Profesoara care transformă cărţile în filme: "Cel mai greu îmi este să-i învăț să aibă o părere! Şi că e ok să-și exprime părerea"

Codruţa Simina

Redactor

Carmen Ion predă limba și literatura română la Focșani de vreo 25 de ani. Anul acesta, ceea ce ea pornise din joacă, cu o clasă căreia îi era dirigintă, a devenit un festival-concurs în care sunt implicați copii din tot județul Vrancea.

Elevii citesc romane și apoi le transpun în videoclipuri.

Se numește Boovie Festival − joc de cuvinte între book (carte) și movie (film) − şi este un concurs de book-trailers, adică scurte rezumate cinematografice ale unor cărţi.

Am vorbit cu profesoara Carmen Ion despre elevii ei de la Liceul Pedagogic „Spiru Haret” din Focşani, dar şi despre adolescenţi, în general.

Cum gândesc? Cât sunt de pregătiți pentru maturitate? Ce putem face să-i ajutăm și cât de mult pierd din bucuriile vieții necitind?

Am aflat că, deși în ultimii 20 de ani s-au încetăţenit internetul, telefoanele „inteligente” și rețelele de socializare, 80% dintre textele predate în liceu erau studiate şi de părinții noștri, în comunism.

Iar asta, în loc să apropie generaţiile, nu face decât să adâncească ruptura dintre ele, pentru că elevii de azi nu se regăsesc în multe dintre operele clasice.

În cuvintele ei, Carmen Ion a strecurat și un sfat-rugăminte pentru părinți: lăsați-i pe copii să greșească!

*

− Ce înseamnă un concurs de book-trailers și cum ați ajuns la formula asta cu elevii de liceu?

Carmen Ion: A fost odată ca niciodată o clasă de-a noua. Acum patru ani, clasa căreia i-am devenit dirigintă. Erau copii extrem de isteți și de „neliniștiți”, aşa, cumva.

Geniul

Asociația Sache: Locul unde toate animalele sunt vindecate până la capăt

În 2016, când a deschis cabinetul veterinar, Laura Fincu era convinsă că inițiativa lor de antreprenoriat social va rezolva problema câinilor din România. Aproape 9 ani mai târziu, după peste 100.000 de sterilizări făcute în campaniile aproape săptămânale prin țară, nu mai e atât de convinsă, dar crede în continuare cu tărie că lucrurile se vor îmbunătăți. Ca să contribuie la asta, asociația Sache construiește primul spital social pentru animale din România.

Era clar că simțeau nevoia de mai mult dinamism la ore și de un fel de Școala Altfel în cadru formal.

Și atunci, fiindcă aveam şi materialul uman, într-o zi le-am propus să facem niște filmulețe după cărți.

− Haideți să nu mai facem rezumatele în mod tradițional. Să nu mai facem caracterizarea de personaj în mod tradițional. Haideți să încercăm altă variantă!
− Ce variantă?
− Niște booktrailers!
− Ce sunt alea?
− Nici eu nu știu exact ce sunt alea booktrailers, dar știu ce este un trailer. Putem să căutăm pe Youtube, să vedem care sunt regulile.

Au fost de acord, le-au sclipit ochișorii, și am știut că e un drum bun. Și de aici s-a creat o emulație extraordinară: s-au împărțit pe echipe, le-am dat cinci cărți de citit, atât din literatura națională, cât și din cea universală, adaptate pentru vârsta lor.

De veghe în lanul de secară, al lui Salinger, Romanul adolescentului miop, de Eliade, Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee), Cărarea pierdută (Alain-Fournier) și Împăratul muștelor (William Golding).

− Uau.

− La început nu erau prea încântați − Ah, avem de citit, e un roman întreg… Asta a durat până la primele 30-40 de pagini pe care începuseră să le citească în echipe.

După asta, i-am prins discutând: − Uite, măi, ce se întâmplă în cartea asta, ce tare e, trebuie să o citești și tu! − Nu-i adevărat, e mai interesantă a mea, că e numai pentru băieți și numai cu băieți, zicea o grupă de băieți care avea de citit Împăratul muștelor.

S-au dus după aceea și au filmat. Am ținut tot timpul legătura cu ei, pentru că-mi era teamă – unde anume vor filma, să nu li se întâmple ceva −, fiindcă au filmat cu toții în aer liber.

Am avut părinți care mă sunau, că elevii rupseseră cămăși, rupseseră pantaloni – deliberat, pentru că așa trebuia în scenariul pe care și-l făcuseră.

Și am avut o sesiune în care am prezentat toate trailer-ele, cu echipa în față. Am făcut, deci, un fel de jurnal al activității, ca să vedem cum au hotărât cine să joace, pe ce criterii un rol a fost jucat de cutare elev, și nu de altul din echipă.

Asta a însemnat, practic, caracterizarea personajului ? . Era necesar ca rezumatul să fie ştiut foarte bine ca să poată face un scenariu minimal, și m-a interesat și ce acțiuni au considerat ei că sunt reprezentative.

După care a urmat problema recompensării, fiindcă, nu-i așa, au simțit nevoia să fie recompensaţi pentru o activitate de genul acesta. Bun, hai să facem și niște criterii după care să evaluăm produsele noastre.

Au făcut ei criteriile și-au început după aceea să se bată, metaforic vorbind, care este mai bun. Iar pe criteriile date, au făcut sondaje pe pagina de Facebook și au votat.

De departe, cel mai bine a ieșit un anume trailer, dacă nu mă înșel cel după Harper Lee, Să ucizi o pasăre cântătoare. Pe care copiii l-au făcut direct în engleză. Evident că au fost recompensați cu note și s-a dus vorba în liceu.

În anul următor, a venit la mine un elev din altă clasă: Vrem și noi, vrem și noi! Și asta era pe la finalul anului școlar, și atunci am spus − Ok, în toamnă lansăm un concurs în cadrul liceului.

Am avut surpriza să constat că s-au înscris 11 echipe, adică aproape 120 de elevi. Pe care i-am adunat în sala de sport, tot așa, şi au tras la sorți romanele.

De data asta, am rămas doar pe literatură universală, pentru că literatura noastră nu e foarte ofertantă în romane pentru adolescenți…

Carmen Ion (a doua din stânga), alături de una dintre clasele ei.

− Limba în care sunt scrise e prea învechită?

− Da… aș fi riscat foarte tare. Am mers tot așa, pe romane care să le spună ceva. Despre care să cred eu că le spun ceva.

Alchimistul, Momo, Războiul ciocolatei… și a ieșit o activitate extraordinară. În plus, au fost profesori și oameni din afară care au sponsorizat cu nişte bănuți, cât să le dau niște premii.

Iar echipa câștigătoare, cu un trailer foarte bun, făcut după Alchimistul, a fost cea căreia îi datorez, practic, ridicarea acestui concurs la nivel județean, în anul școlar care a trecut.

Pentru că, săptămânal, un reprezentant al echipei venea la mine să mă întrebe: Ok, dar când mai facem concursul? Dar trebuie să facem concursul, noi avem echipa, suntem pregătiți să citim!

Primeam mesaje pe Facebook de la ei: Doamnă, ia uitați ce carte am citit, știu exact cum să-i fac scenariul!

Mesajele astea m-au dat peste cap: Mă gândesc la cum i s-ar putea face scenariul! Ei deja căutau și citeau cărți, cu gândul la trailer-ele pe care urmau să le facă!

− Se pornise laboratorul!

− Da! Și anul trecut au concurat 12 echipe de la liceele din Vrancea. De data aceasta am chemat juriu de specialitate, pe domnul Alexandru Condurache, regizor și profesor la Universitatea din Iași, și pe Diana Iabrașu, producător independent de film documentar. Au venit.

Mi-au mărturisit că nu se așteptau la atmosfera aia de extraordinar entuziasm. Nu se aşteptau la copii – când spun copii, vorbesc despre elevi de liceu – care povestesc secvențe și spun: Am filmat culoarul ăsta în lung, pentru că ni s-a părut că asta e o metaforă pentru culoarul timpului, sugerat în carte, am creat muzica asta…

Unii chiar au compus şi muzica pentru trailer. Anul trecut m-au impresionat foarte tare două echipe. Una era de la un liceu din Focșani, alcătuită numai din fete. Pe două dintre ele le știam că sunt extraordinar de timide.

Când au urcat pe scenă în fața unei săli pline, erau aproximativ 250 de elevi în sală, una plângea. Spunea că îi este groază să vorbească în public, că n-a vorbit niciodată în public şi că îi e frică să facă asta.

Plângea și spunea în același timp cum gândiseră ei trailer-ul și cum îl făcuseră.

− E un exercițiu extraordinar pentru elevi, nu?

− Da. Iar a doua echipă care m-a impresionat foarte tare venea de la un liceu tehnic, pe care îl vedem destul de rar în activități de genul acesta. Ei înșiși erau surprinși cât de bucuroși fuseseră să citească, să filmeze, să se recunoască în unele personaje.

Iar bucuria aia transpărea din toată ființa lor, şi non-verbal, și din ochii lor. Dovadă că s-au înscris și anul ăsta! Asta e cel mai tare: în momentul de față avem 15 echipe înscrise, formate din câte 7-11 elevi.

Fiecare membru al echipei trebuie să citească romanul, apoi fac un scenariu, stabilesc cine joacă, cine filmează, cine face montajul, cine selectează muzica.

Pentru concursul de anul acesta avem şi un workshop tehnic destinat operatorilor de imagine și editorilor de montaj, susținut tot de Alexandru Condurache și Diana Iabrașu.

− Cred că e foarte motivant pentru copii.

− Da. Anul trecut, după ce s-au jurizat trailer-ele și s-au dat premiile, vreo sută și ceva de elevi erau pe scenă, îmbrățișându-se şi bucurându-se. Au luat și premii în bani, pentru că am primit sponsorizări de la clubul Rotary Varana din Focșani.

Stând de vorbă cu membrii juriului, am ajuns la concluzia că Boovie Festival trebuie să fie dezvoltat. Am avut un brainstorming și cineva a avut ideea – pe care am preluat-o – ca marele premiu să fie prezența la Festivalul Internațional de Film „Transilvania” (TIFF).

Sunt sigură că TIFF-ul va fi startul de care aveam nevoie ca să facem din concursul acesta unul regional.

Unul dintre trailer-ele premiate la Boovie Festival:

− După ce trece concursul, rămâne interesul pentru carte?

− La unele echipe rămâne și interesul pentru carte. Primesc în continuare mesaje care mă avertizează: cartea asta mi se pare potrivită să fie în concurs!

− Au găsit o nouă cheie de a citi cărți.

− Exact.

− Spuneați înainte că ei reușesc să facă, de pildă, caracterizarea unui personaj, fără să folosească această expresie. „Caracterizarea” e un cuvânt pe care nu-l mai întâlnesc ulterior în viață, în afara școlii…

− Aș începe pornind de la coadă la cap. Copiii nu mai întâlnesc în viața de zi cu zi această sintagmă, și aveți dreptate. Eu am pornit cumva de aici cu elevii mei, chiar și cu părinții.

Când am avut prima ședință cu părinții elevilor de clasa a 9-a, le-am zis așa: Imaginați-vă că fiul și fiica dumneavoastră sunt niște personaje dintr-o carte. Ce-ați spune despre ei?

Și au început așa cum erau ei obișnuiți să gândească despre copiii lor: − Aș vrea să fie un elev mai bun, să învețe mai mult. − Nu, asta este dorința dumneavoastră în ceea ce-l privește. Copilul dumneavoastră este un om: cum vi se pare, ce trăsături are?

Părinții au avut temă pentru acasă. Apoi i-am întrebat același lucru pe copii: Dacă părinții ar fi personaje, ce-ați putea spune despre ei? Nu ca părinți, ca oameni.

Și asta a schimbat perspectiva: a pus literatura în viață. Dintr-odată. Când predau literatură, aduc viața în literatură. Și am mai multe metode. Una dintre ele e să scot personajul din literatură și să-l aduc foarte aproape de ei.

De pildă, „caracterizarea lui Felix Sima” din romanul Enigma Otiliei. Și ei încep: Tânărul intelectual, cuminte, bine integrat social, ambițios…

Și-i opresc: Auzi, ai vrea să fie prietenul tău? −O, nu! Asta e reacția lor. De ce? −Apăi, pentru că e așa și-așa!

Ahaaa! Imediat ce întreb, reacționează toți și încep să-mi spună cum e personajul, și au argumente. Și-atunci le spun: Stați puțin, că asta e caracterizarea lui Felix!

Altă variantă. Aveam o clasă de viitoare educatoare în care sunt numai fete. Și le-am cerut să aducă jucării de-acasă, altele decât păpuși. Și le-am împărțit în echipe.

Am dat toate scaunele la o parte – mă simt foarte constrânsă când intru în clasă și văd copiii așezați în bănci, cu caietele deschise, așteptând să li se spună ceva sau să fie întrebați ceva.

Fiecare a avut 20 de jucării diferite și a avut de imaginat, cu jucăriile respective, secvențe foarte importante din romanul Ion, al lui Rebreanu.

Au stat acolo și au discutat și, la un moment dat, am auzit o ceartă, erau niște voci ridicate. − Spuneţi-mi, care e problema aici? − Nu cădem de acord care jucărie ar fi cel mai bine să o ilustreze pe Ana.

Aveau un pui de găină care arăta cam palid și un iepuraș drăgălaș. Patru voiau puiul, două doreau iepurașul, că iepurașul e frumos. Și astea patru se zborșeau la celelalte că n-au înțeles nimic din Ana!

„Deschid uneori ușa clasei, aşa, încet, ascult, apoi intru și întreb: dar voi nu faceți gălăgie? Dacă nu faceți gălăgie, ce faceți?! Uneori mă întreb dacă fac bine sau rău, pentru că idealul este, nu-i așa, să ai o clasă cuminte, în care copiii să răspundă şi să fie ordonați…”

Carmen Ion

E foarte important să-i faci să înțeleagă esența personajului; după aceea, caracterizarea curge lejer.

Altă dată aveam Chirița în provincie și trebuia să facem rezumatul. Le-am zis: De data asta nu mai am chef să facem rezumat! −Uuu, ce bine! Dar ați citit cartea, nu? −Da, doamna, am citit tot! Bun: cine-ar fi cea mai bună Chiriță din clasă?

Și foarte multe degete s-au dus către o fată anume. Chirița, ia ieși în față, spune-ne! Și fata a început să relateze: Păi începe cu Chirița care vine însoțită de o liotă de țărani… Nu! N-ai înțeles. Tu ești Chirița! −A, păi am nevoie de niște țărani!

Ia, haideți în față, țăranii! N-a mai fost nevoie să le mai spun nimic: când trebuia să mai intervină un personaj, se ridicau singuri, fără să le mai spună cineva: Du-te tu! Se ridicau și intrau mai departe în joc.

Iar fetele care nu aveau rol stăteau cu cărțile în față și le mai spuneau replici. A ieșit ceva fabulos. Aveau niște fețe strălucitoare, iar când s-a terminat ora, au simțit nevoia să spuncă cât de interesant a fost.

− Le lipsește asta, propria experiență cu textul?

− Și să se joace un pic, să iasă din normă. Eu le desenez, de exemplu. Sau îi pun pe ei să deseneze. Ok, sara pe deal, buciumul sună cu jale. Foarte frumos.

Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine. Hai să vedem, cum arată dealul? Unde e salcâmul? Unde sunt fântânile? Unde e el?

Păi nu știm! Păi hai să presupunem. Ce găsim în text? Și după ce desenăm, dintr-o dată se luminează.

*

− E complicat pentru ei să ajungă la imagini pornind de la text?

− Asta este. Nu „văd” textul. Nu văd. Și asta e o problemă care vine, cred eu, poate chiar din grădiniță. În momentul în care copiii sunt condiționați: Cine stă cuminte primește bulinuță.

Și atunci inoculezi ideea de recompensă pentru cumințenie, care lor le e străină, evident. Copiii simt că felul în care ei ar vrea să se manifeste nu le mai este permis.

Și atunci, ca să obțină totuși recompensa – care poate fi orice, bulinuță, zâmbetul părinților, excursii sau un telefon –, copiii stau cuminți în bancă. Sunt liniștiți. Ceea ce mie mi se pare înfricoșător.

Ăsta e cuvântul. Deschid uneori ușa clasei, așa, încet, ascult, apoi intru și întreb: Dar voi nu faceți gălăgie? Dacă nu faceți gălăgie, ce faceți, cum vă manifestați?!

Uneori mă întreb dacă fac bine sau rău, pentru că idealul este, nu-i așa, să ai o clasă cuminte, în care copiii să răspundă și să fie ordonați. și așa…

Nu putem să fim așa. Mintea noastră nu e ordonată și, ca să putem să apelăm la toate resursele ei, trebuie să ne îngăduim să greșim.

Să-i lași pe copii să se certe și la final să strângi niște concluzii. În liniște și în cumințenie nu se poate să obții accesul real la ce gândesc ei, la ce simt ei, la ce părere au, până la urmă.

Asta-mi este cel mai greu să-i învăț − să aibă o părere! Dar dincolo de asta, în afară de părere, îmi e cel mai greu să-i învăț că este ok să-și exprime părerea aia, chiar dacă, de exemplu, nu le place Luceafărul de Eminescu.

Asta învață foarte greu să o spună.

Pentru că au înțeles conștient sau intuitiv că profesorul așteaptă niște răspunsuri, și că răspunsul corect ar fi: Luceafărul este un text minunat!

Iar când ei consideră că Luceafărul nu e chiar așa extraordinar, că e foarte lung, de exemplu, sau că e foarte greu, atunci le cer argumente: Uite, și dacă e foarte lung, hai să căutăm secvențele care ție îți spun ceva! E un punct de plecare.

− Dumneavoastră îi luați din clasa a noua. Mai ajung în liceu cu gustul pentru poezie sau s-a pierdut deja?

− Nu știu în ce măsură îl au, ca să-l poată pierde. E clar că antenele pentru poezie s-au micșorat din ce în ce mai mult. Lumea în care trăim e o lume a prozei, din nefericire.

În momentul în care intru pe poezie, programa mă condamnă uneori la texte pe care ei nu le înțeleg, cu care efectiv nu rezonează. Un prim motiv ar fi că poeziile respective vorbesc despre o lume pe care ei nu o înțeleg.

O lume care nu mai există.

Să revenim, de exemplu, la Sara pe deal, pentru că am făcut o aplicație recentă pe textul acesta, la o clasă de a X-a. E acolo un vers: Satul e-n fum. De ce?

A, păi cineva a dat foc la gunoaie. Altă variantă, hai să vedem! Păi, e ceață. Păi nu e ceață, că e fum! Păăi, e iarnă! Cum să fie iarnă, vine țaranul cu coasa-n spinare, ce anotimp e?!

Deci, nu se prindeau de ce satul e în fum. Ok, întreb: Câți sunteți de la țară? Au ridicat câțiva mâna. Bunicile voastre la ce găteau? Laaa… sobă! Și începeau să se prindă, că trebuie să faci focul.

Da, așa e, chiar și vara trebuie să faci focul. Deci, ce arată fumul ăla: că oamenii au venit acasă de la câmp și-și fac mâncare. Dar asta mi-a luat mai mult de 5 minute.

„Cred că trăim într-o lume care se ia din ce în ce mai tare în serios. Și profesorii se iau foarte în serios, părinții se iau foarte în serios, toată lumea se simte, de la un punct încolo, extrem de presată… Pierderea cea mai importantă este că ne scapă legăturile cu noi înșine. Spunea cineva că «nu mai facem legăturile dintre subiect și predicat în noi înșine»„.

Carmen Ion

− Nu-și mai pot imagina?

− Nu mai au reperul în realitate. Alte poezii, de exemplu, vorbesc despre sentimente care le depășesc capacitatea de înțelegere. La clasa a X-a se face o poezie grea, pe tema iubirii.

O poezie modernă, să spunem a lui Arghezi, care susține toată complexitatea interioară și contradicțiile sentimentului: Voiam să pleci, voiam și să rămâi…

Și elevii se uită la mine… Pentru ei, lucrurile sunt mult mai simple: băi, dacă vrei să pleci, pleacă, dacă vrei să rămâi, rămâi…

− Cumva se banalizează, dacă ei văd că nu are corespondent în realitate?

−– Așa este. Ori în realitatea în care trăiesc, ori în realitatea lor interioară. Asta e. În schimb, o poezie postmodenistă precum Erau steluțe în genele ei, a lui Mircea Cărtărescu, prinde foarte bine.

− E cinematică și se termină ironic.

− Da, exact. Și seamănă cu experiențele lor. Și au nevoie de umor. Cred că trăim într-o lume din ce în ce mai serioasă şi care se ia din ce în ce mai tare în serios. și atunci dimensiunea comică începe să lipsească dramatic, ca să mă exprim așa ? .

Și profesorii se iau foarte în serios, părinții se iau foarte în serios, toată lumea se simte, de la un punct încolo, extrem de presată… De fapt, pierderea cea mai importantă este că ne scapă legăturile cu noi înșine. Spunea cineva că „nu mai facem legăturile dintre subiect și predicat în noi înșine”.

Noi suntem subiectul și noi suntem niște acțiuni, dar, undeva, legătura este tăiată. Și atunci, ei se întorc către extern: Am de învățat, am de făcut; în termenii ăștia își pun problema.

Nu mai există lejeritate absolut deloc. Și asta împiedică libertatea gândirii.

− M-ați întristat.

− Eu încerc să ies cât mai mult, numai că sunt un singur om. Niște copii chiar nu văd o relație într-un text, cum s-a-ntâmplat la un moment dat: aveam un Sadoveanu…

Care, iarăși, nu îi prinde absolut deloc. Nu îl înțeleg, copiii ăștia nu îl mai înțeleg pe Sadoveanu!

De pildă, Ștefan cel Mare vine cu suita lui, și hai să vedem ce se întâmplă acolo. La un moment dat, unul dintre elevi era Ștefan cel Mare. Bun: ce ai în mână? O sabie! Ok, ia o sabie din clasă. A luat o riglă. Unde stă? Pe cal!

Cocoață-te pe un cal! S-a uitat la mine și s-a urcat pe scaun. Și stătea pe scaun cu o linie în mână și era Ștefan cel Mare. Și acuma ce spui? Și a citit din carte: „Ridic sabia asta împotriva păgânilor!”

Adică ce face?, îi întreb pe ceilalți. Și încep să se prindă. Dar nu pot face asta tot timpul, și nu pe toate textele. Și uneori e un zbucium continuu și un fel de dat cu capul de pereții unei cuști.

− Ar fi mult mai simplu dacă ar fi înlocuite textele astea?

− În proporție de 80%, sunt aceleași texte pe care le-am studiat eu în liceu.

− Între timp s-a petrecut o revoluție tehnologică. Au apărut internetul, telefoanele smart și noi învățăm aceleași texte?!

− Asta e problema, că ne distanțăm din ce în ce mai mult de universul lor, despre care cred că are alte valori decât cele în care am crezut noi. Fără ca valorile lor să poată fi considerate mai rele sau inferioare valorilor în care am crezut sau credem noi.

E o fracturare, să spunem, între lumea reală și lumea în care trăim noi, profesorii. Și la școli.

E foarte important să faci cumva o conexiune între realitatea din afară și realitatea din clasă.

Unii colegi profesori depun rezistență, și nu o fac cu intenții rele sau pentru că ar fi anchilozați într-un mod de gândire conservator. Pur și simplu nu au dotările necesare să înțeleagă și să accepte evoluția: ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani.

Nici eu nu am o viziune foarte clară − ce s-a întâmplat şi cum să facem de acum încolo. Ăsta este sentimentul pe care îl am, că trăim insular, fiecare profesor, și din când în când ne unim și mai facem câte-o peninsulă, dar nu există o direcție.

Eu simt nevoia de o schimbare. Pot să identific niște probleme ale sistemului, niște probleme ale programelor, ale elevilor chiar, ale modului în care predau, ale modului în care reușesc să ajung la mintea și sufletul lor. Dar nu am o viziune de ansamblu.

Cred că n-o are nimeni în momentul de față, ca să înțeleagă ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani. Care sunt, concret, valorile în care cred elevii noștri? Aș avea nevoie de niște răspunsuri la întrebările astea.

Pentru că, în pofida vârstei, mă interesează ce se întâmplă cu ei. Mă interesează în cel mai înalt grad.

Mă interesează cum să le dau informații care le vor fi necesare la examenele care-i așteaptă, dar, mai mult decât atât, să îi fac să aibă niște activități care se îndreaptă spre lumea reală.

„Părinții sunt fixați pe rezultate și, din nefericire, asta se vede la foarte mulți dintre copiii lor. Pe termen lung, produce dezechilibre, pentru că sunt învățați din familie că un rezultat bun și foarte bun este singurul dezirabil. Și, în momentul în care devin adulți și nu mai obțin rezultate bune și foarte bune, atunci le consideră un soi de eșec personal și cad ei, ca oameni”.

Carmen Ion

Constat cu tristețe, cel puțin în ultimii 10-15 ani, că mai mult de jumătate dintre copiii care au avut note mari, care au fost cuminți și, nu-i așa, mândria părinților și-a profesorilor nu au făcut carieră neapărat.

Nu au reușit să se adapteze foarte bine − și-au păstrat orizontul cuminte, cumva. Și sunt speriați, la rândul lor, de schimbare.

În timp ce unii elevi care au note mai mici, dar care s-au implicat și în alte proiecte − au făcut teatru, au organizat ceva − sunt mult mai bine echipați ca să se descurce în jungla urbană care-i așteaptă.

Aceştia sunt mult mai rezistenți și emoțional, și fizic, cedează mai puțin, clachează mai puțin.

− E paradoxal, pentru că părinții își doresc, în general, copii care să fie cuminți și să învețe bine, să ia note mari, fără să realizeze că în felul ăsta îi privează de niște experiențe…

− Care le vor fi esențiale pe viitor. Așa e. Și mai e și ritmul în care se schimbă lucrurile.

Pentru mine, ca profesor, e foarte greu să le spun părinților: Lăsați-i pe copiii dumneavoastră în echipa de teatru, lăsați-i la concursul de trailere, ei au nevoie de așa ceva!

Părinții sunt fixați pe rezultate și, din nefericire, asta se vede și la foarte mulți dintre copiii lor. Fixarea asta pe rezultate este cea care îi marchează ca viitori adulți. Pe termen lung, produce dezechilibre, pentru că sunt învățați din familie că un rezultat bun și foarte bun este singurul dezirabil.

Și, în momentul în care devin adulți și nu mai obțin rezultate bune și foarte bune, atunci le consideră un soi de eșec personal și cad ei, ca oameni.

Și când vine un ajutor din partea părinților, vine așa, din vârful buzelor: Lasă, că treci tu și peste asta…

− Care pe copil nu-l ajută cu nimic.

− Sau, mai rău, îi acutizează sentimentul eșecului – „Ai să treci peste asta” înseamnă că e ceva rău care ți s-a întâmplat, dar așa e viața… Adică tot felul de idei de-astea, preluate de-a gata, dar care nu înseamnă mare lucru.

Și ei nu au un exercițiu al eșecului – asta nu sunt învățați nici în școală. Dacă nu știe unul, wooa, cum adică nu știe?! Văd deja din clasa a 9-a.

Am avut ieri o discuție cu o fată care luase un 8 pe o temă. Am analizat tema și a văzut că avea multe idei care se repetau în diverse paragrafe, nu exista o logică a întregului eseu, și am văzut-o că e supărată.

Și am întrebat-o despre ce e vorba, și mi-a spus: Eu chiar am crezut că tema asta este bună. Clar, copil fixat pe rezultat. Și zic − Bun, data viitoare cum crezi c-o să-ți fie tema? La ce ți-a folosit tema asta de acum?

S-a luminat atunci, a înțeles cumva. Și i-am spus: e normal să nu fie bună. Că de asta sunteți la școală, e normal! Ia tema asta ca fiind cea mai bună temă pe care ai putut s-o faci ieri.

E cea mai bună temă a ta la ora asta, la 14 şi 14 minute. Dar la ora 16 o să-nțelegi că în seara asta, la 20 şi 20 de minute, există o altă variantă care este mai bună decât asta.

Și după aia ne-a pufnit râsul pe amândouă, s-a uitat la mine și-a zis: Asta o să mă aștepte toată viața, nu e așa? Da!

Întotdeauna, la 20 și 20 de minute te va aștepta o variantă și mai bună a ta. Întotdeauna. În fiecare zi.

„Te uiți în ochii elevului şi vezi dacă modul în care tu relaționezi cu el este unul real. În momentul în care se întâmplă ceva și în ochii aceia nu mai vezi o luminiță, oprește-te! Oprește-te și vezi ce s-a întâmplat acolo”.

Carmen Ion

E foarte important ca elevii să înțeleagă ce se întâmplă cu ei, să înțeleagă ce se întâmplă la școală.

Dacă-i întrebi: Ok, voi de ce ați venit la școală? Ce vreți voi de la liceu? Am venit că trebuie să învățăm. Păi, da, normal că ați venit că trebuie, dar pe lângă asta, puteți să vedeți ceva, o oportunitate, în liceu?

Aveți vreme să vă gândiți la asta: ce puteți să învățați? Sau mai fac asta, îi întreb: cum sunteți voi acum şi cum ați vrea să fiți peste 4 ani? Și copiii spun lucruri diferite.

− Sunt foarte puțini profesori care fac și partea asta de muncă cu emoțiile și dorințele…

− Da, numai că aici intervine și oftica mea personală. Simt nevoia să fac asta într-un cadru oficial, aș vrea să avem asta în fișa postului. E unul dintre cele mai importante aspecte din munca profesorului.

Te uiți în ochii elevului şi vezi dacă modul în care tu relaționezi cu el este unul real. În momentul în care se întâmplă ceva și în ochii aceia nu mai vezi neapărat o luminiță, oprește-te! Oprește-te și vezi ce s-a întâmplat acolo.

Numai că aici intervine acea oftică: nu-mi pot permite tot timpul să mă opresc! Că nu am timp, trebuie să fac și alte lucruri…

Dacă, până la sfârșitul orei, îmi rămâne în minte luminița aia stinsă, îl iau pe copilul acela cu mine și mai discut puțin cu el. Dar dacă nu-mi rămâne-n minte, și mai văd și alte luminițe stinse, nu mai știu ce să fac. Da? Mi se stinge și mie luminița.

− Știu foarte mulți părinți îngrijorați, chiar îngroziţi, pentru că copiii lor nu mai citesc. Cam cât de grav este?

− Stau în fotoliu și mă uit la biblioteca mea, mă uit la toate cărțile astea cu drag și-mi dau seama că nici nu-mi pot imagina viața fără rânduri scrise și fără mirosul cărților.

Am avut momentele mele, în care nu am avut niciun fel de înțelegere pentru cei care nu citesc deloc. Am întâlnit oameni adulți, adulţi în toată firea, care mi-au mărturisit că au citit doar pentru că i-a obligat profesoara de română.

Și mă întreb cum: cum anume se poate desfășura viața cuiva care nu se bucură decât de lucrurile utile din jurul său?!

Ce să zic, e o frustrare extraordinară când îi văd că nu citesc. Dincolo de faptul că pierd una dintre marile bucurii ale vieții, pierd și niște achiziții extrem de importante.

Cred că un om care este în stare să descifreze un text, relațiile dintr-un text, este în același timp un om care poate să se descurce după aceea în metroul din Londra, în aeroportul din Frankfurt sau într-o pensiune din Africa de Sud.

Doar pentru că a citit niște lucruri la vârsta adolescenței. Doar pentru că a citit niște romane și pentru că a învățat să citească, dincolo de cuvintele scrise, relațiile dintre personaje, cum sunt oamenii ăia de acolo, să-și pună probleme, să-și pună întrebări, pornind de la enunțul acela.

Știți cum e? Dacă le-aș da să scrie un eseu despre „importanța cititului în viața unui adolescent”, mulți vor spune: E foarte important! Și știți care va fi argumentul? Citim pentru că ne ajută la dezvoltarea vocabularului!

Pentru că ei trebuie să-și imagineze la ce le va folosi cititul. Și asta li s-a spus.

E un chin. Sunt profesori care au forța să le explice cu entuziasm cât de interesantă este o carte. Dar dacă elevilor li se spune asta doar din vârful buzelor, nu vor obține niciun rezultat.

Dacă vor simți sufletul în cuvintele profesorului, oricum nu vor citi decât câțiva. Dar aceia vor reuși să-i convingă pe ceilalți!

E important și ce au de citit. De exemplu, am avut surpriza să văd copii despre care știam că n-au citit bibliografia școlară decât de gura mea, să-i văd la orele de română citind o carte, și neimplicându-se în comentariile celelalte.

Ce faci acolo tu? −Citesc, doamna! Citești, foarte bine, mă bucur că citești, mă întristez că citești la orele de română. Ce citești? −Miss Peregrine!

A „halit-o” într-o zi și jumătate. E un tânăr care a devenit, practic, obsedat de Miss Peregrine: când apare următorul volum?

Deci, depinde foarte tare și ce cărți le cad în mână. Nu mai este generația lui Winnetou și a celor trei muschetari. Iar unii profesori de acum nu sunt pregătiți să accepte alte valori decât ale lor.

Booktrailer pentru romanul „Alchimistul”, de Paolo Coelho:

− Aveți vreo recomandare pentru cum îi putem determina să citească?

− Exemplul personal, dar nici ăsta nu mai funcționează foarte bine. În schimb, dacă le duci romane care sunt pe zona lor de interes, atunci chiar citesc.

Sunt povești punctuale, romane care apar în colecții pentru tineri, chiar și fantasy, care îi cam scoate din sărite pe părinți, că de ce atâta fantasy. E primul pas: lăsați-l să citească. Dacă citește, cumpărați-i!

După aceea, poate face pasul următor. Dacă nu, vorba aia, măcar își dezvoltă vocabularul…

Dar măcar învață să gândească și să-și pună întrebări. Pentru că ei nu-și pun întrebări, de fapt.

− Și asta câștigă cel mai mult, să gândească și să-și pună întrebări.

− Am făcut un experiment: la începutul anului școlar, le-am dat un test care conținea începutul unui roman, și atât. Începutul unui roman de Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată.

Textul nu e greu. Nu mai era nimic pe hârtia aia. Știau că trebuie să dea test, erau cu pixurile pregătite. Au citit, era o tăcere mormântală. Și după vreo trei minute, un copil a ridicat vocea și privirea: Doamna, ce trebuie să facem cu textul ăsta?

Bun, am început bine. Vă spun eu ce trebuie să faceți cu el. Scrieți pe o hârtie cinci întrebări importante legate de text! Nu mă interesează răspunsuri, scrieți cinci întrebări. Aveți 20 de minute la dispoziție.

A durat o oră, și după aia i-am întrebat cum li s-a părut.

Groaznic, foarte greu!

Și i-am întrebat câți ar fi vrut un test standard, câți ar fi vrut un text pe care să-l comenteze la prima vedere și câți ar mai vrea un test de genul ăsta. Cinci voiau un text la prima vedere şi unul singur mai voia un test cum le dădusem eu. Ceilalţi 24 voiau standardul.

Și copiii pe care îi am sunt copii buni, care gândesc. E mai simplu să ne conformăm, să răspundem la întrebări decât să punem întrebări, e mai simplu să fim pasivi.

− Vorbeaţi înainte de fractura dintre școală și lumea reală – nu e acesta unul dintre motivele pentru care li se pare firesc un fel de dublu discurs, cu care ne-am obișnuit din comunism?

− Ei învață regulile conformității în acord cu ipostaza socială și își mai dau frâu liber personalității atâta vreme cât o să țină minte că mai au o personalitate.

Dar, de la un punct încolo, și asta se uită. Și vor deveni și în plan personal la fel de conformiști, în sensul acela foarte trist: petrecerile se desfășoară după același tipar, ne îmbrăcăm după același tipar…

− Omul fără însușiri.

− Da, asta e. Dar cred că orice alt profesor mi-ar da dreptate dacă ar fi puțin atent la aspectul ăsta:

Câte fete vin la banchet cu rochie de seară și cu teniși în picioare, de exemplu tenişi cu funde? O rochie care să nu fie mulată pe corp şi care să se potrivească cu niște teniși cu funde. Câte? Una? Eventual.

Sunt sinistre fotografiile de banchet, iar ele vorbesc despre tipizare. Nici măcar cromatic nu sunt foarte diverse. Trebuie scoși din inerție.

Carmen Ion, o profesoară care nu a uitat să fie atentă la sclipirea din ochii copiilor. Foto: Arhiva personală

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€