Fotografiile îi aparțin autorului.

Probe de patrie: Iaşi

Cu fiecare nouă probă de patrie, încerc să mă conving că ideea nu e aberantă, că ţărişoara, cum e ea – imperfectă şi mutilată de o istorie când prea nedreaptă, când prea generoasă -, merită într-adevăr explorată, pentru că poate oferi surprize chiar în cele mai banale locuri cu putinţă.

Sunt ca boxerii groggy care, încercând să se motiveze pentru încă o rundă chinuitoare, îşi dau câteva palme, şoptindu-şi în barbă că e timpul să prindă acel croşeu fatal cu care să-și adoarmă adversarul.

Vă mărturisesc că e straniu să te trezeşti dis-de-dimineaţă într-un loc nou-nouţ, pe care nu ai habar de unde să-l apuci şi apoi, într-un timp scurt, să emiţi niscaiva păreri pertinente despre el și să-i faci măcar puţină dreptate, fără a fi ridicol şi arogant.

Multitudinea de senzaţii este trecută printr-un filtru personal năbădăios şi meteosensibil, apoi vine partea cu adevărat interesantă: cum ai putea, oare, să traduci acea stare în cuvinte, astfel încât cititorul să nu rămână captivul unor simple substantive (fiinţe, lucruri sau fenomene ale naturii), ci unei poveşti ca întreg? O poveste nu doar a ta, ci una care să devină un pic şi a lui.

29 iunie 2016, ora 6 dimineaţa. Astfel de gânduri îmi trec prin minte undeva între Paşcani şi Târgu Frumos, într-o cușetă pe care o împart cu trei necunoscuți. Stau pe spate în patul de sus, cu nasul la 28 de centimetri de tavan, și mă gândesc la noua mea țintă, dulcele târg al Ieşilor.

Afară, coline vaste cu viţă-de-vie alternează cu câmpuri arămii de grâu copt. Peisajul îmi aduce aminte, nu știu de ce, de pasul molcom al prozei lui Sadoveanu.

Atmosfera din interior, în schimb, capabilă să genereze un atac de panică chiar şi unui claustrofob amator, mă trimite la Caragiale. Chiar, oare cum ar arăta o combinație stilistică între aceşti doi autori preferaţi?

Avantajul mersului cu trenul de la Cluj la Iaşi – lung cât un zbor Bucureşti-Mumbai, cu tot cu escala din Istanbul – este că îţi oferă destul timp să aberezi pe o astfel de temă literară.

Din ea s-ar putea ivi câteva paragrafe purtând titlul de lucru „Baltagul Domnului Goe” (short horror story):

Sătul de trăncăneala mamițicii și a celorlalte două surate, Domnul Goe încuie ușa de la compartiment și trase perdeaua. Își dădu beretul niţel mai pe ceafă, respiră adânc și apucă baltagul pitit bine în locul pentru bagaje. Prima pe care o căsăpi fu Mam’mare, fiindcă avea gura cea mai mare.

La vederea sângelui de pe perdea, Mamițica și Tanti Mița se puseră pe urlat. Domnul Goe le izbi, orbit de furie, până când în compartiment se făcu o liniște de mormânt, tulburată doar de ritmul traverselor.

Balta de sânge care se lățea de sub banchetă amenința să iasă pe sub ușă, pe culoar. Domnul Goe rupse perdeaua de la fereastra compartimentului și o rulă, îndesând-o în fața ușii. Deschise fereastra, trase adânc aer pe nări şi, într-o stare de extaz, stătu aşa, cu ochii închişi, timp de două secunde fix.

Cu o mișcare rapidă, își azvârli în gol beretul, cu tot cu beletul de la pamblică. Se privi în oglindă şi îşi şterse stropii de sânge de pe faţă. Îndesă trupurile hăcuite sub banchete, își îmbrăcă trenciul peste hainele însângerate, apucă într-o mână valiza, iar cu cealaltă trase cu putere semnalul de alarmă.

Roțile scrâșniră violent și un urlet general străbătu vagonul. Pe culoar, câțiva călători căzură unii peste alții. În panica stârnită, nimeni nu-l băgă de seamă pe tânărul în trenci cenușiu care sări din tren și o luă cu pas măsurat peste câmp.

În câteva minute, trecu peste buza dealului, fără să privească o singură dată înapoi la trenul care tăia în două un câmp de rapiță. Mergând el așa, îi răsări în cale, ca din piatră seacă, o femeie îmbrobodită.

Avea glasul stins și obrazul pământiu. Îl apucă strâns de braț și, privindu-l drept în ochi, îl întrebă șuierat: „Ascultă, tinere, n-ai întâlnit cumva un om cu căciulă brumărie?”

Ca să-ţi dai seama de dinamismul unui oraş, e destul să suni la o pensiune oarecare. La Iaşi, am sunat în cinci locuri până mi-a răspuns cineva.

Un singur recepționer m-a sunat înapoi, după vreun ceas. Era o doamnă, proprietară a pensiunii ce-i poartă numele, și avea un glas mai blând-mămos decât curburile colinelor văzute din tren.

Atât de frumos, încât accentul moldovenesc de Iaşi merită să primească apelativul de „grai”. Am acceptat imediat toate condiţiile, fără să am habar pe unde o fi strada Stejar sau cartierul Tătăraşi.

7.30 Am două zile să bat oraşul şi să-l apuc de undeva. Gara proaspăt renovată, mică şi frumoasă, cu accente de arhitectură maură, se află într-o depresiune de blocuri și dă faţă cu un deal interminabil – celebrul Copou.

Prin gară mişună agenţi de pază cu figuri de alcoolici anonimi, în cămăşi albastre, de firmă, pe spatele cărora scrie mare, cu ortografie greşită, un nume american.

Dacă aş încerca să aflu a cui e firma, sunt aproape convins că aş putea da de vreun securist, bun prieten cu fostul primar Gheorghe Nichita, de vreun parlamentar campion la absenteism ori de ceva interlop specializat în trafic de ţigări fără timbru, pe filieră ucraineană. Cu mici excepţii, aşa e peste tot: băieţii se păzesc între ei.

După ce iau în primire cele câteva magazine cu specific atât de local, încât le regăseşti cam peste tot prin ţară, cum ar fi Slot Machines, Roulette sau Las Vegas, opresc la un colţ de stradă unde un domn impozant recită la microfon refrenul oricărui DJ de nunţi: doi-zece, doi-zece. Vocea lui reverberează în clădiri, printre care şerpuieşte un trafic lejer, încă netrezit din somn.

E o dimineaţă caldă şi excesiv de umedă. Sesiunea de examene s-a încheiat, iar concediile au început. Dintre cei peste 50.000 de studenţi, mulţi au cam plecat, iar şcolarii au luat vacanţă. Oraşul acesta pare să nu se grăbească nicăieri. Există în aer o lentoare specifică, una care te invită să-l iei la pas, în tihnă.

La nici 300 de metri de omul cu doi-zece, care nu avea habar pentru ce eveniment instalează staţia, dau peste o scenă aproape identică. E o piaţetă interesantă, lângă strada Râpa Galbenă, care are un rondou de flori în mijloc şi două rânduri de scări largi, cu o arhitectură clasică care face trecerea spre un nivel superior al dealului. Practic, seamănă cu o fortăreaţă cu balconaşe şi metereze. de unde poţi privi în jos şi în jur.

Acelaşi doi-zece, intonat acum de alt un glas, mă pune pe gânduri. Pare să se pregătească un eveniment important. Întreb. Nu ştie nimeni, nimic.

Mă învârt în jur şi caut indicii. Pe un stâlp e prinsă o placă mică, în şuruburi prea noi: „Piaţa evreilor martiri ai pogromului din iunie 1941”. Îmi cade fisa: azi, 29 iunie, se împlinesc 75 de ani de la tragedia din Iaşi.

E genul de subiect pe care, român fiind, nu vrei să-l rememorezi. Se ştie: avem tendinţa de a toaleta istoria, decupând feliile care ne convin. Ne complacem în clişeele călduţe de tipul poporului blând şi demn, mereu cu „pieptul la hotare”, în apărarea creştinătăţii, romanităţii, dacităţii, unităţii etc.

Suntem o insulă de latinitate înconjurată de un ocean slav și privim ameninţarea cu moartea drept în ochi, aidoma creştinilor din Colosseum în faţa fiarelor flămânde. Am rezistat, am rămas neatârnați, am stat cu fruntea sus – iată virtuţile noastre.

Ne place să fim martiri, dar nu torţionari. Victime, da, dar nu călăi. Ne place faza cu întorsul armelor, dar nu şi legătura bolnăvicioasă cu Germania nazistă.

Ne amintim de violenţa armatei horthyste din Ardeal, dar nu şi de violenţa cămăşilor verzi legionare. Nu vrem să știm că, la numărătoarea istoriei, ne dau cu rest vreo 400.000 de evrei ucişi sau deportaţi în lagărele de concentrare.

Doar atât merită spus: povestea Holocaustului n-a fost o poveste. E destul să-l citeşti pe Elie Wiesel sau să stai o zi la Yad Vashem, memorialul din Ierusalim, ca să înţelegi locul şi rolul românilor în această istorie de un neînchipuit tragism.

E destul să-ţi aminteşti de regele danez şi de supuşii lui, care s-au solidarizat cu evreii, purtând cu mândrie steaua galbenă pe piept, sau de regele bulgar Boris al III-lea, care a ascultat de capii curajoşi ai Bisericii lor Ortodoxe, refuzând să deporteze 50.000 de evrei, ca să înţelegi că istoria e şi ea o alegere conştientă, nu doar rezultatul unui destin implacabil.

Mă întorc în piaţă şi la modesta plăcuţă de tablă. De stâlp e rezemată o scară. Un cetăţean urcă şovăielnic și înveleşte placa într-o pânză albă de care atârnă un fir.

Asist pentru prima oară în viaţă la învelirea unei plăcuţe comemorative.

9.50 Dintre toate discursurile rostite vreme de trei ceasuri, cât a durat inaugurarea celor două pieţe – cea a „Evreilor martiri” şi cea botezată „Drepţi între popoare”, destinată celor 7 români care şi-au riscat vieţile pentru a salva numeroase suflete de la moarte -, se desprinde portretul unui om.

Are 94 de ani. În mâini ţine o geantă mică, neagră. E un bărbat mărunt, foarte demn şi perfect articulat în rostire. Istoria lui este exemplară pentru miile de oameni ale căror vieţi s-au schimbat radical într-o dimineaţă la fel de călduroasă din urmă cu 75 de ani, rămasă în istorie drept Duminica Neagră.

Numele nonagenarului este Iancu Ţucărman şi iată, pe scurt, povestea lui de supravieţuitor al pogromului de la Iaşi, în care au fost uciși circa 13.000 de nevinovaţi:

Suntem în 1940, iar peste 30% din populaţia Iașului e formată din evrei. Există, prin urmare, zeci de sinagogi, orchestre, ba chiar şi un teatru idiş. În această dimineaţă de duminică, Iancu, un tânăr elevat în vârstă de 19 ani, pasionat de muzică şi filozofie, se gândește să-şi ia o haină de ploaie, fiindcă nu se ştie. Vremea pare schimbătoare.

Sunt chemaţi cu toţii la chestură. Cu braţele ridicate deasupra capului, mărşăluieşte alături de tatăl lui. Oraşul e pustiu. Oamenii s-au ascuns care pe unde. De la ferestrele deschise, ofiţerii germani, afabili, fac poze.

Pe străzi sunt doar militari și legionari în cămăşi verzi. Evreii sunt scuipaţi şi insultaţi. Nu le vine să creadă.

Un soldat îi smulge lui Iancu ceasul de pe mână: „Dă-l încoace, jidane, că oricum n-o să-ţi mai folosească”. Ceva rău pluteşte în aer.

Tatăl îl linişteşte pe Iancu spunându-i în idiş ceva profund religios: „Fie acest ceas o jertfă în schimbul sufletului tău”.

Cu repeziciune, se petrec lucruri ce, până mai ieri, păreau de neimaginat. Pe sub poarta chesturii curge un râu de sânge. Pe străzi zac morţi uitaţi. De frică, nimeni nu-i revendică. Două garnituri de tren cu destinaţiile Podu Iloaiei şi Călăraşi sunt transformate în camere de asfixiere.

În vagonul de vite unde nimereşte Iancu sunt înghesuite fix 137 de persoane. O mână cu un ciocan bate în cuie fereastra, singura sursă de aer. Un cui mare străpunge lemnul. Elegant şi calm, Iancu îşi agaţă haina de ploaie în el.

Ştie că din vagon vor scăpa cu viaţă doar cei în stare să-şi păstreze cumpătul şi încrederea până la capăt. Doar că nimeni nu ştie unde va fi acel capăt.

Nu trece mult şi începe agonia. Oamenii se dezbracă, se agită, strigă: Apă! Aer! Cei rămaşi vii ajung să calce pe un strat tot mai gros de morţi. Doar opt scapă din acel vagon.

Când uşile se deschid, șapte dintre ei se aruncă spre bălţile din jur şi liorpăie din apa tulbure. Al optulea, Iancu Ţucărman, găseşte o baltă cu apă curată mai încolo, în iarbă. Îngenunchează.

În aplauze leşinate de căldură, festivităţile se încheie. Cu o cravată roşie şi un costum dandy, croit impecabil, primarul cel nou, fostul vice al lui Nichita, e vădit enervat de vântul chitit să-i strice freza dată cu gel.

În intersecţie, fără să aibă habar ce-i cu mica lume de pe trotuar, doi isterici claxonează, convinși că au prioritate. Fără să-şi pună mâna la gură, un bodyguard înalt şi blond, cu ochelari negri de firmă, cască vast, ameninţând să înghită onoratul auditoriu, cu tot cu delegaţia ambasadei israeliene în România.

Iancu Ţucărman, în cămaşă albă şi cu şapcă de baseball pe cap, se întoarce și pleacă în pas vioi, cu mâinile la spate, ţinându-și mica gentuţă neagră ca pe un bun de mare preţ.

Păşesc o vreme în spatele lui, cu sentimentul că mi-a făcut cadou, fără să ştie, o mare lecţie de viaţă.

Urc fortăreaţa de pe strada Râpa Galbenă şi dau într-o intersecţie forfotitoare. Pe vremuri, înainte de a se construi gara, larga vale a Bahluiului, care se întinde spre stânga, era un soi de zonă lacustră, plină de păpuriş, stufăriş, raţe şi becaţe.

Era un loc care-i plăcea lui Eminescu, pentru că se potrivea, probabil, spiritului său înclinat spre meditaţie.

Duhul lui Eminescu e cumva întreţesut în fibra acestui Iaşi, încărcat de lirismul oraşelor aflate – cum ar zice Noica – „mai lăturiş” pe harta ţării, într-un loc nu tocmai central sau la confluenţa unor spaţii-cheie. Poate tocmai în această autonomie superbă, trăgând a solitudine nepăsătoare, rezidă farmecul lui.

Pentru Creangă, bunul prieten al lui Eminescu, Capitala era sinonimă cu iadul, era hăţişul în care te puteai pierde pe vecie, înghiţit de munteni alunecoşi, în care nu puteai avea încredere.

E interesant epistolarul lui Creangă către prietenul său care, după ce fusese pe rând gazetar, sufleur, revizor şcolar şi bibliotecar, ajunge, la îndemnul lui Titu Maiorescu, jurnalist politic la Timpul, în Bucureşti.

Misivele lui, de o inegalabilă tandreţe, sunt o rugăminte subliminală pentru întoarcerea poetului la origini, la spaţiul care l-a consacrat, în şedinţele de la Junimea, urmate de dezbaterile fără număr, cu carafe de vin, de la vestita cârciumă a vremii, Bolta Rece – încă funcţională.

„Bădie Mihai, ai plecat şi mata din Ieşi, lăsând în sufletul meu multă scârbă şi amăreală. (…) Nu pot să uit acele nopţi când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Ieşul nostru uitat şi părăsit de toţi. Şi dimineaţa când ne întorceam la cuibar blagosloviţi de aghiazma cea fără prihană şi atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, de parcă cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi.”

11.20 Faptul că Eminescu a fost bibliotecar, trăind printre cărţi „ca un budist retras în trecut”, mă împinge aproape involuntar pe poarta Bibliotecii Centrale Universitare care-i poartă numele.

E o clădire renovată, cu coloane ionice şi cu o îmbietoare cupolă de unde, prin geamurile mici, poţi vedea roată tot Iașul, inclusiv cele 7 coline pe care stă, fix ca Roma. Holul e impresionant: marmură de Carrara şi mozaic veneţian. Chiar deasupra scării de la intrare se află statuia de bronz a Regelui Ferdinand I.

Cu capul dat pe spate ca să studiez tavanul, nici nu apuc să-i explic bine portarului ce caut, că şi primesc gratis un generos tur ghidat.

În jumătate de oră, aflu de la doamna Mihaela Ulman informaţii şi detalii despre istoria Bibliotecii, în timp ce sunt plimbat prin aule, săli de lectură, în cupola cu ecou, dar și în sala de concerte, unde diseară e programat un concert comemorativ pentru victimele pogromului, cu Mozart, Verdi şi Brahms pe afiş şi Edit Arva la pian.

Istoria acestui impresionant fond de carte, găzduit azi în clădirea Fundaţiunii Regele Ferdinand I, începe pe la 1640. Biblioteca e una dintre cele mai importante păstrătoare de manuscrise şi cărți vechi, cum ar fi Cazania lui Varlaam, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, a lui Dosoftei, sau Divanul lui Cantemir.

Mi se face o poftă teribilă să intru în pântecele acestui labirint, noroc că nu primesc aprobare de la stăpânire; sunt sigur că acolo mi-aş pierde capul, laolaltă cu ore fără număr.

Ca să poţi scrie ceva despre un oraş, se cuvine să-l umbli, să te mişti cu o oarecare viteză, combinată cu o curiozitate bine temperată. Când ai doar două zile la dispoziţie, nu-ţi permiţi răsfățuri precum labirintul Bibliotecii Centrale sau mirositul florilor pe cele 88 de hectare ale Grădinii Botanice „Anastasie Fătu”.

Nu ai timp de meditat la Bojdeuca lui Creangă şi nici de Muzeul memorial „Mihail Sadoveanu”, aşa că le pui doar un asterisc imaginar pentru cândva. Te tăvăleşti rapid în presupuse obiective turistice, ca o vrăbiuţă în colbul drumului, şi zbori mai departe.

Mă dezmeticesc, aşadar, imediat ce ies la căldură şi iau la pas Dealul Copou, pe bulevardul Carol I, cu sentimentul că sunt pe urmele istoriei.

Acest bulevard vast, străjuit de clădiri de patrimoniu – cum ar fi, de exemplu, impozantul Palat al Oştirii sau cochetul Institut Francez – una mai frumoasă ca alta, găzduind universităţi, muzee, case memoriale sau diferite instituţii, pare a fi coloana vertebrală a acestui oraş.

Doar dacă te apuci să numeri statuile şi busturile, ești copleșit. Cred că sunt de ordinul sutelor. Până la urmă, vorbim de capitala a 600 de ani de istorie a Ţării Moldovei, cu domnitori, boieri, oameni de cultură şi ctitori de tot felul. E aproape imposibil să-i faci dreptate.

Învăluit în mirosul perfect de tei, mă mişc ca o felină prin păduri bătrâne, luând la cunoştinţă îndrăgostiţi pupându-se, şahişti cu mintea încetinită de căldură, un cetăţean proaspăt scăpat din spital povestindu-i unui prieten aventurile la terapie intensivă şi un cuplu de vârsta a treia încercând să descifreze tainele touchscreen-ului de la telefonul primit cadou de la copii. El ar vrea neapărat să facă o poză. Drăcia, însă, nu prea răspunde la comenzi.

În cele din urmă, ca în slow-motion, el, îmbrăcat tot în alb, se depărtează şovăielnic câţiva paşi şi îi face o poză ei, care, în rochie înflorată şi cu pălărioară şic, stă pe bancă și zâmbește ca din alte vremuri. Apoi, fericiţi, se bagă la umbră să privească la ecran. Râd.

Revista Pressei

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt curios

În mijlocul Grădinii Copou dau peste o clădire de tot hazul – Casa de Cultură a Municipiului Iaşi „Mihai Ursachi”. În materie de arhitectură, în special când venea vorba despre case de cultură, comuniştii dovedeau un umor involuntar remarcabil.

Unghiuri ascuţite, ferestre alandala, proporţii dubioase, scări în spirală năvălind spre cer, totul din beton scorojit, mirosind de la o poştă a fuşereală şi igrasie. Deşi relativ mică, această clădire aspiră spre monumental la fel cum câinele meu de-o şchioapă se crede ceva neam de lup.

Îndrăzneaţa clădire, un adevărat naufragiu al (supra)realismului socialist, străjuită de un paznic cu umeri căzuţi, care soarbe cu buze ţuguiate o cafeluţă de automat, mai e şi tapetată cu afişe de poeţi, biografii şi fragmente.

Se pare că exista cândva un program special (Copou, Parcul Poeziei) de recitat poezie în difuzoare la anumite ore ale zilei, prin rotaţie.

Fac greşeala să-mi propun alegerea unui poet preferat din cei peste cincizeci, majoritatea contemporani. După vreo oră de plăcută alunecare în visare, votez cu un poet originar tocmai din Iași care, recunosc cu ruşine, mi-era necunoscut până acum: Adrian Alui Gheorghe.

Iată fragmentul meu favorit din poemul „Omul giruetă”:

„Dar, fiule, pe lumea asta se petrec lucruri grave / poate să-ţi moară papagalul de exemplu / sau poate că floarea ta preferată să scoată un boboc otrăvit / poate să te surprindă un cutremur în timp ce dai rest / unei iubiri – un rest de viaţă desigur / poate să-ţi moară câinele cel cu care ai vânat vreo iluzie / numai vezi într-o zi că îi e rău, îi e rău, nu mai latră / nu-l mai interesează bucata de soare însângerată din faţa casei / Sunt multe alte lucruri pe care nu ţi le pot explica / pentru că ele sunt ca apa fântânii, tot izvorăsc de undeva / fără să ştii unde se duc în sfârşit.”

14.45 După acest episod de reverie, e timpul să amuşin teiul lui Eminescu. Figura poetului e peste tot, de fapt. În jurul personalităţii sale a pivotat toată campania pentru Iaşi – Capitală culturală europeană, păcat că poetul nostru naţional e cvasi-necunoscut în Europa, fiind cam imposibil de tradus.

Pe un afiş mare cu imaginea clasică a Luceafărului nepereche, Rebeca și Adi s-au semnat cu marker. Eminescu să îi judece. La fel şi pe harnicul muncitor care decupa cu o drujbă gardul viu din spatele statuii, stricându-mi momentul solemn şi contaminând mirosul de tei cu cel de benzină.

Părăsesc Copoul şi umblu vreun ceas în căldură în căutarea zonei pietonale. Din mers, îmi notez reclamele la evenimente şi festivaluri.

E uimitor pentru mine cât lirism poate aduna acest oraş: festivaluri de educaţie, de şah, de poezie, plus un festival al florilor de tei şi unul coral de tineret, organizat de, ţineţi-vă bine, Asociaţia Iubire şi Încredere.

Beau din mers un latte la o „Coffee Tărie”, halesc o patiserie de „La Mămuca” şi mă aştept să dau după fiecare colţ peste Bojdeuca Bistro. Dau, în schimb, de o pizzerie având ca slogan ceva foarte neaoş: „Păli-v-ar foamea!”

Ei bine, când credeam că acest tip de umor gastronomic e pur accidental, citesc următoarele reclame desenate cu cretă lângă terase: platou Chilipirul pofticiosului, Zdrobşâtură di pătlăgeli sau Gobăiţă cu chiperi în zămuşcă di muştar.

Evit cu graţie oferta şi dau o tură pe la Teatrul Naţional, superb renovat, inaugurat în 1840 de o triadă de forţă: Alecsandri, Kogălniceanu, Negruzzi.

Trupa lui Costache Caragiale deschidea stagiunea cu cea dintâi piesă cu subiect românesc – „Farmazonul din Hârlău”, ceea ce îmi strecoară în suflet gândul de a da mâine o fugă până acolo.

Mă chiorăsc la Palatul Roznoveanu, actualmente sediu al Primăriei, apoi, lovit de moleşeală, mă refugiez la răcoare prin curţi de mănăstiri şi biserici. Oferta de suveniruri e vastă şi ea: merge până la insigne cu Arsenie Boca.

Oferta în materie de spiritualitate e mai năucitoare decât cea culinară. A te apuca să iei la analizat şi comparat peste 20 de lăcaşe de cult aflate într-un spațiu de maximum 3 kilometri pătrați ar însemna o îndrăzneală prea mare.

Asist la o bucată din slujbă la Catedrala Mitropolitană, în timp ce stau cuminte la coadă, alături de pelerini, la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, ocrotitoarea Iaşilor şi a Moldovei, sărbătorită anual pe 14 octombrie în poate cel mai grandios pelerinaj din sud-estul Europei.

Biserica Trei Ierarhi, strania ctitorie a domnitorului de mare angajament Vasile Lupu, cunoscut poftitor de fast şi strălucire, e un monument unic. A fost cândva poleită cu foiţă de aur, până au afumat-o turcii.

Se pare că meşterii care au lucrat-o au fost de mai multe naţii; cert e că brâiele de basorelief nu seamănă unul cu altul şi în ele se regăsesc motive georgiano-armene, ba chiar arabo-otomane. Oricât de blasfemiator ar suna, recunosc că mie mi-a amintit un pic de Taj Mahal.

Îi tot dau târcoale acestei minuni de dantelărie în piatră, în timp ce un paznic mă urmăreşte suspect cu privirea.

În interior, mă reculeg cu o oarecare emoţie la mormântul lui Dimitrie Cantemir, domnitor neinspirat, însă inspirat autor al Istoriei Ieroglifice, alegorie politico-socială despre lupta pentru putere şi aplecarea spre corupţie şi sforării a boierimii – o lucrare deosebit de actuală, deşi a fost scrisă în 1705.

18.20 După atâta spiritualitate înaltă, urmează o binemeritată refacere omenească în marele loc de pierzanie numit Palas Mall, pe unde cică se perindă toată Moldova.

E construit strategic chiar lângă celebrul Palat al Culturii, cu largul concurs al autorităţilor. Beau o cafea, mă scutur rapid de acest intermezzo monden ca de un vis urât şi mă avânt înapoi în braţele culturii şi istoriei.

Degeaba reuşesc să pătrund în marele Palat, având vreo 298 de încăperi, că nu prea reuşesc să trec de portarul care, cu personalitatea sa marcantă, ocupă tot holul.

Cică toate cele patru muzee s-au închis, că, de vizitat, aşa, de capul meu, nu prea merge, că, pentru o privire din turn, bilete nu se dau, „da-i daţi 10 lei la băiat”, care băiat apare undeva pe sus, ca în scena balconului din Romeo şi Julieta, însă nu se lasă înduplecat.

E târziu, tre’ să plece. Mă mulţumesc cu holul și cu privitul de afară în detaliu, vreme de vreun ceas. Stilul neogotic imaginat de arhitectul român I.D. Berindei e jovial şi prietenos, cu accente monumentale, care însă nu te copleşesc.

Proaspăt redat lumii după o lungă perioadă de renovare, Palatul Culturii, început de Regele Carol I şi inaugurat de Ferdinand I în 1926, e pur şi simplu strălucitor. Musai de revenit.

20.40 Seara, înfrânt de umblătură şi burduşit de informaţii, mă retrag la garaj, într-un taxi galben, ocazie cu care aflu unde locuiesc eu în Tătăraşi.

Şi mai aflu de la şofer că, pentru cetăţenii romi din zona Palas Mall, e nevoie de „oleacă di ordine”, că două maşini care s-au ciocnit se cheamă că „s-au boţât” şi că „fenomenele astea meteo ciudate, cu vijelii şi grindină, nu sunt paranormale, ci controlate şi comandate prin tehnologia secretă Haarp”.

Rupt, mort, îngân „Da” la orice. Dau tot Iaşul meu pentru un duş.

30 iunie 2016, 8.20. Nu mă dezmeticesc bine şi îmi dau seama că mă aflu cu pensiunea nu departe de un patrulater spiritual, care merită o atenție aparte: bisericile Sfântul Sava, Bărboi și Armenească, împreună cu Mănăstirea Golia, unde a slujit o vreme diaconul Ion Creangă aka Popa Smântână, căruia numai la cele sfinte nu prea îi stătea capul, drept pentru care a şi renunţat la preoţie, după divorţ.

Simt că aşa e Iaşul adevărat, cu lăcaşuri de închinare la tot pasul, deci trebuie să te adaptezi. Deşi temperatura de afară seamănă un pic cu Havana din timpul verii, intru pe poarta mănăstirii, nu înainte de a bifa un clişeu fotografic, acela de a încadra biserica toată în bolta intrării. Se zice că perspectiva din Turnul Golia merită atenţie.

Odată cu mine intră un frate creştin înţelept şi prevăzător, purtând un ditai petul de bere la 2,5 litri, perlat ca în reclame de rece ce e. Un călugăr cu figură severă răsare din nişte tufe: „Da, ce-ai acolo, apă?”. „Uo să fii cald azi, dom’ părinte…”, răspunde fratele, cu un zâmbet de păcătos profesionist.

Biserica e renovată, frumoasă foc, cu accente renascentiste atât în arhitectură, cât şi în pictura originală, din care au rămas doar mostre. Turnul, cu scară în spirală, clopote, uşă grea de fier şi casă de bilete, a fost refăcut pe fonduri.

O doamnă încă netrezită bine din somn, ţinându-se de o cană mare de cafea, urcă alături de mine până pe terasa de sus, povestindu-mi detalii legate de biserică, împrejurimi şi traducându-mi ce se vede de sus. De acolo îmi aleg următoarea ţintă: biserica armenească.

Sunt fascinat cum renasc și radiază lumină aceste oaze, aparent sufocate de supermarketuri și blocuri cu zece etaje. E, poate, una dintre cele mai interesante caracteristici ale Iaşului, aşa cum îl pot percepe eu, ca străin de oraș.

Aceste lăcaşuri nu sunt muzee, spaţii convenţionale, ci sunt vii, respiră. Oamenii vin în cel mai firesc mod, îngenunchează, citesc rugăciuni. Le folosesc cum trebuie, la ce trebuie.

O femeie grăbită îşi leagă năframa roşie pe aleea de la intrarea în biserică, o tânără în negru stă lipită cu fruntea de piatră, citind într-un contrafort, la umbră, la fel cum se stă la zidul vechi al Ierusalimului, iar în interior, printre alţi oameni de toate felurile, un poliţist îngenuncheat pironeşte cu privirea o icoană.

La peretele cu Facerea lumii din biserica armenească am zăbovit îndelung: are un umor subliminal absolut nepreţuit.

12.40 Dar literatura mă împinge din nou spre spaţii imaginare. Pe la prânz, când e cald rău, îl implor pe Alex Enăşescu, minunatul nostru coleg cu a cărui Revistă a Pressei ne începem dimineţile de luni până vineri, să mă ducă cu maşina, 75 de kilometri, până în Hârlău.

„E ocazia vieţii mele”, încerc eu să-l ademenesc. El mă priveşte suspicios: „Dacă ţii neapărat…”

Îi expun pe scurt cele trei motive ale mele:

1) Puţini ştiu că, pe la 1400, curtea domnească din Hârlău a fost, vremelnic, capitala Moldovei.

2) Am citit undeva, în descrierea unui evreu bătrân, despre ritualul de dimineaţă al sacagiilor. Aduceau apă din mai multe izvoare, cu caii, în poloboace cu capac care conțineau până la 200 de litri.

Interesant e că gradele de calitate ale apei erau destinate societăţii bine stratificate de atunci. Total nedemocratic, boierii obişnuiau să bea apă mai rece şi mai bună decât pălmaşii.

3) Am citit în facultate, cu un zâmbet strâmb, piesa „Farmazonul din Hârlău”, a lui Vasile Alecsandri. Ea este, practic, actul de naştere al teatrului românesc la 1840.

Doar că sărmanul Alecsandri, prin natura sa, nu prea are umor, deşi a ţinut morţiş ca piesa lui să fie o comedie despre năravurile vremii. Adică piesa ar putea fi simpatică doar dacă marele Caragiale nu ar fi existat.

Pe foarte scurt, într-însa ni se descrie povestea unui provincial dornic de parvenire pe nume Pestriţ, care vine la Iaşi decis să se însoare cu o fată de bani gata, doar că încape pe mâna unor boiernaşi puşi pe farse.

Aceştia îl prostesc că nu poate pătrunde în societatea înaltă fără a trece mai întâi printr-o lojă francmasonică (adică „farmazonică”). Drept urmare, improvizează un haios ritual de iniţiere, după ureche, într-o pivniţă jilavă, unde se amestecă scene de vodevil cu ocultism şi niţică magie.

Totul devine o aiureală din care Pestriţ iese atât de şifonat, încât se întoarce cu buza umflată în Hârlăul natal.

Ei bine, aşa cum bănuia Alex, în oraşul Hârlău, numărând azi vreo 10.000 de suflete, nu se întâmplă absolut nimic, în afară de faptul că se bagă uriașe ţevi de canalizare în sunet de picamere.

În rest, case amărâte printre blocuri cu patru etaje, câteva magazine anoste, tuciurii cu poftă de vorbă care beau bere la umbră, şi cam atât. Ah, şi ar mai fi notabilă scena în care mânzul Cezar suge de la mama lui, înhămată la căruţă pe marginea drumului, în timp ce pe lângă ei trece alene, ca un iaht al şoselelor, o Dacie break ca o roşie prea coaptă.

În centru, un bust de domnitor, o biserică în reparaţii capitale şi o primărie închisă.

Singurul loc deschis şi răcoros e Muzeul Viei şi Vinului, al cărui ghid, domnul Tincu, poate povesti în dulcele grai moldovenesc pe mai multe viteze, în funcţie de cât de neadormiţi sunt ochii vizitatorului.

Iar la final, chiar în beci, poate face un pic de marketing cu diferite soiuri de vin bun la doar 18 lei sticla. Noi ne-am rezumat însă la povestea vinului frumos, împletită cu povestea omului, de la naştere la mormânt.

Aş mai putea povesti mult şi bine despre satele prin care am trecut, despre peisaje, ciuturi la întretăieri de dealuri, turme de oi şi nesfârşite podgorii.

Sau aş putea povesti despre Conacul Polizu cel proaspăt renovat şi ascuns după o buză de culme din Maxut, în a cărui curte umblă la liber o căprioară cu ochi umezi, fix ca aia imaginată în poemul lui Labiș.

Aş putea povesti despre neasemuita Avicola care vinde „pui zburaţi” sau despre umorul primarului din Balş, care a făcut un parc de joacă monumental şi inutil, cu fântână arteziană decorată cu mătasea broaştei şi panouri solare pe un fel de mlaştină semi-asanată, unde un cârd de gâşte lipăie fericite pe lângă toalete ecologice pline-ochi.

Însă e vremea să mă întorc în târgul Ieşilor, la Bolta Rece, și să-mi revin „la un borşişor”, după cum rememora Vasile Ernu într-o postare.

16.20 Trec prin local, dar aleg terasa. E un loc simpatic, cu specific românesc, dotat cu un kitsch bine ponderat, unde motivele folclorice se îmbină cu bârne de lemn lăcuite excesiv.

Doar secțiunea de vinuri are 9 pagini, iar traducerea în engleză a mâncărurilor româneşti e de tot hazul: chicken ciulama sau moldavian pârjoale.

Când citeşti descrierea la pârjoale şi te gândeşti că ai putea mânca aşa ceva pe căldura asta, te apucă spaima. Aşa un meniu ar putea doborî chiar şi un taur sănătos, fără hipertensiune arterială.

Altfel, borşişorul de legume ales de mine e cu de toate, la fel şi papanaşii cu tot cu diminutive: smântânică şi dulceaţă. Nu insist, dar, vreme de un ceas bun, mi-am imaginat cum o fi fost la Bolta Rece pe vremea când Eminescu scria pe colţ de masă cronici la tot felul de evenimente la care nu participa, secondat de hâtrul său amic Ion Creangă.

17.40 Închei cu o vastă plimbare de adio pe străzi deja cunoscute, pe bulevarde unde se înalţă faraonice hoteluri de stat, prin librării arhipline, prin parcuri mici în care tineri junimişti în vacanţă beau bere, versifică ad-hoc pe ritmuri de hip-hop şi privesc aspiranţi la un kick-flip reuşit pe placa de skate, ascultând cum bate ceasul din Palatul Culturii ora 6.

Totul se încheie cumva rotund, de unde a început: la cimitirul evreiesc din cartierul Păcurari unde, aşa cum bănuiam, ajung pe asfalt proaspăt turnat în cinstea delegaţiei Ambasadei Israelului.

Paznica locului, o femeie deloc amabilă cu străini care n-au kipa pe creştetul capului, își face intrarea ca-ntr-un film de Tarantino, înconjurată de cel puţin 15 câini de diferite rase şi dimensiuni, care latră deodată. Ţipă la ei să tacă şi mă măsoară atent. Cu un gest, îi împrăştie care-ncotro.

E ghidul cimitirului de mai bine de 30 de ani. Trăiește într-o clădire veche, cu geamuri murdare. Mi-aş da o mână să pot pătrunde în acel sanctuar şi să-i aflu în tihnă povestea, dar nu poate fi vorba.

Aflu ulterior că o cheamă Olga Chimir. A fost mezzo-soprană la Opera Naţională şi ştie totul despre morminte, unele vechi de pe la 1600. Pare că nu a zâmbit nimănui de ani de zile. Nu se putea personaj mai potrivit ca gardian al memoriei.

Pe mine, nefiind evreu, mă scuteşte de orice taxă de vizitare şi mă expediază rapid pe aleea cu mai puţini câini, în pădurea cu sute de monumente denumită oficial „Parcela eroilor căzuţi la datorie în războiul pentru întregirea României 1916-1918”. Alături se află monumentul dedicat morţilor din iunie 1941, care pare un vast sicriu pe capacul căruia e încrustată steaua lui David.

Pe placă sunt așezate pietre de aducere aminte, aşa cum am văzut că puneau evreii ortodocşi pe mormintele de pe Muntele Măslinilor, în Ierusalim. Mă învârt vreo 10 minute, căutând o piatră cât de mică. Nimic.

Tot ce găsesc e un bulgăre de ciment grunjos, rămas de la ceva construcţie. Bun şi el. Îl aşez lângă celelalte, mă întorc şi ies pe poartă. Asta a fost. Iaşi, over and out.

Palatul Culturii din Iaşi. Foto: Voicu Bojan
Micile tale donații ne ajută să existăm. Dacă cititorii PressOne ar dona doar 5€ pe an, noi am putea aduce în fața ta de cinci ori mai multe soluții la problemele României.
Vrei să ne ajuți?
Prin card sau PayPal:
O singură dată
Lunar
5€
10€
25€
50€
Prin cont bancar:
RO54 BTRL RONC RT02 4298 9602

Fundația PressOne
Banca Transilvania, Sucursala Cluj-Napoca

Redirecționează:
20% din impozitul pe profit al companiei

Din taxele pe profitul companiei tale, poți alege ca până la 20% să meargă către echipamente video și reportaje, nu către stat.

Descarcă draft-ul contractului de sponsorizare de AICI. Completează-l cu datele companiei și suma. Trimite-l la marketing@pressone.ro.

*Baza legală poate fi consultată AICI.

2% din impozitul pe salariu

Din taxele pe salariul tău, poți alege ca 2% să meargă către articolele noastre și newsletterul Revista Pressei, nu către stat.

Descarcă formularul de AICI.

Depune-l la ANAF până pe 15 martie sau trimite-l până pe 1 martie la adresa: Bld. Eroilor, nr.1, ap.11, Cluj-Napoca, jud. Cluj. Și îl depunem noi.

REVISTA PRESSEI

Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.

Sunt Curios
Celemaicititearticole
Loading...
Loading...
Loading...
Loading...