopu

Redactor

Pe 22 decembrie 1989, la Timișoara, fotoreporterul sârb Dusko Despotovic căuta prin obiectivul aparatului său întâlnirea cu o clipă nemuritoare.

În balconul Operei, o femeie ținea în pumnul strâns o eșarfă tricoloră și striga din tot sufletul: „Libertate, libertate!”.

Despotovic s-a gândit la o vagă asemănare cu Sophia Loren și a apăsat pe declanșator. Iar imaginea suprinsă de el, în acea clipă nemuritoare, avea să fie selectată pentru un album intitulat „Libertate, Roumanie!”, publicat la Paris în memoria jurnalistului francez Jean-Louis Calderon, strivit sub șenilele unui tanc la București, în 22.

Toți fotoreporterii străini care fuseseră în România în iarna lui ’89 și-au cedat drepturile de autor pentru acest omagiu adus fostului lor coleg.

– Salut, Nico! Ai apărut într-o carte!
– Eu?
– Da, tu!

Un telefon primit de la actrița Margareta Pogonat, în 1991, avea să aprindă curiozitatea Nicoletei Onofrei, femeia care apărea în fotografia lui Despotovic.

Ea și-a dorit să afle cine o văzuse în acea zi providențială din decembrie ’89. A reușit să-l găsească pe Despotovic abia după câțiva ani. L-a căutat la agenția franceză Sygma, pentru care sârbul lucrase în decembrie 1989. S-au întâlnit și au devenit prieteni.

În prezent, Despotovic e fotograful Casei Regale Spaniole. În ceea ce o privește pe Nicoleta Onofrei – Niki, cum îi zic apropiații -, ea s-a stabilit în Italia, la Formia, unde se află mausoleul lui Cicero.

Dusko Despotovic, încadrat de soprana Patrizia Morandini și de Nicoleta Onofrei. Foto: Arhiva personală

Niki își dorește să facă un masterat în fotografie, chiar dacă a împlinit 67 de ani. Am discutat cu ea și i-am aflat povestea.

„Am o singură rugăminte. Nu vreau să las senzația că aș fi făcut ceva important la revoluție. Vocea străzii a acoperit atunci orice glas invividual. Adevărații eroi sunt cei care au murit pe străzile din Timișoara. Noi avem datoria să le prețuim sacrificul”, și-a început ea amintirile.

My Fair Ioji. Cum a ajuns un cățel al străzii din Sighișoara într-o fermă de vis din Cornwall 

Câinii din România, care au fost salvați de pe stradă și trăiesc în adăposturi publice sau private, sunt adoptați sistematic în Marea Britanie, prin intermediul unor asociații de caritate. 

Academicianul Nicolae Breban: "Și astfel am ajuns la mine însumi"

Conferința intitulată "Valorile naționale în literatura română" a cuprins o serie de răfuieli ale scriitorului cu personaje din propriul trecut.

Destinul i-a fost strâns legat de Opera din Timișoara, unde a muncit o vreme ca secretară. Acolo a descoperit muzica și acolo și-a împlinit visul ca, într-o zi, să fie liberă, pe deplin liberă.

„La Filarmonică sau la Operă erai oarecum liber, muzica te transporta, deveneai un cetățean al lumii. Nu mai existau granițe și opreliști. Era numai ea, Muzica”.

Când era mică, tatăl o ducea la spectacole, sus, la cucurigu, cum li se spunea rândurilor de la ultimul rang al Operei. Iarna era frig, dar lumea, în paltoane, umplea sala pentru a vedea „Aida”.

Mai târziu, prin anii ’70, avea să se întâlnească cu istorisirile lui Francis Maziere despre Insula Paștelui. Niki visa că va ajunge cândva la statuile din Rapa Nui.

„Doctor Jivago” a fost umătoarea provocare. Romanul interzis în URSS a apărut prima oară în italiană, în 1957. E varianta care a ajuns în mâinile ei. Cu un dicționar în mână și cu minime cunoștințe de italiană, dobândite la un curs de la Școala Populară, Niki făcea eforturi să pătrundă intriga lui Pasternak.

Nicoleta Onofrei, la Atena.

Pe vremea lui Ceaușescu, de la Timișoara se puteau face excursii de o zi la Budapesta. „Orașul acesta era altceva, mult mai occidental decât ai fi putut crede”, povestește ea.

Niki a vizitat Polonia, Bulgaria, țările din fostul bloc comunist. Întâlnirea cu un album de artă, la Moscova, i se părea un eveniment de o însemnătate uriașă. Orice carte procurată clandestin, din lumea interzisă, părea să conțină pașaportul libertății.

Datorită acestor evadări imaginare a început să se gândească la o evadare adevărată din România. Și-a ajutat, fără să știe, două cunoștințe să fugă pe la Grădinari, în Caraș-Severin. I-a dus cu mașina până acolo.

Era lună plină, o lumină vrăjită, complice. „E o seară bună pentru a evada”, i-au transmis tovarășii de drum. I s-a părut o glumă. Cei doi aveau o hartă cu zona, procurată de la un grănicer. Avea să le călăuzească pașii spre Iugoslavia.

Din momentul în care a aflat adevărul, n-a trecut o zi în care Nicoleta Onofrei și prietena ei, Delia Dumitrașcu, să nu discute despre un plan de evadare pe la Grădinari.

„Doamna Delia n-ar fi plecat însă niciodată, iar eu aveam deja o familie, un copil de crescut. Visam, dar nu cred că am fi îndrăznit să o facem”, se amuză Niki acum.

Nicoleta, împreună cu pictorița și graficiana Eugenia Delia Dumitrașcu (1931-2003). Foto: Arhiva personală

Nu a mai fost nevoie. În decembrie 1989, Niki și-a îmbrățișat fiul de 9 ani – dezamăgit că, sub bradul de Crăciun, nu se afla niciun cadou – și a ieșit pe străzi.

„Se întâmplă ceva! Hai la Maria, să vedem!”, i-a spus o prietenă în 15 decembrie 1989.

Maria era numele pieței în care se afla biserica pastorului reformat Laszlo Tökes. Era neașteptat de cald pentru decembrie. Vacarmul din stradă creștea în intensitate, iar oamenii ieșeau din case să se convingă că nu visează. Părea aproape neverosimil.

S-a întors să-și sune prietenii și cunoștințele din țară. „Se întâmplă, se întâmplă!”, le spunea. „Ești nebună!”, i se răspundea de cele mai multe ori. Asta când nu-i închideau telefonul în nas.

Două zile mai târziu, pe 17 decembrie, în jurul orei 16, Nicoleta era în Piața 700, undeva pe linia tramvaiului 5, alături de prieteni. Avea deja confirmarea că se întâmplă ceva important, că asistă la ceea ce ar putea însemna prăbușirea unei lumi.

„Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. Cortina avea să cadă însă numai după o baie de sânge. A început să se tragă, dintr-odată. „N-am avut o reprezentare exactă, cred că era dinspre Spitalul Militar”, își amintește Niki.

Un tânăr a căzut secerat la câțiva metri de ea, împușcat în cap. Glonțul ricoșase din stâlpul unui semafor. Un flipper al morții.

„Puteam fi eu, putea fi altcineva. Atât i-a fost acelui bărbat. N-a avut șansa să rămână în viață. Sunt imagini pe care nu le uiți niciodată”.

Bărbatul împușcat era Radian Belici, avea doar 23 de ani, și făcea parte din echipa de pompieri de la Solventul.

Nicoleta Onofrei lucra ca secretară la Opera din Timișoara, simbolul pieței în care s-au jucat primele acte ale voinței românilor de a fi liberi.

Pe 20 decembrie, dimineața, a fost evacuată din instituție, alături de colegii ei, și a înțeles că locul devenise un obiectiv strategic. La balcon se instala o stație de radioamplificare.

320 de soldați înarmați cu pistoale-mitralieră și 6 TAB-uri păzeau intrarea. Tensiunea era fantastică. În actuala Piață a Victoriei erau așteptați zeci de mii de muncitori care veneau în coloane dinspre platformele industriale.

În jurul orei 12, o masă uriașă de oameni îngenunchia în fața Catedralei. Pe străzi erau aproape 100.000. S-a rostit un „Tatăl Nostru”. Militarii au încremenit cu armele la picior. „Armata e cu noi!”, s-a consfințit.

Niki și-a făcut loc printre cei care au intrat în Operă, după ce porțile au fost redeschise. Timișoara era primul oraș liber de comunism. Ceaușescu îi numea huligani pe manifestanții din Banat, într-un discurs la televiziunea publică.

Huliganii cereau alegeri libere, judecarea și condamnarea celor vinovați pentru evenimentele sângeroase din 17-19 decembrie, libertatea cuvântului și a presei.

În acea seară s-a redactat primul program al Revoluției. Niki fugea până acasă să-și îmbrățișeze copilul: „Ți-am adus cel mai de preț dar, libertatea”.

Moment surprins în fața Operei din Timișoara în decembrie ’89. Foto: Albumul „Libertate, Roumanie!”

În noaptea de 22/23 decembrie, Nicoleta Onofrei avea să mai cunoască un reporter străin prezent la Revoluție, francezul Jacques Langevin, împușcat în picior. S-a îngrijit să-l ducă la Spitalul Municipal, pentru a fi operat de doctorul Iosif Szucsik.

Pe Jacques îl vom regăsi peste ani, într-un tunel din Paris, luând instantanee de la locul accidentului în care muriseră Lady Diana și Dodi Al Fayed. „Când am ajuns eu, mașina era deja înconjurată de pompieri, polițiști și fotografi”, s-a disculpat Langevin.

Se întâmpla în 1997, anul în care viața Nicoletei ajunsese într-un punct critic.

În ianuarie ’90, Niki intrase în lumea cea nouă cu o imagine groaznică a celei care se prăbușise în decembrie. Cimitirul din Calea Lipovei, Timișoara, o groapă comună excavată și descoperită, în care se aflau 11 cadavre. Toate marcate cu un leucoplast roz pe care scria Necunoscut.

Ultima din șir era Luminița Boțoc. Avea doar 13 ani când a fost împușcată în torace. Unui alt Necunoscut i se vedea buletinul ieșit din buzunar. Ioan Bonte, fost muncitor la COMTIM.

Niki i-a anunțat familia. Timișoara își plângea morții, prețul libertății.

Din Europa veneau tiruri cu ajutoare. „Noi aveam nevoie să ne îngrijim de educația copiilor noștri. Dar oamenii se bucurau că primesc pantofi cu toc și ochelari de soare!”.

Ne pregăteam pentru Duminica Orbului? „Iliescu-apare, soarele răsare!” Niki îl știa pe Ion Iliescu de la Timișoara, fusese vicepreședinte al Consiliului Județean în perioada 1971-1974.

„Acum poate că spun o prostie, vă rog să o luați cu foarte multă rezervă. Iliescu avea atunci o deschidere extraordinară, era uman, părea… Era un rebel în perioada lui Ceaușescu. Nu sunt fan, mai ales că ulterior a evoluat cum a evoluat. Dar în acea vreme părea un Havel al României, un eliberator”.

Niki avea să-și tempereze entuziasmul când Iliescu a eliberat furia minerilor în Piața Universității.

Ion Iliescu, surprins de un fotoreporter străin la Revoluție. Foto: „Libertate, Roumanie!”

După revoluție, Niki a încercat pe cont propriu. Și-a deschis o agenție de impresariat artistic pentru Operă și o galerie de artă.

„Atunci nu era internet, telefon mobil. Ca să rezolvi ceva te urcai frumos pe mașină, avion, trotinetă, bicicletă și te duceai să rezolvi”.

Într-un an și-a pierdut și mama, și sora, și a trecut și printr-un divorț dureros. A ales atunci să stea mai mai mult cu fiul ei. A deschis o mică fabrică de pâine, dar lucrurile n-au evoluat așa cum și-ar fi dorit.

În ’97, totul se prăbușise: „Asociați necinstiți, băncile ridicaseră dobânzile la 40%. Într-o noapte au dispărut dintr-un depozit 120 de tone de făină. N-am spus nimănui nimic, am închis tot, iar eu m-am închis în casă și m-am pus pe plâns. Și am tot plâns. Nu mai vedeam nimic, nu mai aveam puterea să mă ridic”.

Când a aflat prin ce trece, fostul ei soț a dorit să o ajute cu bani. Niki și-ar fi permis să trăiască liniștită. „Stop, eu nu vreau să trăiesc din banii tăi. Trebuie să încerc altceva”, a venit răspunsul.

O excursie în Italia, în iarna lui ’99, i-a schimbat viața. O plimbare la Gaeta, pe malul Mediteranei, găsea la capătul ei o certitudine: „Mă voi stabili aici!”.

Prietena care o însoțea a izbucnit în râs: „Ești nebună, ce o să faci aici?”.

„Vedem. Dacă reușesc să am o viață demnă, viața mea aici va fi”.

În 2000 s-a întors în Italia și a profitat de o lege care a fost valabilă pentru un timp foarte scurt. Ar fi primit viza dacă obținea un contract de muncă.

Niki s-a oprit în fața unui afiș dintr-un mall din Formia, oraș aflat la jumătatea distanței dintre Napoli și Roma. Scria mare că se caută promoteri. „Dar ce face un promoter?”.

A aflat mai repede decât credea. După două luni era promovată. Devenea agent de vânzări. Trebuia să prezinte aparatul de cafea Lavazza, cu capsule, sub forma unei descoperiri revoluționare.

În „parohia” ei erau zonele pe care colegii nu doreau să le frecventeze. „Spre Napoli, unde n-avea nimeni chef să meargă! Plecam dimineața, veneam seara”.

Și-a luat un apartament în chirie, cu vedere la mare, și un Peugeot în rate, pe care îl deține și acum: „Chiria a rămas aceeași încă din 2001. Acolo sunt liniștită, acolo e inima mea”.

După experiența cu vânzarea expresoarelor, Niki și-a perfecționat limba italiană la Universitatea din Perugia și a urmat cursuri de specialitate în zona de asistență socială. Apoi a lucrat pentru Angeli Custodi și Crucea Roșie, ca mediator inter-cultural, sociolog și interpret.

Nu ratează nicio expoziție de artă, niciun spectacol de Operă. Încă mai visează să ajungă în Insula Paștelui.

În acest an, Crăciunul și-l va petrece la Timișoara, primul oraș românesc liber de comunism.

După 26 de ani, Nicoleta Onofrei s-a reunit în balconul Operei din Timișoara cu alți participanți la Revoluție.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€