Probe de patrie: Zimnicea (Sudul)

Voicu Bojan

Redactor

România celor patru zări

Probele mele de patrie m-au purtat vreme de opt luni în opt lumi diferite. Dacă fiecare dintre aceste lumi s-ar preschimba într-un om, mi i-aş putea ușor imagina stând la taifas pe o terasă, sub o umbrelă mare pe care să stea scris România.

Experimentul a fost pe cât de complicat, pe atât de surprinzător. Fiecare dintre cele opt lumi m-a învățat câte ceva despre fibra intimă a țării mele. Fiecare mi-a demonstrat ceva despre alcătuirea geografic diferită a locurilor. Fiecare m-a învățat despre etniile și culturile destinate să trăiască de veacuri împreună, ca şi cum ar sta de ploaie sub aceeași umbrelă.

Întâmplările și oamenii prin viețile cărora am trecut în acest răstimp au făcut mai mult decât toate orele de geografie și istorie din anii de școală.

Obligativitatea – ca să nu zic damnarea – de a isca o poveste semnificativă despre locuri unde aparent nu se întâmpla absolut nimic m-au scos nu doar din spaţiul de confort, ci, pe alocuri, de-a dreptul din minţi. Mi-au adus aminte că neputinţa poate fi soră bună cu înţelepciunea.

Pe tot acest parcurs, am rămas cu o mică frustrare: că biletele de tren sau autobuz trase la noroc, la fel ca lozurile de 3 lei de pe vremuri, nu m-au purtat chiar „democratic”, pentru a descrie toate zonele în mod egal.

Aşa că am rezervat ultimele patru luni ale Probelor de patrie – „României celor patru zări”. Poate fi ceva mai democratic decât roza vânturilor?

În aceste patru episoade rămase, voi descinde ţintit în localităţile aflate în cele patru puncte cardinale. E, aşadar, vorba despre extremele patriei sau, dacă vreţi ceva mai tandru, despre îmbrăţişarea ei.

Încep cu sudul (Zimnicea, judeţul Teleorman), voi continua cu estul (Sulina, Tulcea), voi urca spre nord (Horodiştea, Botoşani) şi voi încheia cu vestul (Beba Veche, Timiş).

Iar data viitoare când mă vor mai apuca astfel de idei gen „doişpe probe de patrie mari şi late, una pe lună”, o să le cântăresc mult mai atent înainte de a le propune în gura mare.

Respectiv înainte de a trăi vreme de un an întreg doişpe experienţe pe alocuri disperate, aidoma unui acrobat amator, care a uitat să-şi întindă plasa de siguranţă dedesubt, dar îşi aduce aminte de acest fapt abia pe la mijlocul sârmei, când nu mai poate da înapoi şi, pe deasupra, încep să-i şi tremure izmenele.

Vedere dintr-o stație

București, 25 septembrie 2016, ora 7.30. Trenul de la Cluj a făcut 12 ore până în Capitală. Taxiul până în Rahova, unde am prestat cândva un an și patru luni de armată, a costat 17 lei. București-Zimnicea costă 28 și cică face vreo 2 ore jumate. Dacă vine.

Interviu. La 27 de ani, românul Richard Abou Zaki este jurat la „Chefi la cuțite” și cel mai bun chef din Italia: „Am preparat un meniu de șase feluri pentru Regina Elisabeta”

La doar 27 de ani, în 2024, în cadrul galei dedicate excelenței în arta gastronomică de la Milano, Richard Abou Zaki a fost declarat cel mai bun chef din Italia. Asta după ce, la vârsta de 23 de ani a primit o stea Michelin pentru talentul său în bucătărie. 

Ce faci în weekendul 18-20 aprilie 2025 în București, Cluj-Napoca, Iași și Timișoara

Deși în mini-vacanța de Paște majoritatea vor fi în familie sau în natură, sunt câteva evenimente care promit să-i atragă pe toți cei care vor totuși să iasă în oraș chiar și în acest weekend. Concert Zaibăr în București, party Berlin Nights în Cluj-Napoca, târg de Paște în Iași sau concert Alternosfera în Timișoara, ai de unde alege!

Aerul e păstos și incert, cerul nu se poate decide dacă să se deschidă sau să se închidă de tot și să înceapă o ploaie.

Deodată, luminile orașului se sting, semn că s-a făcut dimineață. Privesc traficul aerat de duminică și încerc să fiu cât mai zen. Mișc doar ochii și casc urechile.

Chiar în fața mea, o femeie cu papornițe e îmbrobodită cu un șal albastru și o năframă verde, ambele imprimate cu palmieri galbeni. În ochii ei lăcrămoși se poate citi neîncrederea în microbuzul de Zimnicea, ce va să vie.

Peste drum, un nuntaș într-o fostă cămașă albă se deplasează cu o prudență exagerată, pas cu pas, lipit de garduri și gherete de tablă ruginite. E beat rangă. Pe una dintre gherete sunt scrise trei cuvinte-cheie: bere, mici, grătare. Un pic mai încolo e o firmă de pompe funebre cu un nume ciudat: Spyryty Bibi 2012, srl.

Lângă o gheretă albă unde se vând flori, cinci muncitori beau bere și vorbesc tare. Cu nonșalanță, aruncă cutiile pe jos, urcă într-un microbuz și dispar. Pe gheretă, cineva a scris cu marker negru Oreo mmm, iar o altă mână, tot cu negru, a scris şi mai mare: Curvă disponibilă 0763…

Un cerșetor în salopetă și pantofi scâlciați îi cere florarului țigara pe jumătate fumată. Acesta i-o întinde fără un cuvânt. Cerșetorul zice Bogdaproste, trage adânc în piept și fumul din plămânii lui mă învăluie, trecând în plămânii mei. Trei necunoscuți uniți de fumul aceluiași chiștoc. Curat zen.

Lumea sudului profund

Cum ieși din Rahova și treci de noile cartiere de case din Bragadiru, se întinde tărâmul deschis al Câmpiei Române, unde ochiul nu se mai opreşte până la orizont. E presărat cu nume exotice de localități precum: Naipu, Toporu, Poroschia, Gogoșari, Năsturelu sau Smârdioasa.

Când treci de toate şi drumurile se poticnesc în apa Dunării, la Cheson, la fabrica Bio Fuel sau la plaja Disco Hope, ştii că ai ajuns la Zimnicea.

Sunt lumi solare, cu miros de baltă, de viță de vie și mai ales de pământ. Mult pământ. Sunt lumi populate de femei mărunte şi îmbrobodite, încremenite la porți ca niște statui, de câini mici cu gură mare şi de gâște alb-murdare, tăvălite în praful ulițelor drepte și lungi de nu le mai vezi capătul.

Sunt lumi în care te poți trezi dimineața nu în cântatul polifonic al cocoșilor, ci în rânchezatul imperativ al măgarului Săndeluș, cel cocoțat, imuabil şi demn, pe un strat de pănuși, cu trei curți mai încolo, la alde Niță.

Pentru oamenii de aici, lumea e făcută din pământul negru prefirat printre degete, perceput nu abstract, cum se vede el din avion – o pijama dungată de bolnav pe un coridor de spital, ci ca un organism viu, autonom.

Pentru oamenii sudului, ai marii câmpii şi ai Luncii Dunării, pământul e o fiinţă ba generoasă, ba țâfnoasă. El produce după cum vine şi pleacă îngheţul, după cum cade ploaia la vreme, după cum luminează soarele holda sau după cum se strânge dulceața în bobul strugurelui din care se face Zaibărul, Crâmpoşia sau Băbeasca Neagră.

E lumea spațiilor vaste și a oamenilor încovoiați peste pogoane, care vin seara acasă cu tuleiele de porumb cocoțate în carul tras de doi măgăruși – o imagine pe care aveam să o regăsesc pe cărțile poștale de acum aproape 100 de ani, reproduse în vasta monografie a oraşului primită cu semnătură şi ştampilă direct din mâna domnului primar Petre Pârvu. (Oraşul Zimnicea în 1000 de imagini şi documente, autor Corneliu Beda, Editura Stephanus, Bucureşti, 2014, format mare, foi veline, copertă tare, 430 de pagini). Mulţumesc frumos.

La crucea drumurilor, maşini negre de lux, cu șoferi în cămăși albe, se intersectează cu șarete cu două roți mari, din lemn, trase de câte un măgar care merge plictisit în soarele molatec al toamnei, filtrat de nori șterși, cum rămâne tabla de la şcoală după ce au dispărut ecuațiile de pe ea.

Zimnicea nu e doar o lume a pământului şi apei, unde vânturi precum Crivăţul, Bălăreţul, Austrul şi Tropicalul îşi împart anotimpurile, nu e doar o lume ancestrală şi de margine, ci mai e și lumea unei economii mofturoase, guvernată după cum adie curenții politici.

Sudul e lumea unde baronii locali îşi împart, poate mai precis decât oriunde, teritoriile, după un sistem cu iz feudal, cu arendași, mardeiași, locotenenți şi slugi.

Ei sunt regii de care depinde totul, inclusiv oamenii. Ei sunt cei care pun toate rotițele locului în mișcare: politice, sociale, dar, mai ales, economice.

Vrei nu vrei, îţi place sau nu, această lume e absolut reală, ea există şi nu o poate nimeni nega. Și trăiește, se adaptează şi răzbeşte, aşa cum a învățat de sute de ani.

Și va trăi mai departe, indiferent câte regimuri și baroni locali vor veni şi vor pleca, lipită de pogoanele ei de pământ, de peştele Dunării, de roşiile cu gust sublim din bătătură şi de viile de prin baltă, unde vinul e măsurat cu gălețile.

E lumea sudului profund, cea pentru care Dunărea e deopotrivă graniță și poartă. Râul-Regină e responsabil să ducă toate relele la vale şi să aducă mereu ceva nou şi proaspăt din amonte.

Dincolo, la bulgari, se află oraşul-frate Șviştov, de unde un vecin se lăuda la poartă că şi-a cumpărat patru perne, că totul e mai ieftin, ba chiar mai găseşti şi bragă.

De acolo, de peste gârla cea mare, așa cum e tradiția vecinătăților, vin însă și nenorociri: pe vremuri treceau lupii pe râul înghețat, iar mai nou trece în zbor gândacul verde care, cu trompa lui lungă, suge seva din inima roșiilor. Așa mi-a povestit o țață, cum că „de-acolo vin ei, maică, de la bulgari”.

Pulsul orașului

De cum pun piciorul în Zimnicea, mă activez ca un pițigoi. Fac un tur rapid al centrului, să amușin povestea.

Parcul central e un insectar în care, fixați pe bănci, șed în ordine crescătoare: îndrăgostiți, mame cu cărucioare, pensionari. Şi, întinși, bețivii care n-au apucat să ajungă acasă și care acum visează teribila trezire în soarele generos al toamnei.

Între parc și Primărie, nu departe de o fântână arteziană defectă, cucerită de broaște, e un jalnic parc de distracții înghețat în timp. Doar muzica bubuie optimist din două boxe, rostind adevăruri grave pentru umanitate, dar nebăgate în seamă: „Banii n-aduc fericirea / Dar te-ajută să-ntreții iubirea”.

În mijlocul trotuarului vast tronează, părăsite, o instalație de făcut popcorn lângă una de vată din zahăr.

În următoarele zile aveam să constat aceeași stare de fapt, aceeași încremenire, același unic CD rulat etern. O metaforă a unui oraș în care totul s-a oprit, doar muzica de fundal mai merge.

Prin fața fostei braserii Pescărușul, acum o ruină, alături de care un cetățean piguleşte delcoul unei Dacii, trece o căruță trasă de un cal maroniu.

De departe, locul cel mai șmecher al centrului e terasa hotelului InterAgro, unde, cu buze țuguiate, lumea bună a orașului fumează şi soarbe cafele.

În jur, terasele plasticate de la parter de bloc, mai puțin fancy, sunt populate de musculoși în maieu. Vecini guralivi joacă table și ciugulesc sfioşi prima bere a zilei. Aliniate, câteva restaurante și magazine închise, unele propunând ferm: Lichidare de stoc.

Caut un taxi. Aflu că nu există. Străzile late sunt aproape goale. Artera principală, cunoscută drept Magistrala, e de-a dreptul pustie. Zimnicea e raiul locurilor de parcare.

Din învârtiri succesive nimeresc în piață, singurul loc din oraş care palpită de viață. E un spaţiu larg populat de precupețe, cărucioare și căruțe din alt secol, care propune un slalom printre pepeni obosiți, grămăjoare de vinete, pantofi de mâna a doua și baligi de cal.

Locul cel mai fierbinte al pieței e o dubă din care se vând, în saci mari de nailon, struguri albi, pentru vin. Îmi vâr nasul, gust, fac conversație, întrebându-mă cât va dura până accentul mă va da de gol.

„E un an prost pentru vin, cam un sfert față de producție de anul trecut. După ce, în decembrie, a fost cald, adică plus 9 grade, să ne-nțelegem, a venit Crivățul din ianuarie cu minus 20 de grade. Apoi vara a venit cu arșiță și secetă. Praf s-a făcut via. Au venit pe rând păianjenul roșu, viespile și mușița, apoi omida păroasă, care a mâncat frunzele. O fi venitără de la bulgari.”

Lumea lui Țeparu’

Dintr-o clădire rectangulară netencuită, dar cu termopane și draperii roșii, se revarsă o muzică irezistibilă. E Aurelian Andreescu, acest Elvis al sudului profund, și marele său hit, Copacul:

„În grădina casei mele / e copacul care-mi spune / să fiu mândru / cum e el”.

Mă las de bunăvoie supt înăuntru.

(Aveam să aflu, după cercetări, că intrasem în celebra cârciumă a lui Țeparu’. Acum, privind înapoi, nu-mi vine să cred că am putut fi atât de neinspirat, încât să nu zăbovesc mai mult acolo. Trebuia să intru în vorbă, să fotografiez sau măcar să filmez un pic. Să mă fi alungat fumul înecăcios filtrat printre perdele?)

Micii sunt prăjiți pe grătar înăuntru, într-un separeu, iar atmosfera generală e una memorabilă: o duminică perfectă de septembrie, la ora prânzului.

La mese e o adunătură colorată de țărani, țigani, domni și sărmani, uniți în cuget și simțiri de bere și de niște mici supradimensionați, probabil cu mult bicarbonat.

Într-un colț, un fost lăutar bătrâior, în costum negru, cămașă albă și cravată roșie, cu părul vopsit negru-cioară și mâna-cuib pe toarta unei halbe, privește în gol, cu un zâmbet șters, ascultând cu fiecare fibră cum tremoloul vocii lui Andreescu zbârnâie în termopane.

E o imagine care încapsulează o lume întreagă şi care mă va urmări. E destul să-i adaugi câțiva negustori greci sau turci, niște zarzavagii bulgari, precupeți români în cămășoaie lungi, rudari care se pricep să meşterească o copaie sau scăunele cu trei picioare, plus vreo doi lăutari, și, gata, ai schița unui târg din vechime, care niciodată nu s-a ridicat la bunăstarea mereu visată, însă a căzut mereu în picioare de-a lungul istoriei.

O lume puternică în fragilitatea ei, nespectaculoasă la suprafață, dar cu rădăcini adânci în pământul vast căruia ochiul nu-i poate da de capăt. Dar şi o lume aflată mereu pe buza prăpastiei, guvernată de interese şi de oameni care fac legea.

Oricum ai întoarce-o, istoria ultimilor 20 de ani ai orașului se leagă de un singur nume.

Șefu

Așa i se spune lui Ioan Niculae, cu o oarecare venerație. Rolul jucat de acest om pe scena orașului nu poate fi ignorat.

După cutremurul care a ras orașul în 1977, Zimnicea și-a revenit greu. În pripa reconstrucției, Ceaușescu a făcut ce știa mai bine: multe blocuri. De frică, nu s-a mutat mai nimeni în ele.

Azi, acele blocuri sunt niște ruine. Au fost cumpărate pe bani de nimic de către firme obscure, care vând materiale de construcții și bere la halbă, însă doar la parter.

Niculae, în schimb, a reabilitat câteva astfel de blocuri, iar la parterul unuia a făcut chiar și o grădiniță modernă, numită Lion King. Gurile rele zic că se cheamă așa nu de la desenele animate, ci fiindcă Șefului îi plac animalele sălbatice, mai ales când intră în bătaia puștii sale.

Dar despre pasiunea sa pentru vânătoare și despre celebrul caz al elefantului împușcat în Africa de Sud și împăiat integral, cu fildeși falși, din fibră de sticlă, s-a scris destul.

Despre Niculae, nimeni din Zimnicea nu e în stare să vorbească rațional și lipsit de pasiune. Acest subiect aruncă instantaneu totul în aer. Părerile oamenilor sunt fie în alb, fie în negru.

De-o parte sunt detractorii, de alta, admiratorii. Între ei, nimeni, fiindcă absenții și-au luat boccelele și au plecat în Grecia sau Spania, la pus faianță.

Când se întorc, au o singură preocupare: să își pună casele în rânduială, pregătindu-și întoarcerea, când o să-i ajungă bătrânețile. Jură că se vor repatria, să nu cumva să moară neștiuți, printre străini.

Ca jurnalist, am încercat să-i ascult pe toți, să empatizez cu fiecare, să mă pun în pielea lor, să mă abțin de la a emite judecăți sau de a trage concluzii personale. Mă rezum așadar la a relata, pe scurt, părerile oamenilor.

Trecutul

Corul tragic al detractorilor grăiește astfel:

Niculae a lucrat în vechiul regim la Comerț Exterior. A fost un om al Securității, cu puternice legături în afară. Imediat după revoluție, fondând imperiul InterAgro, a știut cum să facă bani prin afaceri cu statul și nu s-a oprit până nu a ajuns miliardar.

Acum câțiva ani era primul pe lista bogaților României, cu 1,7 miliarde de euro, potrivit Top Capital. Deține în jur de 55.000 de hectare de teren, numeroase afaceri în agricultură și industria chimică.

Pe la finele anilor ’90 a pus ochii pe Zimnicea, un oraș prăfuit, în faliment și cam fără perspective. Nimeni nu s-a întrebat atunci cum și-a făcut averea. Oamenii doar s-au bucurat, de parcă ar fi venit Mesia.

Mișcarea lui a fost una foarte pragmatică: acces la Dunăre, facilități fiscale pentru zona defavorizată, suport politic și logistic, plus o seamă de ruine industriale pe care se putea construi repede altceva, cum ar fi fabrica de Bio Fuel, clădită pe fosta centrală termică a orașului, care fusese un eșec încă din start.

Niculae nu doar că a dinamizat orașul, ci aproape l-a confiscat, cu tot cu oameni. Un oraș întreg care stă într-un singur om nu poate fi ceva foarte sănătos, economic vorbind.

În aprilie 2015 însă, s-a petrecut un nou cutremur, mai devastator decât cel din 1977: Niculae a fost condamnat cu executare în dosarul „Mită pentru PSD” (povestea, aici).

Cum se închide un robinet, așa s-au închis atunci și afacerile miliardarului. Se spune că cifra de afaceri i-a scăzut dramatic.

Majoritatea oamenilor nu și-au mai luat salariile din vară, iar viitorul e mai incert ca oricând. Oameni, fabrici, proiecte și nesfârșite terenuri așteaptă un semn, ceva, o cheie, ca totul să se repornească.

Iar această așteptare e ucigătoare.

Viitorul

Cântecul înălțător al fanilor sună astfel:

În țara asta, de când e ea, toți au furat și încă mai fură. Toți barosanii au făcut afaceri cu statul și au susținut pe față partidele de la putere.

O fi furat și Șefu cândva, nu se poate ști, dar măcar a făcut ceva pentru oameni. Fiindcă pentru el, deși nu crede nimeni, oamenii chiar contează.

La finele anilor ’90, totul se ducea de râpă. Orașul era mort. L-am așteptam pe acest om ca pe o mare șansă. A venit și s-a apucat imediat de treabă. A arătat că se poate, ne-a dat tuturor o mare lecție.

A luat întreprinderi falimentare și le-a dat aripi. A construit de la zero, din bani proprii, o grămadă de fabrici aici, în Zimnicea: de etanol, de țevi, de saci de rafie, de alcool, de biscuiți, de baloți de lucernă, de tutun.

A pus pe picioare o podgorie de 350 de hectare la cele mai înalte standarde, a făcut un hotel, blocuri, o grădiniță, un bac peste Dunăre, un hotel plutitor pe lacul Suhaia, o discotecă pe plajă, a reactivat Navromul, echipa de fotbal Astra Giurgiu și câte și mai câte.

Omul ăsta a creat mii de locuri de muncă, doar ca să fie terfelit și trimis de procurorii DNA la reeducare. În loc să stea la Miami sau în Dubai pentru restul vieții, el a investit enorm în țară. În loc să taie fabricile în bucăți și să le ducă la fier vechi, cum au făcut alții, le-a repus pe picioare. Pentru asta trebuie „reeducat”.

Acum ar vrea să-l oblige să vândă pe nimic fabrica asta pe care o vezi aici, dar el a zis: „Decât să v-o dau vouă, mai bine s-o taie oamenii în bucăți și să și-o ducă acasă”.

La vânătoare, stătea cu rudarii și mâncau sendviciuri împreună, beau vin și povesteau așa cum povestim noi.

Ăsta era Niculae, era un om adevărat, care credea în reconstrucție și dezvoltare, credea în oameni. Acum nu mai crede. E dezamăgit. I-a pierit tot elanul, e hărțuit permanent. După câte a făcut pentru țara asta, acest om merita recunoștință, nu reeducare.

Acum doi ani, terasele erau pline, orașul bubuia de viață, acum e pustiu. Iar viitorul? Nu-l știe nimeni.

Moartea poeziei

Politica e complicată. Mecanismele economice sunt și mai greu de înțeles. Concretețea vieții, așa cum e ea la timpul prezent, pare mult mai ofertantă decât ghicitul viitorului.

Vorba cuiva de pe o terasă plasticoasă, un poet al curcilor mânate pe drum cu nuiaua, unul de rasă, din stirpea lui Miron Radu Paraschivescu, cel născut la Zimnicea și consacrat în Capitală:

„Hai, fă, să mâncăm ceva. Dacă-i iar cutremur la noapte? Hai să bem și să recităm versuri până dimineață. Am acasă un caiet cu vreo două sute de poezii scrise de mine. Mă duc să-l aduc?

Io mă-nnebunesc după poezie. Una începe așa: ‘Haide, vino să mai bem / Să vedem ce minte-avem’.

Văru alde Oaie, Dumnezeu să-l ierte, era și el poet. În școală, prietenii mei cei mai buni scriau versuri: și alde Toacă, și Măru, și Glonțea. Acu’ gata, a murit poezia! Asta înseamnă că se duce naibii lumea, frate!”

De când e Zimnicea pe lume, din lacul Suhaia curge râul Pasărea, care se varsă în Vedea, care se varsă în Dunăre, care se varsă în Marea cea Neagră, dar nu o poate umple.

De când e Zimnicea, economia ogrăzilor se cântărește după numărul galițelor. Respectabilitatea vecinilor se măsoară după ordinea din bătătură și arătoșenia legumelor.

Ochiul gospodarului cântărește atent roua de pe varză, dă cu zeamă bordeleză și pândește sosirea gândacului verde, de la bulgari.

Din blocuri scorojite, speriate de ultimul cutremur din septembrie 2016, se revarsă în valuri miros de vinete și ardei copți, semn că cineva face zacuscă. E semn de normalitate, de viață. Câtă vreme plutește pe ulițe miros de zacuscă, există speranță.

Orașul nu e doar un dreptunghi pe hartă, unde se întrețes străzi perfect drepte și nesfârșite, ci e o lume vibrantă, magică și extrem de ofertantă, dacă ai răbdare cu ea și îi dai timp să se deschidă.

Bâtul

Mi-am dedicat aproape două zile răsfățului. Am fost hrănit de mătuși și țațe, legănat de povești din trecut, îngropat până la gât în albume de familie și amintiri.

Vecina mea Tanța mi-a adus la micul dejun doi baboi prăjiți, pâine și o grămadă de legume proaspete din grădină. Am stat cu ea și cu soțul ei blând și tăcut, George Pârlan, ascultându-le poveștile ore în șir, cu senzația că am aterizat într-un roman sud-american.

La doar doișpe ani, Tanța nu doar înhăma singură caii, ci îi plăcea să-i mâne din picioare, suită pe capră, de să le sfârâie copitele. Printre multe alte regionalisme, am aflat de la ea că miriapodului i se zice cârcâiag, clarinetului – clanaretă, și bunicului, bât.

Și am mai aflat cum pasiunea sa pentru muzică, venită din tradiția familiei de instrumentiști școliți în ansamblul armatei, s-a întrerupt brusc pe când avea vreo 20 de ani, când șoferul care aducea formația de la o nuntă a lovit pe drum un morman de nisip, „de se vărsaseră lăutarii cu instrumente, de-a valma, pe marginea drumului”.

A luat-o ca pe un semn. De atunci nu mai cântă decât așa, pentru ea, prin grădină. Pozele ei din tinerețe, făcute la fabrică de un fotograf pe nume Virgil Măgureanu, mi-au plăcut la fel de mult ca povestea Bâtului, spusă cu glasul ei limpede, teatral.

„Doaaaamne, eram o zvârlugă de fată micuță, iar Bâtu mă iubea atâta de tare, că îmi făcea toate voile. Era un om frumos, cu o mustață așa, răsucită la colțuri.

Bâtule, îi ziceam, hai, fă-mi un leagăn, te rog io. Nu pot, fată, că am treabă. Îl apucam de mustață: Zic de trei ori. Dacă nu-mi faci, te trag de mustață, să știi. Aoleo, lasă-mă că-ți fac, se prefăcea el înfricoșat. După ce a murit, vai cât am mai suferit după el, îl visam și noaptea.

Era văduv, luptase în două războaie. Pe vremuri nu avea pensie toată lumea, dar el avea, că fusese hamal în port. Pe lângă pensie, primea și un sfert de pâine neagră, bună foc.

Îi ziceam: Bâtule, adu și mie coltuc de pâine când iei pensia. Și să mă duci la restaurant. Îmi iei două chiftele și două pateuri cu brânză, de-alea cum se făcea pe la noi?

Mă ducea. Mâncam amândoi chiftele și el zicea: Să nu știe maică-ta de restaurant, da? E secretul nostru. La sfârșit întrebam: Acu îmi dai trei lei să-mi iau o pungă de rahat? Îmi dădea. La sfârșit mă întreba: Fă, Tanțo, mai vrei ceva? Nu mai vreau nimic, Bâtule. Hai să trăiești!”

Magic Zimnicea

Lăsând deoparte orașul cu zbaterile lui sociale, m-am cufundat de bunăvoie în acest univers paralel de povești și magie, condus cu mână sigură de femei care păstrează încă nu doar o iuțeală a vorbei, tipică zonei, ci și o mare plăcere de a istorisi, cu savoare și umor, o grămadă de întâmplări mai vechi sau mai noi, unele misterioase, altele terifiante de-a dreptul, cum a fost aceea cu o mamă singură împletind ciorapi de lână la lumina lunii, lângă fereastră, în timp ce la ușă, pe un viscol turbat, zgâriau și mârâiau lupii. Și copiii, în acest răstimp, trebuiau să tacă mâlc, strânși unii într-alții în pat, acoperiți de țoale.

Unele dintre aceste femei m-au privit cu suspiciune, altele defel, însă mai toate, pe rând, direct sau mai voalat, mi-au pus în vedere să nu care cumva să îndrăznesc să le pomenesc cu numele lor adevărat, dacă nu vreau să mă trezesc afurisit.

Or, când vine vorba despre afurisenii, farmece sau deochi, ai face bine să știi că aceste femei, de altfel bisericoase și cuvioase, cunosc mai multe decât îți poți imagina. Nu trebuie decât să le asculți și să le mai stimulezi uneori cu întrebări.

Am aflat așadar de cârdul țigăncilor vrăjitoare, care te făceau din vorbe și din privire de rămâneai așa, stană de piatră, până goleau din casă cam tot ce era de valoare. Am aflat cum mergea treaba și cu un fel de păpuși voodoo, ca niște șomoioage din paie ascunse în perne, dacă voiai să legi sentimental pe cineva.

Și de vraciul de la Poroschia am aflat, la care oamenii stăteau la coadă să le ghicească în cositor, până l-au dat de gol la televizor, că era escroc, prostea lumea și lua banii aiurea.

Iar povestea lăutarului speriat de strigoiul din scorbura de salcie, care, de frică, a scârțâit o noapte întreagă la vioară, sperând că vraja o să dispară odată cu răsăritul soarelui, a fost și ea memorabilă.

Am mai aflat despre pericolul oamenilor cu ochi albaștri privind cu mirare și provocând deochiul. Noroc cu specialistele în materie de descântat, azi toate moarte, să le odihnească Cel de Sus.

Una era Mița lui Sfanț, „cea cu picioare crăcănate și mică de ziceai că s-a tasat, mai-mai să intre în pământ”. Alta era Florica lui Călușaru, „o babă grasă și frumoasă, cu niște sprâncene negre și buzele roșii ca focul”.

Dar cea mai tare dintre ele era tușa Gherghina Lungă, o femeie înaltă, „mare cât frigiderul ăla mare de sucuri de la magazinul din colț”. Asta din urmă nu doar știa să dezlege deochiul, ci și cum să aducă bărbații rătăciți pe la amante acasă, să le facă să rămână grele pe cele care-și doreau copii și să-i scape de ei pe cele care nu-și doreau.

Cică vorbele acelea de descântat, ca să se lege cum trebuie, trebuiau rostite de trei ori în biserică, în gând, în ziua cununiei, atunci când se înconjura masa. Altfel nu aveau nici valoare, nici putere.

Şi se ziceau şi când mai venea câte un amărât cu trei ouă într-o șapcă și o durere de cap de-i crăpau tâmplele. Cu mâna lipită de fruntea lui, se rostea de trei ori descântecul, iar necuratul dispărea ca prin farmec, cu durerea lui cu tot.

Numai că vorbele alea le mai știu azi doar câteva, și nu se pot spune așa, oricui.

Over and Out

Înainte să plec, am mai dat o tură de adio prin oraș. M-aș mai fi dus la Dunăre să mă uit îndelung la apa ei, dar nu mai era nici timp, nici taxiuri care să mă poarte. Era miercuri și muzica de la carusel răsuna în continuare lângă parc.

Instalația de popcorn, la locul ei. Omul responsabil cu parcul de distracții spărgea semințe pe o bancă.

În rest, pe străzile vaste, același aer pastoral, cu oameni pașnici și preocupați, umblând cu priviri goale precum ale șoferilor într-un trafic prea aglomerat. Magistrala era aproape goală, la fel ca și terasa cu cafea bună.

Copii în uniforme ieșeau de la școală, salutând pe mai toată lumea cu „Bună ziua”, ca la țară. O fetiță pe nume Flori ținea cu grijă o farfurie de plastic cu boabe de fasole la încolțit. O altă fetiță, pe nume Andreea, își făcea temele pe un colț de masă, iar mama ei servea la bar.

Pe terasă, poetul stingher încerca să se lipească de patru zdrahoni care beau bere jucând concentrat cărți:

– Hai, băi, fraților să vă recit poezia „Iarna”! Vreți?

– Vrem pe dracu’. Stai jos, da’ nu scoți o vorbă, clar?

Avem nevoie de ajutorul tău!

Mulți ne citesc, puțini ne susțin. Asta e realitatea. Dar jurnalismul independent și de serviciu public nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună sau prin redirecționarea a 3.5% din impozitul tău pe venit, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, dar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€