Proiectul Palier. Cum vor două fete să salveze atelierele de reparații de pe vremea bunicilor

Iulia Marin

Redactor

Într-o zi, pe când se plimbau prin București, Elena Butică și Raluca Croitoru au remarcat, printre clădirile vechi din oraș, reclamele cu litere scorojite, amintind de perioada comunistă, ale unor ateliere de reparații. S-au întrebat, văzându-le, dacă aceste mici afaceri locale ar putea fi cosmetizate și, astfel, salvate de la dispariție. Așa a început proiectul Palier.

Elena și Raluca s-au întâlnit când erau în liceu, la un workshop organizat de Festivalul Internațional de Film Transilvania – TIFF și, de atunci, au rămas prietene. Au 30 de ani și amândouă lucrează în zona artistică – Elena este asistent de costume și organizează tururi ghidate prin București, iar Raluca este artist vizual în Olanda.

Ne întâlnim într-o zi friguroasă de noiembrie, în biroul Elenei - care servește și drept depozit de costume - și, alimentate cu bomboane de ciocolată și cafea, fetele îmi vorbesc despre planul lor de a readuce atelierele de reparații în existența 2.0 a bucureștenilor.

Ideea, îmi explică ele, au avut-o mai demult, dar nu căpătase o formă bine definită. Pur și simplu, mergând prin oraș, au descoperit că Bucureștiul este înțesat de astfel de ateliere. Au observat însă că multe dintre ele au fațadele decrepite și par mai degrabă niște relicve ale perioadei comuniste. Dar, într-o lume în care se vorbește tot mai mult despre consumul sustenabil, s-au gândit că, poate, astfel de inițiative s-ar putea reinventa, astfel încât să fie adaptate secolului XXI.

Anul trecut, când au aplicat pentru bursa oferită de European Cultural Foundation – o organizație din Olanda al cărei scop declarat este acela de a sprijini inițiativele cetățenești care promovează schimbări pozitive în viața comunităților din toată Europa – , nu aveau mari speranțe. Ideea lor nu era încă foarte clar conturată, dar, surprinzător chiar și pentru ele, au câștigat bursa.

Dl. Daniel este un cizmar remarcabil. Lucrează de 30 de ani în domeniu și a trecut prin firme de prestigiu din țară și străinătate. Face parte din ultimele generații care au învățat să facă încălțăminte manual și complet: cu ramă cusută, cu talpă cusută, montată manual. Asa cum bine spune, "un flec trebuie să pui fie că ești prim ministru, fie că ești cetățeanul turmentat". Atelierul de pe Corneliu Coposu, nr. 4 l-a deschis în 2013, atunci când s-a întors din Atena, oras unde a practicat meseria de cizmar. Atunci cand viziteaza o alta tara, domnului Daniel ii face placere sa gaseasca si sa intre in cizmariile din acel loc. Pentru viitor are planuri importante legate de perpetuarea meșteșugului cizmăriei.

„A fost un formular online, ne-am gândit mai clar cum vrem să o punem în aplicare, ce elemente vrem să scoatem în evidență și care ar fi primul pas pentru aceste ateliere. Din 500 de proiecte din Europa, 33 au ieșit câștigătoare - printre care și al nostru. Ne-am bucurat. Ne-am și speriat, în același timp, pentru că sunt destul de rare bursele astea date direct cetățenilor, pentru proiecte mici – efectiv, să faci o mică schimbare în cartierul tău, orașul tău, în zona ta.”, explică Elena, care este și cea mai vorbăreață dintre ele două.

Raluca spune că, spre deosebire de alte organizații care acordă burse, cei de la European Cultural Foundation le-au permis să modifice pe parcurs planul, astfel încât au putut promova atelierele în mai multe feluri: „Partea foarte mișto a bursei a fost că nu a fost restrictivă. Noi am pornit cu un plan de găsire a atelierelor, mapare, fotografii, dar, pe parcurs, am modificat destul de mult planul și a fost foarte bine că bursa ne-a permis asta.”

E drept că, la început, ar fi vrut mai degrabă un proiect cu valențe artistice, apropiat de zona lor de activitate.

„Voiam ceva cu intervenții performative, intervenții cu artiști, să grupăm artiști cu atelierele astea… Pornisem de la ideea de a le reface fațada cumva, că multe au fațada decrepită și super veche - nu le vezi, nu au vizibilitate suficientă - și ne gândeam cum să interacționăm cu fațada ca să facem atelierele mai vizibile”, povestește Raluca.

Cea mai mare teamă a candidaților la Cotroceni. 3 lucruri pe care ar trebui să le înțeleagă viitorul președinte al României despre droguri

Candidații la președinție se feresc să abordeze cu adevărat problema drogurilor și se ascund în spatele unor răspunsuri vagi, deși susțin că înțeleg problema cu care se confruntă România.

Monarhia salvează energia. Doar 13% din liniile de înaltă tensiune din România sunt „noi”. Restul sunt proiectate de ingineri din perioada interbelică

România anului 2024 încă mai depinde într-o proporție de aproape 90% de această rețea energetică gândită și proiectată în urmă cu aproape 80 de ani.

Ultimul pălărier din București

După ce au câștigat bursa, fetele au pornit în recunoaștere prin atelierele din oraș. Pe unele dintre ele le cunoșteau – le vizitaseră și în interes personal, cu diverse ocazii -, dar mulți dintre meșteri le-au întâmpinat cu suspiciune sau dezinteres. Așa că au decis să aloce mai mult timp acestor vizite și să le repete, astfel încât să le câștige încrederea.

Au fost deja în aproximativ 130 de astfel de locuri și încă nu au încheiat.

Așa l-au cunoscut, de pildă, pe Nicolae Zdârcă, pălărier de meserie, care ține un atelier în Pasajul Englez. Bărbatul are aproape 90 de ani și, spun Elena și Raluca, singurul lui regret pare a fi faptul că nu are un ucenic care să ducă meșteșugul mai departe.

Au mai întâlnit un cizmar reîntors în România după ani de zile petrecuți prin străinătate care, în timp ce repară tocuri, ascultă Memorialul Durerii. Și un ceasornicar care, din piesele rămase de la ceasuri, asamblează insecte.

S-au gândit că, pe lângă o hartă online a atelierelor de reparații, astfel de povești ar trebui și cunoscute de către oameni, așa că au intervievat meșterii, au angajat un fotograf – pe Andrei Becheru – și au început să publice micile istorii din atelierele de reparații pe pagina de Facebook a Palier.

Așa au reușit să construiască o arhivă audio-vizuală, dar și o hartă cu informații a atelierelor interesate să colaboreze cu ele.

„Noi nu doar am mers în ateliere să îi întrebăm dacă vor să apară pe harta noastră. Am făcut un mic studiu antropologic, i-am întrebat ce părere au despre ucenici, cum cred ei că evoluează școala în sensul ăsta, cum s-au schimbat clienții de-a lungul timpului, ce i-a determinat pe ei să înceapă meseria. Am încercat să ne formăm o imagine clară a situației actuale și așa am constatat că cei mai mulți sunt bucuroși să facă asta– oamenilor ăstora, realmente, meseria asta le oferă o bucurie – și, e adevărat, se plâng că le e greu, că nu mai vine nimeni, că tineretul nu mai e interesat de meseria asta, dar, în același timp, sunt satisfăcuți de meseria lor. Mi se pare foarte greu să găsești în corporație sau în alte meserii niște oameni încântați că stau în atelierul lor și că lucrează.”, povestește Elena.

După câteva luni, au reușit să facă și un tur ghidat al atelierelor. Au adunat câțiva curioși și, într-o zi de sâmbătă, când meșterii nu erau la muncă, au organizat vizite în cizmării, ateliere de reparat ceasuri, bijuterii, ochelari sau stilouri. Oamenilor le era prezentat meșteșugul și, în vreme ce se plimbau prin ateliere, ascultau vocea înregistrată a meșterilor care vorbeau despre munca lor.

Acum, finanțarea primită de la European Cultural Foundation s-a încheiat. Site-ul proiectului, www.palier.ro, încă nu a fost lansat oficial, dar este activ, iar Raluca și Elena spun că speră să aibă cât mai mulți vizitatori.

Pe lângă proiectul lor, fetele cred că e nevoie și de o schimbare de mentalitate la nivelul societății – un demers educativ care să convingă oamenii că e mai bine să repare un lucru decât să îl arunce.

Croitoria cu faţada interbelică a meșterului Constantin, care are o astfel de imagine agățată pe perete, ne amintește de atmosfera din trecut de pe Calea Griviţei. Stofe româneşti făcute la Braşov aşteaptă pe raft. Domnul Constantin a păstrat afacerea de familie şi lucrează cu fiul şi nora lui, face retuşuri şi mult mai rar costume bărbăteşti de la zero. Domnul Constantin are nenumărate povești: odată intrat în atelier afli care sunt semnele prin care poţi să-ți dai seama cum îţi vine bine un sacou, dar şi multe detalii despre cum obişnuia să arate strada şi ce schimbari au survenit.

„Aici, se duc oameni care au bani, care au investit într-o pereche de pantofi foarte bună, dar se duc și oameni care nu-și permit să își ia o pereche nouă. Sau se duc persoanele de 60-70 de ani care sunt în continuare obișnuite să repare lucruri. Cât timp am fost în ateliere, intrau persoane din această categorie de vârstă pentru care reparatul, făcutul la comandă este o obișnuință. Este o discrepanță, pentru că generațiile tinere nu au obișnuința de a repara lucrurile. Cumva, ne-am gândit că ăsta ar putea fi un prim pas în a reuși să recreăm această obișnuință.”, explică Elena.

În direcția asta vor să dezvolte și platforma web – să distribuie informație despre actul de a repara și despre sustenabilitate.

În plus, ca să ajute meșterii precum pălărierul Nicolae Zdârcă, fetele speră să reușească, în curând, să organizeze programe de training pentru cei interesați să învețe meserie direct de la meșteri.

„Nu mai există ucenici care să preia meseria. Dacă faci Arte și Meserii, ești văzut destul de jos ca pregătire. Nu există sprijin financiar din partea instituțiilor locale, iar asta e altă chestie pe care vrem să ne axăm – partea de ucenicie. I-am întrebat pe meșteri dacă au avut ucenici, dacă ar fi interesați să aibă ucenici. Majoritatea sunt dezamăgiți pentru că, în momentul în care au avut un ucenic, ucenicul nu a stat să învețe, iar asta pentru că ucenicii nu sunt plătiți în niciun fel.”, spune Elena.

„Trebuie să păstrezi meseriile astea vii, iar asta nu se face decât prin practică, viu grai, învățat direct de la meșter. Site-ul ăsta al nostru este ca o bază de date, de fapt. Noi am și interacționat cu toți meșterii și ni se pare că asta ar fi cel mai fain, să creăm un program prin care să poți să dai mai departe meseria.”, continuă ea.

„Sperăm ca acest proiect să îi facă pe oameni să conștientizeze importanța acestor meserii și cât de necesar este să trăim o viață sustenabilă”, încheie Raluca.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€