Tinerii români nu sunt pregătiți de nimeni pentru a da piept cu piața muncii. Foto: Cristi Croitoru | Dreamstime.com

Problemele tinerilor români care vor să se angajeze: stres, salarii mici și oportunități reduse. „Sistemul de educație nu te învață cum funcționează piața muncii și se bazează pe perspectiva patronilor”

„Tinerii, nepregătiți pentru piața muncii, dar și nemulțumiți de condiții”

„Unul din patru tineri nici nu învață, nici nu muncește”

„Tinerii români vor să devină influenceri pentru că li se pare că banii vin ușor”

Sunt doar trei titluri de presă mainstream de care te lovești când cauți pe Google articole despre tineri și relația lor cu piața muncii. În sprijinul afirmațiilor aproape acuzatoare din titluri sunt citați întotdeauna „specialiști”. Unul dintre ei este CEO-ul unei celebre platforme de recrutare. În alt articol sunt citate date ale Institutului Național de Statistică (INS),  interpretate apoi de „experți HR” și angajatori din diverse domenii. 

Deseori, vocile tinerilor vizați lipsesc. Sau, în cel mai bun caz, sunt scoși în față doar cei care „au ambiție”. Altfel, niciunul dintre aceste articole nu ne spune de ce sunt tinerii nepregătiți pentru piața muncii. De ce nu muncesc? Iar atunci când totuși o fac, de ce sunt nemulțumiți de condiții? Ce vor ei de la piața muncii și nu li se oferă? 

Un studiu recent, realizat la inițiativa Asociației Politeia, încearcă să răspundă la câteva dintre aceste dileme. Pe scurt, concluziile sunt simple și cumva intuitive: tinerii vor salarii decente, siguranță socială, mai multe oportunități și mai puțin stres.  

Pentru a înțelege mai bine aceste rezultate, dar și relația generală a tinerilor cu piața muncii din România, PressOne a stat de vorbă cu autorul studiului, sociologul Sebastian Țoc, cercetător la Institutul de Cercetare a Calității Vieții din cadrul Academiei Române și profesor la SNSPA, la Facultatea de Științe Politice.

Sebastian Țoc: Am vrut să facem o radiografie generală despre cât de mult își cunosc tinerii drepturile la locul de muncă. Nu e vorba doar de tineri care sunt angajați în acest moment. E foarte greu să faci un eșantion reprezentativ pe tineri care muncesc, pentru că nu avem toate datele referitoare la populație.

Ar trebui să existe posibilitatea să obții din REVISAL (Registrul General de Evidență a Salariaților) toată populația care e înscrisă acolo, dar e complicat, așa că am decis să luăm grupa de vârstă 16-34 de ani și am vorbit telefonic cu tineri care au avut experiență de muncă. Majoritatea au avut cel puțin un job. Cam trei sferturi dintre cei intervievați lucrează în prezent. 

În ce domenii, industrii sau sectoare economice activau tinerii cu care ați stat de vorbă?

Am încercat să asigurăm o reprezentativitate cât de mare. Sigur că procentul nu trebuie luat ad litteram, dar în principiu există o diversitate de locuri de muncă și domenii. Cei mai mulți lucrau în HORECA. Ceea ce ilustrează o realitate a pieței muncii, unde cei mai mulți angajați sunt din zona de comerț și HORECA. Am avut și din sistemul public, din industrie, servicii, IT, comunicații și așa mai departe. 

Și ce așteptări au ei de la piața muncii?

Au așteptări și dorințe similare cu ale tinerilor din alte state. Stresul este invocat ca problemă principală, așadar e clar că își doresc un mediu de lucru mai puțin stresant. Acum, stresul poate fi interpretat diferit în funcție de munca pe care o prestezi. Poți să fii stresat pentru că ai un volum prea mare de lucru și un program dificil raportat la salariul primit, factori care generează stres pentru că e greu să ai parte de parte de un echilibru între viața personală și cea profesională. În corporații poți să fii stresat din cauză că ai muncă prin taskuri și trebuie să respecți termenele limită.

Volumul mare de muncă vine la pachet cu altă problemă: nu sunt întotdeauna suficient de mulți angajați pentru a performa taskurile pe care trebuie să le facă. Și atunci trebuie să acopere, deseori sub presiune, taskuri care necesită mai mult de o persoană. Și te aștepți că dacă muncești mai mult să și primești venituri ceva mai mari. 

Mulți tineri accesează piața muncii prin intermediul aplicațiilor de tip gig economy, fără a avea o perspectivă pe termen lung. Foto: Lucian Muntean

Așteptarea lor ar fi să aibă condiții similare de muncă cu grupul lor de referință, adică angajații din țările occidentale. Cu ei se compară, mai ales cei din multinaționale, dar nu doar ei. Până la urmă și cei cu joburi cu calificare redusă au deseori experiența – fie directă, fie mediată de alți cunoscuți – de a munci în străinătate. 

Apoi, în ciuda discursului care spune că tinerii își schimbă prea des locul de muncă, în general și-ar dori să aibă mai multă stabilitate, contracte de muncă pe perioadă nedeterminată și așa mai departe.

Cum diferă factorii de stres, de la un domeniu la altul?

Am încercat mai degrabă să vedem dacă diferă aceste probleme în funcție de nivelul de școlarizare, venit, mediu de rezidență și vârstă. Și nu sunt diferențe foarte mari. În general, nemulțumirea crește odată cu vârsta. Cu cât dobândești mai multă experiență, cu atât începi să devii mai nemulțumit.

De ce?

La început de carieră probabil că acceptă într-o mai mare măsură locurile de muncă așa cum sunt ele și se plâng mai puțin. Pe măsură ce trece timpul, încep să vadă și problemele. Sigur, au fost menționate mai multe probleme, cele specificate de mine au fost menționate într-o mai mare măsură. Au experimentat inclusiv tot felul de încălcări ale drepturilor: că nu li s-a oferit concediu, într-o mai mică măsură au fost menționate și cazuri de discriminare, bullying etc.

Cât de des se întâmplă ca angajatorii să nu ofere concediu?

În jur de 20% au zis că li s-a întâmplat să nu primească numărul legal de zile de concediu. Cea mai întâlnită este situația în care nu li se acordă când vor ei, când ar avea nevoie. Reproșuri mai dure, precum discriminarea și concedierea abuzivă, au fost menționate de un procent cuprins între 5 și 15% dintre intervievați. 

Care sunt principalele obstacole pe care le întâmpină un tânăr când intră pe piața muncii?

O primă provocare e legată de polarizarea foarte mare în ceea ce privește veniturile. Avem o țară în care inegalitatea de venituri e în general mare, cea salarială la fel. Polarizarea vine și din faptul că avem un procent destul de ridicat de contracte pe salariul minim pe economie.

Din totalul celor 5,7 milioane de contracte de muncă din România, în jur de 1,8 milioane sunt plătite cu salariul minim. Iar asta contribuie, în mod evident, la problema inegalității de venituri. 

Acum vorbim pe date oficiale. Evident, există și situații în care pe hârtie avem salariul minim, dar în realitate mai primim bani în plic. Cred totuși că ar trebui să rămânem la datele oficiale, pentru că, până la urmă, practica asta cu banii în plic tot pe angajați îi vulnerabilizează. Dincolo de faptul că pierde statul, pierde și individul, pentru că tu ai o putere de negociere mult mai mică în raport cu angajatorul când ai aranjamente informale cu el. 

Când vine vorba de ecuația asta a inegalității, cât de mult contează zona în care locuiești?

Cumva, oportunitățile depind foarte mult de asta. București să zicem că are un salariu mediu net ceva mai mare, depășește 5.000 de lei. Iar în Ilfov este peste 4.000. Și, în general, în orașele mari sunt salarii mai bune. Dar sunt foarte multe zone din România, în județele mai sărace din Sud sau Est, unde salariul mediu net poate coborî sub 3.000 de lei. Tinerii nu pot rămâne pe termen lung în zonele acelea. 

Apar situații în care fie tinerii își iau și al doilea serviciu, ca să-și suplimenteze veniturile, fie situații în care aleg să nu lucreze în economia formală, mai ales în mediul rural. E un calcul economic simplu pentru ei: trebuie să faci naveta, să stai cel puțin 10 ore departe de casă. Iar dacă ai și copii, e complicat cu serviciile de îngrijire la țară, unde creșele și grădinițele publice sunt cvasiinexistente. 

Migrația forței de muncă a devenit cronică în domeniul construcțiilor, indiferent de vârstă

Avem și categoria de tineri cu studii mai scăzute care lucrează sezonier în alte țări, apoi se întorc în România pentru o perioadă și, până obțin un contract nou în străinătate, mai fac munci informale aici. Pe de altă parte, dacă ne întoarcem la marile orașe, provocarea majoră este că și cu un salariu mare raportat la media națională, costul vieții este foarte ridicat.

Tinerii de la oraș cu salarii mari față de media națională se percep bine plătiți sau, la finalul zilei, după ce iau în calcul toate costurile, sunt nemulțumiți?

Din studii anterioare la care am participat știu că este destul de dificil să acoperi costul vieții în general, chiar și cu un salariu mediu. În primul rând trebuie să acoperi costul locuirii, care e foarte mare, pe o piață imobiliară deconectată de politica salarială. Fie iei credit pe perioadă foarte lungă, cu rate ale dobânzilor variabile ce îți afectează destul de mult venitul, fie stai într-o chirie. Iar piața chiriilor e destul de dereglementată în România, de multe ori nu ai o marjă de negociere prea mare cu proprietarul. 

Apoi, în orașele dezvoltate sunt mult mai mari costurile legate de consum. Dacă e să ne raportăm la instrumente normative precum coșul minim de consum pentru un trai decent, vedem că acesta variază între 6.000 și 8.000 de lei pentru o familie formată din doi adulți și doi copii. 

În plus, tinerii cuprinși în eșantionul nostru nu primesc salarii mari chiar de la început. În București sau în Cluj-Napoca, cu excepția unor sectoare precum IT-ul, e foarte mică șansa să intri fără experiență pe un salariu mai mare decât cel mediu pe economie, chiar dacă ai abilități destul de rare. Teoretic, faptul că știi două limbi străine ar trebui să fie un avantaj important pe piața muncii, dar în principiu salariile de început sunt sub cel mediu, undeva pe la 2.000-3.000 de lei. 

Ați vorbit de contractele pe salariu minim suplimentate cu bani primiți cash. Tinerii care muncesc pe aceste contracte își dau seama că acceptarea lor îi va afecta pe termen lung?

Nu i-am întrebat dacă o consideră o problemă, ci dacă au trecut prin genul ăsta de situație. Și avem un număr destul de ridicat de oameni care au spus „Da”. Și repet, vorbim de tineri cu experiență redusă pe piața muncii, dar care au trecut prin mai multe locuri de muncă. De multe ori, pentru tineri, scăparea de un job cu probleme vine prin schimbarea locului de muncă. Așa percep ei că pot avansa. 

E și o problemă a sistemului educațional din România, care nu te învață cum funcționează în general piața muncii și cum funcționează sistemele sociale într-o democrație. Mă refer la sisteme de asigurări sociale, pensii sau sănătate. Am observat că tinerii se raportează foarte individualist la chestia asta. Spun „a, nu mă afectează” sau că „oricum nu ajung la pensie, mai vedem noi ce se întâmplă până acolo”. 

Iar când ești tânăr, nu beneficiezi foarte mult de servicii de sănătate. Cei cu venituri mai mari se gândesc că oricum nu se vor duce la stat, ci la privat. Vorbim mai ales de cei care lucrează în multinaționale, unde primesc în pachetul salarial beneficii la diverse clinici private. Și atunci zic: „a, eu oricum mă duc la privat, ce-mi pasă mie de contribuții de genul ăsta?”.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

Deci ei nu sunt socializați sau educați să înțeleagă că sistemele funcționează pe principiul solidarității sociale. Nu ar trebui gândite doar din perspectiva mea, ca individ și atât, pentru că dacă toți ar gândi așa, sistemele ar intra în colaps sau ar rămâne subfinanțate, cum se întâmplă de altfel și astăzi.

Tinerii nu știu, de cele mai multe ori, care le sunt drepturile atunci când vor să se angajeze

În studiul nostru i-am întrebat și dacă ei cred că ar trebui să învețe mai multe lucruri despre drepturile la locul de muncă. Nu neapărat printr-o nouă materie, ci prin tot ce înseamnă educație civică, educație financiară, unde ar trebui introduse mai multe chestii legate de piața muncii, inclusiv din perspectiva unui angajat. În momentul de față, sistemul educațional se bazează foarte mult pe perspectiva unui antreprenor. De altfel, tinerii care au participat la sondaj au și zis că, într-o mare măsură, se văd antreprenori

Dar cumva nu e de înțeles de ce unii vor mai mulți „bani în mână, aici și acum”?

E de înțeles, mai ales că deseori nu pun ei condiția asta. O pune angajatorul. Nu e de parcă poți să alegi, când el zice că banii pe care îi are sunt ăștia. Tu doar alegi dacă vrei mai mult în mână. 

Asta e o problemă ce vine și pe fondul unui stat slab, care nu prea reglementează, nu prea verifică. Și vine pe fondul unei neîncrederi generale în el. Dacă ai avea încredere că statul îți oferă servicii publice de calitate cu taxele pe care le plătești, atunci poate că nu ai avea nici tu o reticență să plătești taxe. În România se discută permanent despre cum statul este corupt, cum reprezentanții statului ajung să folosească bani publici în interes propriu și alte lucruri de genul ăsta. E un discurs vechi de 30 de ani deja și normal că pe acest fundal îți pierzi încrederea.

Încrederea în instituții politice în general este foarte scăzută, iar asta evident că afectează și sustenabilitatea și legitimitatea sistemului pe termen lung. Cu risc de a apărea partide populiste și alte chestii de genul.

Spuneți că sistemul de educație nu-i informează pe tineri în legătură cu drepturile pe care le au. Am văzut deseori discursul despre școală și piața muncii, dar nu neapărat din perspectiva drepturilor, ci din perspectiva că școala nu te pregătește de muncă și că înveți prea multe lucruri inutile. Cum vedeți treaba asta și cum o văd tinerii care au participat la studiu?

Dacă întrebi în sondaj „crezi că sistemul educațional te pregătește pentru piața muncii sau crezi că ce înveți acum îți va folosi pe piața muncii?”, oamenii răspund automat că nu. Asta vine și din faptul că încă nu am trecut la un învățământ axat pe competențe, ci în continuare funcționează ideea de reproducere a informației. Despre care tinerii își dau seama că va deveni inutilă pe termen lung: e inutil să reproduci informații, mai degrabă ai nevoie de diverse abilități.

Și atunci apare un discurs despre orientarea învățământului înspre pregătirea elevilor pentru piața muncii. Însă foarte rar putem pica de acord ce înseamnă, de fapt, asta

Mulți văd învățământul ca pe o anexă a ei, ceea ce e problematic. Vorbim despre o piață foarte dinamică. S-ar putea ca piața muncii existentă când pregătești copii de clasa a șaptea să fie cu totul alta decât cea care va exista când vor fi ei angajați. 

În plus, angajatorii evită să-și asume o parte de formare. Când vorbim de ideea de pregătire pentru piața muncii, presiunea n-ar trebui să fie doar pe sistemul educațional, ci și pe angajatori. Până la urmă, ca angajator, tu știi mai bine exact care este scopul tău. 

Și atunci ce ar trebui schimbat la sistemul de educație?

Ar trebui să se bazeze mai mult pe ideea de transmitere a competențelor medii. Dacă-ți lipsesc competențele medii, atunci evident că și angajatorului îi va fi greu să te pregătească pentru activitatea pe care o desfășoară în sectorul lui de activitate. Avem în continuare un sistem de învățământ care se laudă cu realizările câtorva olimpici, dar nivelul mediu de competențe este foarte scăzut

Fabricile locale trebuie să ofere, de prea multe ori, o instruire de la zero a tinerilor angajați. Foto: Lucian Muntean

La nivelul învățământului universitar, calitatea este și ea în scădere, iar sistemul Bologna de 3 ani nu-ți permite să specializezi tinerii. Rămân cu niște competențe destul de generale, poate și prea teoretice. Nu e neapărat greșit să gândești teoretic, dar ideea este să aplici gândirea teoretică în situații din viața reală. Consecința este că nu avem foarte multe locuri de muncă high-skilled. Companiile vin pentru forță de muncă educată, dar nu extrem de specializată. Asta se traduce prin salarii mai mici și activități mai puțin productive în termeni economici.

Care sunt domeniile unde tinerii sunt cel mai expuși precarității? 

Să zicem că ar fi joburile cu normă de lucru part-time, unde angajatorul a decis să ofere contracte mai mici pe hârtie, dar angajații să lucreze de fapt mai mult. HORECA este, de exemplu, un domeniu unde e mai mare precaritatea. Fie din perspectiva condițiilor de muncă, care pot fi destul de dificile, fie din faptul că de multe ori se oferă joburi într-o logică mai degrabă sezonieră

Și mai e noua precaritate din marile orașe: munca prin platforme, așa-zisa gig economy.

Nici măcar nu ai salariați, ci lucrători pe cont propriu care câștigă în funcție de cât prestează. Nu ai contribuții la sănătate, la pensii și așa mai departe. Ești destul de expus diverselor riscuri. În cazul în care ai un accident de muncă, nu ai foarte multe drepturi și nu răspunde neapărat compania care te angajează. În plus, tu folosești propriile instrumente, fie că vorbim de mașină personală, biciclete, telefoane, și așa mai departe, pentru a presta serviciul respectiv. 

Iar tinerii sunt destul de expuși, mai ales că sunt atrași de mirajul câștigurilor relativ mari față de un job în economia formală. Dacă ești un livrator în Cluj și tragi destul de tare, poți să ajungi la 3-4.000 de lei pe lună. Dacă te-ai angaja în comerț, la supermarket, ai avea până în 2.000 de lei salariul net, mai ales la început.

O soluție pentru tineri ar putea fi sindicalizarea? 

I-am întrebat dacă în compania în care lucrează există sindicat și cam o treime au zis că da. În general, în România și în Europa se pare că trendul de sindicalizare în rândul tinerilor e în scădere. Asta vine și din faptul că mulți nu știu foarte multe lucruri despre ce este acela un sindicat sau știu foarte superficial.

Ei spun că știu ce este, dar dacă-i pui să-ți zică ce le vine în minte când spun „sindicat”, nu știu să asocieze cu prea multe lucruri legate de activitatea sindicală. Deci e o problemă ce ține tot de educație.

I-am întrebat ce și-ar dori la viitorul loc de muncă sau ce probleme există acolo unde sunt deja. Faptul că nu există sindicat nu prea li se pare o problemă. În același timp, multe dintre problemele menționate s-ar rezolva dacă ar exista un sindicat. Aici e o discuție mai lungă, sunt din ce în ce mai puține sindicate care funcționează într-o logică democratică, ceea ce ar însemna să-ți informezi membrii, să comunici cu ei într-o mai mare măsură. 

Pe de altă parte, e o problemă de comunicare, sindicatele din România au cam pierdut lupta mediatică inclusiv cu mainstreamul din media, care mai degrabă are un discurs anti-sindicate. Nu-i vezi foarte vizibili nici în social media, unde ar putea să-și promoveze mai intens activitatea.

Culmea, nu au îmbrățișat neapărat retorica anti-sindicate, dar e un subiect față de care sunt destul de indiferenți.

E valabil și pentru tinerii care lucrează în multinaționale?

Știu că există interes mai degrabă scăzut, în ideea în care rezolvarea problemelor la locul de muncă se face mai degrabă prin soluții individuale. De altfel și corporațiile au implementat un sistem de genul ăsta, în care negociază individual, iar salariul e confidențial.

Și ideea de confidențialitate creează un climat de neîncredere, iar atunci tinerii din România fie negociază independent, fie schimbă locul de muncă. Există o fluctuație de personal destul de mare, mai ales în domeniile unde salariații sunt prost plătiți, chiar dacă vorbim de corporații. 

O altă problemă este că unii pleacă nu pentru că își găsesc un loc mai bun, ci pentru că li se înrăutățesc condițiile de muncă. E problematic, pentru că dacă tu pleci de la un loc de muncă pentru că ți s-au înrăutățit condițiile, cineva o să ocupe poziția vacantă, cu noile condiții de muncă, înrăutățite. Dacă s-ar înscrie în sindicate, situația s-ar rezolva fără să mai plece și să se înrăutățească condițiile de muncă, s-ar negocia colectiv. 

Cât de frecvente sunt contractele pe perioadă determinată? 

O treime din participanți au spus că au trecut prin situația asta, de contract temporar, chiar dacă în prezent au contract pe perioadă nedeterminată. În general așa își încep carierele. E o practică destul de frecventă în customer support și descurajează din start orice formă de a-ți spune nemulțumirile, inclusiv într-o formă colectivă, pentru că nu știi dacă vei mai avea locul de muncă

În plus, se poate pune presiune mult mai mare pe tine să performezi diverse sarcini, taskuri, iar dacă nu îndeplinești obiectivele, atunci nu ți se mai prelungește contractul. E o tactică favorabilă pentru companii, dar foarte stresantă pentru angajați. 

Care sunt provocările și avantajele pentru tinerii din sectorul public?

Avantajul principal e stabilitatea. Bineînțeles, vorbim de un număr mult mai mic de locuri de muncă: la privat sunt peste 4 milioane de locuri de muncă și cam 1,2 milioane în sistemul public. Cel public e destul de închis și accesul e mult mai dificil. Iar ca tânăr intri în general pe salarii mici. Ajungi să ai un salariu mai ridicat în timp, durează ceva, e o chestie care ține de vechime, de posibilitatea de a accesa un post superior care necesită ani de zile de experiență. Vorbim de învățământ aici, administrație publică, asistență socială. În administrație au mai crescut salariile, dar cele inițiale tot nu sunt atât de mari.

În schimb, e dificil să fii dat afară sau să fii forțat să faci muncă suplimentară. Deși există și aici destule diferențe între modurile în care muncesc oamenii. Ai cazuri extreme în care unii nu fac nimic, pentru că sunt pilele cuiva, dar și cazuri în care doi angajați fac munca pe care trebuiau s-o facă zece oameni. Se întâmplă asta și pentru că managementul nu e cel mai bun. 

Dar, în general, cei din sistemul public sunt mulțumiți. Există și o sindicalizare mai mare decât în privat.

Condițiile în care se lucrează la stat nu sunt, de prea multe ori, unele demne de secolul XX, indiferent că vorbim de sistemul de justiție, de învățământ sau de alte domenii. Foto: Raul Ștef

Studiile conțin și propuneri concrete de politici publice?

În general, recomandarea noastră a fost ca politicile de acces pe piața muncii pentru tineri să înceapă cu sistemul educațional, în cadrul căruia să-i sprijini într-o mai mare măsură. Desigur, poți gândi integrat, inclusiv într-o logică de politici sociale, pentru că multe dintre problemele de care se lovesc în școală vin de la faptul că provin din familii dezavantajate.

Iar măsurile legate de accesul pe piața muncii să plece de la premisa că tinerii sunt destul de penalizați în momentul de față.

În perioadele de criză, sistemul public e destul de închis și ai situații în care trebuie să plece 3-5 angajați, ca să se deschidă un post. La privat, justificarea permanentă pentru salarii mici – chiar dacă ai abilități, inclusiv studii universitare – este că nu ai experiență. 

Și atunci se pot face reglementări prin care să sprijini și salariații, nu doar angajatorii. În momentul de față, majoritatea politicilor de incluziune pe piața muncii pentru tineri vin cu tot felul de stimulente pentru angajatori, primesc bani ca să angajeze mai mulți tineri. Dar nu e suficient să faci asta, pentru că n-o să le pese foarte mult de salariați. Îi interesează o perioadă, cât iau bani de la stat, apoi îi lasă să plece.

Altă recomandare e ca în dialogul social să se discute mai mult despre rolul angajatorului în sprijinirea integrării pe piața muncii a tinerilor. Dacă vrem să ne apropiem cât de cât de modelul occidental, trebuie să discutăm mai des despre ce înseamnă locuri de muncă decente. 

În momentul de față, România stă foarte prost la acest capitol, comparativ cu țările europene. Din totalul a ce se produce de către mediul economic, cam 30% revine muncii (n.r. salariaților), restul revine capitalului. E destul de disproporționat. Sunt probleme care se pot discuta politic, până la urmă. În România încă există această retorică că productivitatea este scăzută. Dar de fapt nu e atât de scăzută, raportat la valoarea adăugată creată în industria respectivă.

Recomandăm și o mai mare democratizare a sindicatelor. Acum, foarte multe dintre deciziile pe care le iau liderii de sindicat nu sunt neapărat rezultatul unei negocieri cu membrii. Dacă stresul e des menționat ca problemă principală, ar trebui ca sindicatele să vadă de la ce provine, cum se poate rezolva etc. De multe ori, activitatea sindicală se reduce la negocieri despre salarii și tichete. Ceea nu e neapărat suficient.

Poțifacediferența.

Dacă te abonezi cu doar 3€ pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
3€
5€
10€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

3.5% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 3.5% să meargă către articolele și newsletterele noastre, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Trebuie să completezi doar secțiunea I, cu datele tale personale.

Apoi depune-l la ANAF până pe 25 Mai, la organul fiscal de care aparții, fie direct, fie prin scrisoare recomandată.

Poți găsi aici lista adreselor.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...