Probe de patrie: Sulina (Estul)

Voicu Bojan

Redactor

Confesional

Mă simt ca un cosmonaut care, țintuit într-un scaun, aiurea prin univers, arde ani lumină cu puterea gândului. După atâta vreme în care am fost zilier pe șantierul construcției de povești, după ce de mii de ori mi-am mutat privirea de pe ecranul computerului pe crengile nucului care se vede prin fereastra biroului meu, dacă ar fi să desprind acum o concluzie despre cum se naște un reportaj, atunci când vine clipa să scrii ce ai văzut și ai trăit, aș zice, în continuare, că e o mare taină.

Din tot amalgamul de informații, imagini, cuvinte și emoții culese, ce alegi să le spui celor pe care nu i-au lăsat părinții în excursie fiindcă sunt amenințați cu corijența la mate? Cum faci? De unde începi? Ce e relevant?

Poate avea povestea mea vreun sens și pentru altcineva sau e vorba de o experiență atât de personală, încât devine intraductibilă?

Te-ai dus undeva și, zile în șir, ai observat totul ca prin periscopul unui submarin, te-ai prefăcut, ca-n basme, într-o muscă ce se crede invizibilă pe peretele unei cârciumi, te-ai uitat cu lupa la năframa femeii care stătea în fața ta la coadă la plăcinte și n-ai făcut decât să afli încă o dată cât de neajutorat, de ignorant și de habarnist poți fi.

Iar acum ai obrăznicia de a abuza de timpul cuiva cu lectura concluziilor tale. Construcția unui reportaj se leagă, așadar, nu doar dintr-o mare taină, ci și dintr-un sfânt tupeu.

Fotografiile îi aparțin autorului.

O mahala a Levantului

Să începem deci, brutal, cu un citat. Nimeni nu rezumă mai frumos și mai concentrat povestea Sulinei ca Jean Bart, fostul căpitan al portului și autorul unui roman de excepție, Europolis, publicat în 1933, puțin timp după moartea sa:

„În punctul terminus al Dunărei, la răscrucea căilor mondiale de comerţ, se întâlnesc toate neamurile; o mahala a Levantului. Toate seminţiile se întâlneau aci; drojdia laşă a Levantului dospea la un loc înfrăţită cu trufaşa putere britanică, doborâtă, narcotizată de valuri de alcool. Grecii, limbuţi şi inflamabili, frecau zi şi noapte între degetele lor nervoase cărţile de joc înnegrite şi soioase. Turcii, lazii şi curzii din Anatolia îşi sorbeau cafele, tăcuţi şi gravi. Românii, cu ţuicile dinainte, veşnic răzvrătiţi, croiau planuri de luptă şi de greve. Armenii palizi, tatuaţi de praful de cărbune, şedeau muţi în faţa paharelor de ceai. Pescarii lipoveni turnau rachiul în farfurii şi-i dau foc cu chibritul – dacă nu ardea cu pară îl respingeau cu indignare.”

M-am întors în Sulina, dar cumva lăturiș, după un lung ocol. În urmă cu mai bine de 20 de ani, împreună cu trei prieteni, închiriam o lotcă din Mila 23 și vâsleam de mama focului pe canale și lacuri, făcând bășici în palme, dormind pe grinduri plutitoare și suferind de foame și sete.

Apă și talpă. Să alergi toată Via Transilvanica. Și să rămâi în viață.

Aceasta este povestea unui documentar de lung metraj care tocmai a intrat în cinematografe. Filmul e un must see, nu doar de către pasionații de alergare sau fanii Via Transilvanica. Este pur și simplu un film onest, dinamic, care conține fascinante felii de viață. E genul de film care pare prea scurt. Când se termină simți că ai fi vrut să mai vezi.

Reportaj: Minerii care sting lumina. De ce s-au bătut oamenii din Valea Jiului pe slujbele din subteran

325 de posturi au fost aruncate pe piață la începutul lunii septembrie 2024 și candidații s-au înghesuit să-și depună dosarele. Paradoxul închiderii minelor din Valea Jiului e că e nevoie de oameni în subteran.

La acea vreme, bărcile cu motor erau rarități. Acum, lotcile sobre din lemn spoit cu smoală au devenit istorie. Pacea Deltei e brăzdată exclusiv cu șalupe rapide, care despică apa cu o grație hipnotică.

Am decis să refac legăturile cu Delta pornind tot din Mila 23, din biserica lipovenească unde, la slujba duminicală, care începe la ora 7.30, erau doar 6 bărbați și 5 femei. În rest, o liniște mare, apăsătoare și o ploaie bacoviană se lăsau peste povestea tânărului care murise undeva în baltă și al cărui trup plutind în derivă fusese găsit cu o zi înainte de niște pescari.

La Sulina am ajuns abia acum câțiva ani cu Pasagerul de la Tulcea (4 ore) și am rămas în oraș o săptămână. L-am bătut la pas la ore mici ale zilei și târziu în noapte, l-am fotografiat, i-am explorat lumina și vecinătățile.

Acum am revenit țintit, ca să văd cum s-a schimbat. Au apărut un hotel nou, un futurist centru de informare turistică, câteva pensiuni simpatice, plaja a devenit trendy pentru cei sătui de harababura litoralului, iar oferta barcagiilor gata să te plimbe pe drumul fără pulbere al Dunării s-a diversificat. Se vorbește tot mai des despre Farul nou și Insula Păsărilor, care sunt la vreo 20 de kilometri depărtare de port.

Structura orașului e simplă. Cum mergi spre mare, ai malul stâng – noaptea luminat în verde. Are case mici și puține, multe din lemn, după model turcesc, dincolo de care se întind stuful și câteva sate: Sfiștofca, Letea, Rosetti.

Pe malul drept, noaptea luminat în roșu, descoperi, paralele cu Dunărea, străzile numerotate de la I la VI. Apoi vin grădinile localnicilor, pășuni, canale și bălți.

Nici o stradă dintre cele șase nu seamănă cu alta. Pe fiecare vei găsi bărci sau șalupe în fața caselor. Preferata mea e o stradă scurtă (Cpt. Barbin), lată și liniștită, cu iarbă verde în loc de trotuare, unde ruginește demn, cu alură de submarin, vasul Poseidon.

Mai încolo ai, ca o sfoară, o stradă dreaptă cu trotuar din lemn, care duce la mare tăind bălțile și pășunile unde pasc vaci cu blană, rezistente la crivăț. Drumul trece pe lângă un loc mitic – cimitirul cosmopolit: greci, turci, englezi, francezi, italieni, armeni, lipoveni, evrei sau români stau strânși laolaltă în jurul unei capele albe.

Despre acest loc de veci ar trebui scrisă o carte; nu poți expedia în câteva fraze toată istoria lui presărată cu navigatori englezi, pirați, prințese și marinari care s-au sacrificat încercând să salveze de la înec fete frumoase, probabil în rochii de crinolină.

Un Babel în miniatură

Aparențele la Sulina sunt simple, dar stratul de adâncime e foarte complex, la fel ca pământul pe care calci. Cândva, în loc de oraș erau bălți și stuf. Apa a adus și va aduce mereu aluviuni din toată Europa, cam 80 de milioane de tone pe an. Pământul tot crește și tot mănâncă din mare.

În vremurile de glorie ale orașului – care au durat vreo 80 de ani, începând din 1856, când s-a înființat „bunica Europei”, cum i s-a spus Comisiei Europene a Dunării -, foamea de pâine a continentului era săturată cu grâul Bărăganului.

Bursa grâului era pe atunci la Sulina. Din rada portului pleca grâu și se întorcea aur. În port erau cam 2500 de hamali. Vasele veneau „lestate”, pline cu pământ și piatră, ca să aibă stabilitate pe furtună.

Descărcau pământul lor cosmopolit la Sulina și încărcau grâu. Se spune că, plimbându-te azi pe străzi, poți păși chiar și pe pământ african.

Ca să ne facem o idee despre efervescența din acei ani, e destul să amintim câteva cifre: în 1932, la Sulina se vorbeau 27 de limbi, de bază fiind franceza, iar comercială, greaca.

Existau 154 de prăvălii, 3 mori, 4 tipografii, un teatru cu 300 de locuri, cel mai mare din Europa de Est, un cazino și două case de rendez vous. Hotelul Camberi, pe atunci al celui mai bogat grec din oraș, stă azi să se dărâme pe faleză, alături de sala de cinema.

Tot la capitolul vestigii istorice putem aminti misterioasa făbricuță de ojă, fosta fabrică de conserve și șantierul naval, azi cimitir de nave care sunt tăiate în bucăți și vândute la fier vechi.

Din nou inegalabilul Jean Bart și al său Europolis:

„Sulina, ca şi Port-Saidul de la gura Suezului – un turn Babel în miniatură – găsindu-se la capătul unui drum mondial de apă, trăieşte numai din viaţa portului. Oraşul acesta, creat prin nevoile navigaţiei – fără industrie, fără agricultură – e condamnat să fie şters de pe harta ţării îndată ce o altă gură a fluviului va fi aleasă ca poartă principală a Dunărei. Până atunci, vremelnica aşezare omenească creşte şi scade după barometrul recoltei anuale. Populaţia se dublează în anii de belşug şi scade în timp de secetă. De unde vine această lume pestriţă? Marinari, negustori, meseriaşi hamali, escroci, haimanale şi femei, femei de toate speciile. Lacome păsări de pradă, însetate de câştig, se strâng aci ca lăcustele pe îngusta limbă de pământ dintre Dunăre şi mare”.

Lumea mereu posibilă

Sulina e o lume de margine, dar nu e deloc marginală. Ai zice că aici se termină țara, că patria s-ar putea scurge alene, ca un pet, printre malurile ei, trecând pe lângă farul nou, nava eșuată și Insula Păsărilor, către Insula Șerpilor și largul mării. Dacă vii însă invers, de pe apă, cu Sulina poate începe totul.

Nu e doar port, e și poartă. E o lume posibilă, cu multe tentacule, care te provoacă mereu să te întorci. Deși aparent nu are mai nimic de oferit, s-ar putea ca, într-o zi, acolo să găsești tot ce cauți.

Ca toate lumile de margine, Sulina e o lume timidă, care nu se deschide ușor. Mergi spre ea și ea se retrage câteva sute de metri, ca marea la reflux în Țara Galilor. E tăcută și încruntată, ca fețele pescarilor din Deltă – deltă de care e legată printr-o nesfârșită rețea de canale și drumuri de pământ.

E și o lume curioasă, fascinată de tot ce e străin. E o lume răbdătoare, gata să se activeze din nou dacă i se oferă o șansă cât de mică.

Multe dintre poveștile Sulinei încep „cândva”, continuă cu „astăzi” și se termină cu profeții. Ploaia rece, vântul și depresia după-amiezii de duminică au alungat mai toți oamenii de pe străzi. Câțiva s-au refugiat în penumbra din biserica ortodoxă, unde se pregătește un botez.

Un domn înalt și sobru îmi povestește despre locurile unde erau cândva sinagoga, moscheea și biserica anglicană. Și îmi mai spune cum, zilele trecute, profitând de schelele de renovare care înconjură zidurile ca un brâu, hoții au furat bucăți de tablă de pe acoperiș. Acum, în biserică plouă.

Acesta e momentul în care aleg să părăsesc de bunăvoie scena acestui reportaj. În ritmul lent al Dunării, las istoria Deltei și a acestui oraș magnetic să se lege din poveștile unor oameni generoși, care mi-au dăruit timpul lor.

Printre ei s-ar număra un domn trecut care, îndrăgostit lulea, îi scria iubitei poezii întregi prin sms. Am mâncat icre de știucă în timp ce le recita de pe telefon.

Sau Liviu S., fotograf și ghid, un om cu voce blândă, păstrător al memoriei vizuale a orașului și pasionat de naufragii. El mi-a povestit cât de mult regretă că nimeni nu a reușit să salveze câteva nave cu aburi pentru un muzeu.

Sau doamna-ghid de la farul vechi, care mi-a povestit, printre multe altele, despre Baba Rada cea mereu bucuroasă, o femeie mare cât ușa, care avea 14 copii și care, pe o platformă de ciment, trăgea navele pe canal cu funia pe umăr, exact ca în celebra pictură a lui Ilia Repin „Edecarii de pe Volga” (foto).

Povestea lui Nelu V. (la o țuică în Mila 23)

„În oglindă, am 36 de ani”, zice Nelu V.. E ardelean, are o fermă cu 35 de vaci și o sumedenie de păsări. A fost șef de cherhana și e considerat un neadaptat, mereu un străin. Mic, îndesat și cu fața rotundă, e în contrast cu lipovenii blonzi, ațoși și cu ochi albaștri. Le-a împrumutat însă graiul iute, cu o urmă de accent rusesc. Deși e de zeci de ani în inima Deltei, pentru Nelu V., cel mai dedicat fermier dintre pescari, peștele cel mai bun rămâne porcul.

„Eu sunt din Teiuș, am fost frezor la o fabrică din Alba, dar încă din armată m-am îndrăgostit de apă și de liniștea de pe-aici. Am fost ani de zile șef la cherhana, iar nevastă-mea era contabilă. Eu eram responsabil cu peștele, lemnul și gheața.

Pe Patzaichin l-am cunoscut în ’88, venise cu văru-său la cherhana după gheață. Pe aici, cum murea unul, venea marangozul (tâmplarul) la mine după scândură. Pe post de sicriu, făcea o ladă de scânduri, așa, ca în filmele americane.

În rest, toată lumea se ocupa de pește, care pe atunci se găsea în neștire. Fabricile de conserve de la Sulina și Tulcea duduiau. Pe vremuri, numai în Mila 23 erau 126 de pescari. În fiecare dimineață veneau de pe baltă cu un total de 10, 12, chiar 15 tone de pește. Îl puneam în gheață și îl trimiteam la Tulcea.

Aici, casele erau pe stâlpi, apa venea și inunda tot. În ’89 s-a făcut o platformă de refugii împotriva inundațiilor. Apoi au îndiguit. Am fost ultimii din toată Delta la tras apă, telefonie, curent, dar cred că o să fim primii la turism într-o bună zi, când s-or prinde oamenii.

Aici, în Milă, e un loc-cheie. Ești în inima Deltei. Cu câțiva litri de benzină mergi pe orice lac, ai acces în locuri superbe. Ca să faci același lucru din Crișan, unde își fac bucureștenii vile, ai nevoie de un rezervor plin la șalupă.

Delta se cam duce de râpă. E un loc cumva părăsit, dar exploatat de toți la sânge. Nu se gândește nimeni la viitor. Merg eu mai deunăzi pe baltă cu un prieten și prindem știucă și caras – frumos, așa, la unu-două kile bucata.

A doua zi, nimic. Întreb niște turiști pescari: „Băi, nici la voi nu mai mușcă?” „Păi nu, că au venit de dimineață doi băieți cu o barcă și au curentat”. Ei, când braconezi așa, omori viitorul odată cu puietul.

De ce nu pune cineva camere de luat vederi, de ce nu sunt rangeri ca în alte țări? Că doar e arie protejată, nu? De ce nu se termină cu asta? Păi, vă spun eu de ce: de frică. La toți le e frică. Fiecare îl are la mână cu ceva pe vecinul și-l poate da în gât.

Pescarul nu mai aduce la cherhana, duce direct la pensiune. Azi, ecologistul are pensiune. Ia tainul de la pescar și îl vinde la turist în ciorbă la preț dublu. Pescarii nu mai sunt controlați de nimeni. Delta a devenit o junglă. E un loc periculos.

Uite, să luăm povestea cu băiatul ăsta mort de ieri. Laurențiu îl chema, avea 24 de ani. Aud azi dimineață la știri – „Un băiat a ieșit să se plimbe cu barca”. Bă, da’ ăștia-s chiar tâmpiți. Cine se plimbă noaptea în Deltă? Să ce? Să se uite la stele?

Băiatul avea o barcă serioasă, dar a plecat încet, cu una mică, cu motor de 9 cai. O fi mers la pescuit, o fi pus capcane la mistreț, naiba știe. Noaptea, l-a lovit cineva cu o șalupă.

L-au găsit mort, plutind pe canalul Lopatna, ăla care duce la Matița. Dovada că a fost lovit? O dungă roșu-cărămizie rămasă pe barca lui și urmele de tăietură de elice de pe fața lui. A fost ori un accident, ori o crimă cu sânge rece.

Avem aici un teren frumos. Am vrut să construiesc o pensiune, dar m-am sictirit. Vreau să vând tot și să plec. Nu le prea am cu biserica, dar mi-ar plăcea să mă întorc de unde am plecat, să mor așa, ca elefantul, în locul meu natal, îngropat în cimitirul greco-catolic din Teiuș.”

Povestea Veronicăi G. (în Mila 23, lângă un borș de pește)

Pendulează între Tulcea, Kenya (iarna, la fiica ei) și Mila 23. A fost inginer piscicol. A fost vrăjită de Deltă toată viața. Ani de zile, împreună cu Ștefi, soțul ei, au colindat canalele și bălțile la pescuit, ca turiști. Căutând ei un loc de cort, în cele din urmă, printr-un joc fericit al sorții, s-au ales cu un teren frumos, o casă și o șalupă construcție proprie.

Doar că soarta s-a întors. Ștefi a murit brusc într-un accident absurd, casa are nevoie de reparații, iar șalupa plutește în fața casei, așteptând vremuri mai bune.

Pentru Veronica G., gazdă amabilă și autoare a unei memorabile ciorbe de pește, Delta și-a cam pierdut din șarm. Afară, toamna e rece și udă. În brațele ei, un cățel de pripas, în sfârșit cu burta plină, visează ca totul să rămână așa, pentru totdeauna.

„Delta e o lume dură, masculină, violentă. Oamenii de pe aici erau cunoscuți ca băutori de spirt, de orice. Curios e că, în ultimul timp, nu prea mai beau. Le oferi un pahar și îl refuză. În schimb, au devenit de o agresivitate extremă. Vor totul aici și acum. Vor totul cu orice preț.

Eu sunt mai puțin optimistă cu privire la viitorul Deltei. Mafia italiană era mic copil față de ce se întâmplă azi pe-aici. Caracatița a devenit atât de mare și are așa de multe tentacule, încât e greu de imaginat. Localnicii, mulți dintre ei oameni foarte de treabă, au devenit timorați văzând de ce pot fi în stare politicienii și braconierii.

Chiar nu se știe la Ministerul de Interne că aici e țara nimănui? Nu poate nimeni pune stavilă la braconaj? Ai trei brațe mari și late și nu poți pune filtre?

Gâtuiește, dom’le, desfacerea și i-ai terminat! Ai acte, ești în regulă, treci. Dacă nu, primești amendă, ți se confiscă barca. Nu stai la somație, trag.

Așa ceva se întâmplă oriunde într-un stat care se respectă. Ai o realitate, e în fața ta și toți se fac că nu o văd. Delta e un tărâm sălbatic, condus de sălbatici fără scrupule.

La Sulina, mulți au plecat. Alții, vaporeni și oceaniști, s-au repatriat și și-au construit pensiuni, transportă de ici-colo turiști și pescari, dar asta e o treabă sezonieră. Unii, așa mai timid, încearcă să facă și un fel de eco-turism, unde ciorba de pește gătită în baltă cu apă din Dunăre joacă un rol bine determinat.

Din Sulina mai poți să pleci spre Cardon, Pădurea Letea, chiar și până la Sfântu Gheorghe, prin canale și lacuri. În plus, avantajul e că pescarii pot veni cu nevestele. Le trimit la plajă cât stau ei pe baltă. Acum e în declin, dar s-ar prea putea ca Sulina să renască într-o zi, cine poate ști?

Cum de îmi iese mie ciorba așa de bună? Nu e vreun mare secret. Voi aruncați într-o oală de apă trei capete de pește și trei cozi și vă așteptați la minuni. Cheia e, de fapt, ca peștele să fie proaspăt și să fie mult. Apă mai puțină, 2-3 cartofi, sare, oțet, leuștean, mujdei. Plus un pic de experiență și drag de oameni mai trebuie, cam atât.”

Povestea lui Volodea T. (pe șalupa lui și prin Sulina)

Blond, cu o privire iscoditoare și cu o poftă insațiabilă de povestit, Volodea e un inginer lipovean pasionat de istorie și etimologie. Dacă vrei să afli câte ceva despre istoria lipovenilor, geografia canalelor și originea cuvintelor Periprava sau Sfiștofca, merită să-l chestionezi. Doar că trebuie să fii atent: adoră să-ți arate că nu știi. În plus, te poate mătura de pe picioare cu citate surprinzătoare din Eliade sau Eco.

Am petrecut o oră pe șalupa lui descoperită, ca niște pinguini semi-înghețați, pe o ploaie rece și un vânt tăios. Apoi ne-am plimbat câteva ore prin Sulina, unde a devenit, de bunăvoie, ghid.

La „Marea Neagră”, singurul restaurant funcțional din Sulina, am mâncat hamsii și storciac (ciorbă) de somn. Afară ploua în rafale. În capul mesei, Volodea se juca cu paiul într-o ciocolată caldă. Se uita lung la frișcă, cu mirare: „Da’ asta ce-o mai fi, frate? Icre de știucă?”

„Pe vremuri, Patriarhul Nikon și Ivan cel Groaznic s-au pus ei să schimbe ceva din habotnicia ortodoxă. Cică erau prea lungi slujbele și bărbile, și prea credincioși oamenii. Munceau prea puțin.

Peste noapte, i-au pus să-și taie bărbile, să nu mai poarte cămeșoaie de-alea lungi, să-și pună curele la nădragi. Asta se petrecea în localitățile din jurul Moscovei.

Oamenii ăștia s-au supărat și, cu preoții înainte, și-au luat icoanele, căruțele, avutul și au plecat în pribegie. O parte au plecat spre Estonia și Finlanda, alții spre pădurile adânci ale Moldovei și gurile Dunării.

Lipa, în rusește, înseamnă tei. Lipovenii, pe atunci cioplitori în lemn, își strigau marfa prin piețe – lipa, lipa!, și de aici li s-a tras numele. Strămoșii mei se trag de undeva din Astrahan.

Tatăl meu era un pescar adevărat, un om cu principii. Casa și-a dăruit-o unei familii tinere, neajutorate. Teoria lui era: „Doar ce faci aici, în viața asta, poate avea ecou în cealaltă. După moarte nu se mai poate face nimic”.

Cred că el avea diabet și nu știa. La un moment dat, s-a îmbolnăvit rău. A venit medicul acasă să-l consulte. El stătea întins în pat. I-a zis: „Tu ce cauți aici? Ai venit să vezi un semi-mort? Ia, hai, toarnă-ți de pe masă un pahar de vin, bea-l și du-te, că eu mă descurc”.

Nouă ne-a zis așa: „După ce trec 40 de zile și ați făcut parastasul și ce mai e, îmi luați crucea și o aruncați, să nu mai aveți voi treabă cu mine, că eu mă descurc, da?”

La un moment dat, pe vremea împărătesei Ecaterina cea Mare, rușii au trimis niște corăbii cu soldați să-i ducă acasă pe oamenii ăștia ai noștri, care erau de calitate, harnici. Li s-a promis că li se dau înapoi pământurile din jurul Moscovei, numai să se întoarcă.

Majoritatea lipovenilor erau cantonați între Chilia și brațul Sulina. Au venit corăbiile după ei, dar, cum s-au rătăcit din pricina cețurilor, oamenii s-au adunat de peste tot în lotcile lor și le-au dat foc. S-au bătut, s-au omorât și, în cele din urmă, soldații rămași vii le-au luat de neveste pe văduvele celor morți.

Așa s-a născut satul Sfiștofca. La un moment dat avea 5000 de suflete, acum dacă mai trăiesc vreo 20 de familii.

Pe la 1830 au construit și o biserică din lemn, cu niște icoane foarte vechi, unele de câteva sute de ani. Erau icoane tradiționale făcute pe lemn de tei, care nu lucrează în timp, nu crapă vopseaua pe ele.

De patru ori s-a încercat furtul acelor icoane și, de fiecare dată, hoții au fost prinși și ele s-au întors la locul lor, în biserică. Treaba asta e un miracol, ți se și ridică părul pe ceafă când auzi poveștile. Vă spun numai una.

Mi-a povestit mie un polițist cum, odată, doi tovarăși, după ce au băut ei niște vodcă, au săpat pe sub biserică și au furat icoanele, fiindcă aveau un client din Germania care cică ar fi plătit bine. Le-au luat și au plecat cu barca. Pe drum, s-au certat, s-au bătut și barca lor s-a răsturnat. Dimineața, aduse de curenți, icoanele erau aici la noi, pe canal, lângă biserica lipovenească.

Le-a găsit un om și le-a dus la popa. Popa a aflat despre tărășenia de la Sfiștofca și le-a trimis înapoi. Mă întreabă polițistul: „Măi, câtă credință puteți avea voi de s-au întors icoanele alea în biserică de patru ori?” La noi, la lipoveni, și acuma, când intri la cineva, mai întâi te duci la icoană, te închini la Dumnezeu, apoi îi saluți pe cei ai casei. Există o ordine a lucrurilor.”

Povestea Mariei și a lui Simion (la gospodăria lor din Sulina, de pe malul stâng)

L-am căutat pe Mișu Pescarul. De negăsit. La fel pe Ion Timofan. Era plecat pe baltă, la Mila 8, unde are o căsuță și o gospodărie. Acolo pescuiește împreună cu soția lui. L-am întâlnit în schimb pe Dragoș, fiul lor. Își parca barca în fața casei. Vrea să devină pescar adevărat și poate, într-o zi, când va strânge ceva bani, întreprinzător.

Zice că i-ar plăcea să le arate turiștilor câte ceva din secretele Deltei, cum ar fi catargul unei vechi nave ascunse în stuf. Și să-i învețe cum se face un borș pescăresc adevărat, la ceaun, pe baltă. Cică poveștile Deltei nu se pot isca fără ciorbă.

L-am întrebat cu cine îmi recomandă să mai stau de vorbă. „Mătușa mea, sora tatei, stă mai sus pe stradă, înainte de fosta unitate militară. O să-ți placă de ea. E o femeie simpatică și povestitoare”.

Nenea Simion stă singur pe o bancă din fața casei, încercând să înmagazineze ceva din căldura zgârcitului soare de toamnă, care se ivește doar rar, când vântul alungă norii cum ai da la o parte, cu mâna, o perdea. Tanti Maria e undeva în grădină, aplecată printre straturi.

„Păi, ce să vă spun eu despre noi? Copiii, nepoții sunt toți cu slujbe bune, pe la București. Noi stăm singuri aici, deși avem și o casă la Galați. Aici e liniște, e frumos, peștele e proaspăt. Totul ne place aici, chiar și pisica asta albă, care a venit de undeva și acum s-a făcut a noastră.

Dar vai, astă vară a fost o uscăciune… Două luni de zile n-a plouat un strop de apă. Degeaba am pompat noi apa din canal să stropim căpșunii, că tot sfrijiți au rămas. Altele s-au făcut, slavă Domnului. Mărul ăla, îl vezi? Dacă ai ști mata ce mere face, ehe. Am trimis fetei o geantă întreagă.

Avem o grădină frumoasă, de toate avem, cămara e plină cu borcane de zacuscă, murături, siropuri. Anul ăsta am vândut cartofi și zeci de kilograme de ardei capia. Nu ne putem plânge de nimic, suntem mulțumiți.

Avem gârla noastră în fundul grădinii. E așa de frumos acolo, ca în paradis. Până mai ieri se plimba pe-acolo și o lebădă tare frumoasă, dar mă tem că a mâncat-o vulpea. Mergem acolo cu undița, stăm pe scăunel și în jumătate de oră prindem carași de prăjit pentru un prânz bun.

Tatăl meu a fost pescar, la fel și frații mei. M-a învățat și pe mine cum se pun vintirele. Odată am prins un somn de 8 kile, altă dată, un crap de 5 kile. Lemnele pentru la iarnă le culegem de pe malul Dunării, cu bărcuța.

Problema aici, pe malul stâng, e când mai dau foc la stuf și vântul împinge focul spre noi. Între stuf și casă e grădina, avem noroc cu ea. Și da, păpușa blondă e foarte importantă. Ea îmi păzește grădina, alungă fazanii, sperie graurii.”

Povestea Ilincăi M. (la școala primară, bibliotecă orășenească și centru cultural)

E o femeie măruntă și energică, cu o privire senină și albastră, pasionată de istorie și literatură, povestitoare profesionistă, înconjurată de saci plini cu cărți pe care le mută din vechea bibliotecă în cea nouă – o clădire clasică, frumoasă, renovată pe fonduri europene.

Face singură toată munca de sortare și aranjare a cărților pe rafturi, în ordine alfabetică. Nu este doar bibliotecară, ci și agent cultural voluntar. Tot acolo găzduiește trei expoziții de grafică și pictură, o mică expoziție de cărți grecești și un muzeu cu obiecte adunate de un colecționar local, domnul Gheorghe Comârzan.

Acum pregătește o lansare de carte.

„Sulina e toată numai o poveste, o poveste despre schimbare, moarte și renaștere. Cu ocazia Războiului Crimeii, în 1854, orașul, pe atunci parte din Imperiul țarist, a fost bombardat și incendiat de către flota britanică. Doar farul și biserica au mai rămas în picioare.

Apoi a fost primul oraș din România bombardat de ruși în al doilea război mondial. Au urmat nemții, în ’44. De fiecare dată a renăscut.

Pe vremea aceea, dacă ne uităm în vechile gravuri, observăm că gura de vărsare a Dunării era acolo unde acum e farul vechi, adică în mijlocul orașului de azi. În 1856 s-a înființat Comisia Europeană a Dunării, orașul a fost declarat porto franco și a intrat în cea mai fastă perioadă a lui.

Germenele Europei Unite aici s-a dezvoltat organic, la Sulina. Pe atunci, Charles Hartley, omul care e considerat părintele Dunării și artizanul canalului, studia curenții ca să știe cum să facă digurile în funcție de depunerile aluviunilor.

E interesant cum marea e ca un organism viu. Ce se întâmplă într-un punct al litoralului are ecou undeva. Dacă într-o parte crește pământul, în alta se corodează malul, curenții lucrează mereu. E un mister cum o să fie cu Delta și gura Dunării în viitor, din pricina aluviunilor și a nivelului de colmatare. Dragele cu care se adâncea mereu canalul au ajuns la casat – doar una, olandeză, mai lucrează.

Despre viitor ce să spun? Contribui și eu cum pot la construcția poveștii Sulinei. Mi-ar plăcea să-i fac un final fericit. Rădăcinile poveștii există, dar acum trebuie să avem grijă de crengi, de ramuri.

Nu te poți baza pe turismul sezonier, cel de două luni pe an. E nevoie de creativitate, de o reinvenție reală, de întrebări bine puse. Ce altfel de turism mai putem face? În ce putem fi noi buni cu adevărat? Poate ceva legat de pescuit, poate de observarea păsărilor, poate un turism mai eco, de protecție a naturii, că de-asta suntem Deltă, rezervație a biosferei.

Nu poți face nimic vandalizând, braconând, tăind canalele cu șalupe de mare viteză, speriind păsăretul. Sulina e o lume aparte, are o lumină cum nu mai găsești nicăieri, are o istorie fabuloasă. Depinde de noi, de fiecare, să nu rămânem doar cu istoria.”

Povestea lui Valentin L. (în cafeneaua Jean Bart și pe faleză)

E profesor de limba română. A organizat o tabără de astronomie, un concurs de șah la Sfiștofca și face parte din comitetul de organizare a Maratonului Deltei, care tocmai a avut ediția a cincea.

Am aflat multe lucruri despre Sulina de demult și cea de azi stând la o cafea și plimbându-ne pe un vânt care trecea prin tot omul. Tocmai acostase pe faleză un vas românesc nou-nouț. Profesorul l-a identificat imediat ca fiind unul de luptă, probabil pentru paza de coastă.

Mi-a arătat unde e heliportul, unde vor fi montate mitralierele. Apoi mi-a făcut cunoștință cu cel mai tare ghid din Sulina: Căpitanul Nemo și șalupa sa, Nemolina.

„Cifrele s-au inversat. Când am venit eu, în 2000, erau 830 de copii. Acum sunt 380. La ultimul recensământ erau declarați 3363, dar eu cred că în Sulina nu sunt mai mult de 2700 de oameni. O librărie nu ar avea cum trăi în aceste condiții.

În cele mai fericite perioade ale Sulinei, când orașul se întindea până la Mila 3, populația era, să zicem, 15-17 mii, dar mie, personal, cifre amețitoare de 30-40 de mii mi se par simple entuziasme locale.

Dacă vine vorba de Sulina, sunt prea multe locuri-cheie ca să pot face un top. La gura de vărsare, s-a format prin aluviuni o insulă, care e plină de păsări la cuibărit. E poate cel mai proaspăt și mai estic pământ al țării.

Acel loc e magnetic. Atrage o grămadă de lume. Doar că au apărut și reacții deja. Unii au zis: „Suntem ca niște soldați care intră cu bocancii, armele și aparatele foto într-o maternitate”.

Adevărul e că ne place să pășim pe tărâmuri vigine, să privim pe gaura cheii. Acum, aproape toate bărcile te pot duce acolo. Din păcate, așa numita Insulă a Păsărilor face deja parte din oferta turistică. Poți coborî, te poți plimba un pic, speria păsările și veni înapoi.

Mai e farul, mai e cimitirul, mai e povestea de demult a Comisiunii Europene a Dunării, mai e Jean Bart, sunt multe detalii mai puțin la vedere, care fac din Sulina o lume aparte.

Tomiță din Maliuc zicea: „Dâmbovița aia nu-mi place, mie îmi place să-mi curgă Dunărea, să scot undița pe fereastră și să dau la pește”. O apă mare te face să visezi, să vrei să ajungi departe. Labirintul din stuf e misterios. Stelele se văd ca nicăieri altundeva.

Există aici un soi de coeziune cu natura care te face să crezi că timpul nu mai curge, e veșnic. Pe mine aceste lucruri m-au cucerit definitiv.

Sincer, mă așteptam ca totul să se petreacă ceva mai accelerat, să văd străzile asfaltate, investiții și progrese rapide, dar așa e ritmul, lent, dictat și de mandatele primarilor.

Dar eu am răbdare, sunt optimist, paharul trebuie să fie mereu pe jumătate plin. Să înjuri întunericul e simplu. E mult mai greu e să aprinzi o lumină.”

Fotografiile îi aparțin autorului.

Avem nevoie de ajutorul tău!

Jurnalismul independent nu se face cu aer, nici cu încurajări, și mai ales nici cu bani de la partide, politicieni sau industriile care creează dependență. Se face, în primul rând, cu bani de la cititori, adică de cei care sunt informați corect, cu mari eforturi, de puținii jurnaliști corecți care au mai rămas în România.

De aceea, este vital pentru noi să fim susținuți de cititorii noștri.

Dacă ne susții cu o sumă mică pe lună, noi vom putea să-ți oferim în continuare jurnalism independent, onest, care merge în profunzime, să ne continuăm lupta contra corupției, plagiatelor, dezinformării, poluării, să facem reportaje imersive despre România reală și să scriem despre oamenii care o transformă în bine. Să dăm zgomotul la o parte și să-ți arătăm ce merită cu adevărat știut din ce se întâmplă în jur.

Ne poți ajuta chiar acum. Orice sumă contează, iar faptul că devii și rămâi abonat PressOne face toată diferența. Poți folosi direct caseta de mai jos sau accesa pagina Susține pentru alte modalități în care ne poți sprijini.

Vrei să ne ajuți? Orice sumă contează.

3€5€10€