Probe de patrie: Huedin, județul Cluj

Patria în care te naști nu ți-o alegi, ci, într-un fel, te alege ea pe tine. Afli că te-a primit la sânul ei doar după ce faci ochișori. Și, dacă ești binecrescut, e frumos să zici, măcar uneori, Săru’mâna.

De pildă, cum ar fi să o lași să decidă ce povestești despre ea?

Atunci Patria s-ar asemăna cu un mare bazin olimpic, iar tu ai fi ca un laborant în halat, înarmat cu o eprubetă, apropiindu-te de culoarul unu. Te-ai apleca, ai lua o probă și apoi, la microscop, te-ai minuna de microorganismele care mișună prin ea.

2016 va fi anul a 12 povești călătoare . Lună de lună, la o dată aleatorie, voi merge în gară la ore diferite ale zilei. Mă voi așeza la rând și voi cumpăra un bilet către destinația aleasă de necunoscutul din fața mea.

Voi pleca în acel loc și, de acolo, întocmai ca laborantul de mai sus, voi lua o „probă de patrie”.

Vreme de o zi sau două, lăsându-mă în voia sorții, voi explora zona încercând să-i scriu povestea, dacă se poate din mers. În maximum 48 de ore de la plecare, călătoria ar trebui să se încheie. Iar eu să mă întorc la mica mea lume previzibilă și ternă, unde obiectele îmi sunt familiare, cunosc fiecare colțișor, chiar și pe întuneric, și câinele dă din coadă când intru pe ușă.

Voi lua cu mine carnețel și pix, telefon, laptop, GoPro și un aparat foto cu două obiective fixe. Voi avea grijă să las acasă toate ideile fixe, prejudecățile și, mai ales, frica de necunoscut.

 *

5.35. Plouă de rupe și este atât de dimineață, că e încă noapte. Cafetiera, periuța de dinți, ușa, toate țipă: „Stai locului, acasă!”

Ai putea bea un ceai cu lămâie. Ai putea citi în pat. Ai putea merge la înot și apoi să te topești într-o saună. Ai putea… Doar că ți-e scris: azi trebuie să pleci, să fii pe drum.

Unde? Oriunde. De ce? Ca să spui o poveste. E simplu, trebuie să pleci și să nu privești înapoi. Gara e la doar 12 minute de mers sprințar, prin ploaie.

„- Dați-mi, vă rog, un bilet identic cu ultimul pe care l-ați emis.
– Cum adică, la Huedin?
– Exact.
– Șapte lei cincizeci, linia patru.
– Vă mulțumesc.”

Constați pe această cale că, deși, în general, cu El nu e de glumit, Dumnezeu, în mare mila Sa, posedă un acut simț al umorului.

Trenul meu avea ca destinație finală Budapesta. Noroc că fata de dinaintea mea pleca doar 50 de kilometri mai încolo, la o oră de mers.

7.48. Trenul oprește în gara Huedin și stă doar un minut. În mica sală mică de așteptare nu așteaptă nimeni, fiindcă pereții emană un frig umed, cu iz de ciment.

Încerc să trag de timp, doar-doar se oprește ploaia. Unde să ieși așa, mai ales când nu ai habar unde te afli și nu ai nici o țintă spre care să te îndrepți, în afară de micul oraș Huedin, anost și cam de tranzit, cu o populație de sub 10.000 de suflete la ultimul recensământ, dintre care unii sigur sunt duși pă Spania sau pă Anglia? Chiar, pe unde o fi centrul? Unde s-ar putea bea o cafea?

La ieșirea din gară, dai de o stradă lată, pavată cu piatră cubică. O enormă casă în construcție pare că se holbează la tine cu sticla ei bulbucată a ușii din termopan alb. Dacă te oglindești în ea, te trezești replicat în 20 de pătrate cu sticla convexă, ca în sala oglinzilor mincinoase de la Praterul vienez.

Aveam să constat că e o modă nouă la mai toate casele oamenilor cu bani din oraș. Probabil, ca să te facă să te simți caraghios și insignifiant încă de la intrare, înainte de a le trece pragul.

Aerul miroase frumos a fum de lemne, așa că mă ghidez după el. Trec un pod de ciment peste un râuleț de cafea cu lapte și nimeresc între niște blocuri cenușii, de toată frumusețea.

Luminile de la ferestre încep să se aprindă timid. Oameni cu umeri adunați, zgribuliți de ploaia și de vântul subțire care tocmai s-a pornit, pleacă la muncă.

8.40. Un domn înarmat cu două plase mari încarcă lemne dintr-o stivă. Stă la etajul 4 și, da, așa cum am realizat cu groază, toate blocurile se încălzesc cu sobe de lemn individuale.

Deși e absurd de devreme pentru orice conversație, intrăm în vorbă. Are un puternic accent maghiar:

„Noi centrală n-avem, că oamenii n-o mai plătit și ne-o tăiat-o. În schimb, primarul ne-o promis că trage gaz. Țeava o venit, da’ s-o oprit la intrare în Hodin și cre’ că așteaptă să vină alegerile. De plătit, o plătit fiecare apartament 500 de lei. E greu să tăt cari la lemne, da cumva tre’ să trăim, n-avem ce face. O fost vremuri și mai rele.”

Mai încolo, unui cetățean nu-i pornește mașina. Aplecat, stă de ploaie sub capotă meșterind cu o șurubelniță la lanterna telefonului ținut între dinți. Se ridică și strigă cu capul dat pe spate: „Nuțiii, aruncă-mi un flacon de pepsi cu fundu’ tăiat!”.

La etajul 3 se deschide un geam luminat de bucătărie și, cu o precizie elvețiană, în iarba udă aterizează un pet pe jumătate retezat.

9.32. În centru dau de un loc uscat și călduț care vinde pâine și produse de patiserie. Beau ceai și cafea, încerc plăcinta dobrogeană. Nu are ce căuta în meniul acestui orășel care se pretinde „poarta de intrare în Munții Apuseni și în ținutul Țării Moților”.

Vânzătoarele, din plictiseală, își bârfesc colega din tura de după-masă: „- Tu, da Simona asta bagă câte 4-5 croasante odată. – Și ce, dacă-i plac? – Cum și ce? Doar te-ngreși. – Da-i grasă gata.”

După ora 10, orașul, cel mai mic din tot județul, începe să se anime ușor. Îți ia cam o oră să-l iei la purecat, la pas, stradă cu stradă. Încerc să dau și de domnul primar, dar portarul zice că vine doar mai târziu.

Spre disperarea mea, oamenii de la Electrica se apucă încetinel, parcă în slo-mo, să dea jos instalațiile de sărbători de pe stâlpi. Mare păcat, fiindcă centrul orașului, proaspăt refăcut, pavat și dichisit, arăta destul de fotogenic seara.

Chiar lângă biserica reformată, închisă ca toate celelalte biserici în care am încercat să pătrund, se află statuia lui Avram Iancu, eroul tragic al moților.

10.20. Peste drum se află Complexul Comercial Vlădeasa, fostul magazin universal de stat, un soi de mamut siberian înghețat și în timp, dar și la propriu.

Pe pereți, desenele abstracte de anii ’70 seamănă cu minimalismul celor preistorice, din peșteri. Printre haine ieftine și ghiozdane chinezești marca Huangxiago, cele două vânzătoare înfofolite ca niște neandertalieni își suflă-n pumni: „Dom’le, aici e frig ca-n beci, nu alta. Amândouă suntem răcite bocnă de o săptămână. Și stai, că avem o iarnă blândă. Da’ betoanele astea îți bagă un reumatism în oase…”

Afară, ploaia s-a oprit, în schimb s-a pornit vântul, iar cerul pare timid să se răzbune. Pe aripile vântului, printre străzile dosnice și cam pustii ale orașului, circulă nestingherită o manea cu versuri irezistibile, pe accente bănățene: „Mândruțo, m-ai deocheat / când la mine te-ai uitat / ai clipit de două ori / de era să mă omori”.

Merg călăuzit de sunet, gheboșat de frig. Muzica bubuie dintr-un magazin minuscul cu o ditai boxă la intrare, unde un cetățean aranjează frumos cd-uri pe un raft din lemn.

Pe ușă, un afiș cu două staruri locale de muzică populară: Suzana Toader și Felician Nicola. În geam, un afiș: „Vând Șoldani”, sub care scrie, cu pixul, „și purcei”, iar dedesubt, un număr de telefon.

Miroase a zi de târg. Fumul de mici și grătare confirmă. Ca să acopere muzica, omul urlă la mine: „Da, în fiecare marți e zi de târg. Mai demult veneam cu casete, acu’ oamenii vor cd-uri și dvd-uri. Azi mă tem că n-o să vând mare lucru. E mort orașul ăsta, nu mai sunt bani. Iar acum, după sărbători, e foarte slabă mișcarea. Pe ăsta care cântă îl cheamă Călin Crișan”.

Pe o stradă cu piatră cubică, paralelă cu șoseaua națională, la fel ca pe străduțele limitrofe, se întinde târgul, care cumva se amestecă cu tarabele piețarilor vânzând dovleac („Luați, e mai bun ca cremeșu’!”), tarhon în oțet, magiun, must sau miez de nucă.

Atmosfera e veselă și animată, iar oamenii, în ciuda vremii imprevizibile, povestesc tare și râd. Dilema hamletiană care bântuie târgoveții e „to nailon or not to nailon”, fiindcă poate ba să plouă, ba să bată vântul. Primul caz cere nailon, al doilea – nu.

11.15. Cu mișcări îndelung exersate, oamenii întind tarabe portabile, suporți de cort, rafturi, copertine de nailon, scot cutii de marfă din microbuze, în timp ce povestesc vrute și nevrute, mai toți estimând că va fi o zi complet ratată.

În ciuda acestei previziuni sumbre, comercianții nu par dispuși să se lase doborâți de depresie. Se vorbește amestecat: românește, ungurește și țigănește – tare, ca la Huedin, orașul celor vreo sută de palate țigănești, majoritatea goale, fiindcă locatarii lor bântuie prin Europa, cu preferință pă Irlanda.

Domnul Cornel a votat cu nailonul. În mica lui tarabă acoperită, totul e aranjat matematic. Îmi prezintă oferta cu profesionalism, apoi cade în reverii:

„Avem și țițo-nodrag, cum le zice la izmene, ciorapi groși de bumbac fără cusătură, numa’ 3 lei perechea, avem și maieuri la 7 lei, căciuli groase, pantaloni, haine de iarnă, numa’ clienți să fie.

Adevăru-i că nu mai îs iernile cum erau, s-o dat lumea peste cap. Io am fost cel mai mic dintre frații mei și purtam numa’ ce rămânea de la ei. Țin minte că meream la săniuș 5-6 ore și, când veneam acasă, pantalonii se făceau ca de tablă – stăteau singuri în picioare, așa înghețați erau.

Eram săraci, da’ era frumos, nu ne plângeam atâta, cum se smiorcăie azi oamenii. Primul lucru nou, numa’ al meu, l-am primit abia la 12 ani. Tata mi-o cumpărat o bască neagră, de-aia cu antenă, cum se purtau atunci.”

Trei tarabe vând grătare, cârnați și mici, iar concurența la plăcinte e mare. Plăcintăresele gătesc în rulote prin ferestrele cărora își scot capetele, povestind tare între ele.

Cu doi lei cincizeci poți alege plăcinte în ulei sau pe plită. Cele pe plită respectă tipicul din Apuseni, adică se rumenesc bine pe metalul încins, iar la final se ung cu unt și se pun în turnulețe. Am luat una cu brânză, absolut meseriașă.

O astfel de plăcintă la momentul oportun poate alunga orice tristețe, răci încălzirea globală și arunca în derizoriu deficitul monetar național. Ba chiar poate face din Huedin un oraș fabulos.

M-am bucurat că acest incredibil brand de plăcinte ardelenești se regăsește acum în meniul, de altfel complet lipsit de fantezie, al târgurilor tradiționale.

Adevărul e că, deși mic, Hodinul – cum îi zic localnicii – a fost mereu nu doar o poartă de intrare înspre Padiș, Beliș, Poiana Horea sau podișul Sălajului, ci și un fel de magnet pentru satele din jur.

Oamenii povestesc că pe vremuri nu se venea oricum la târg. Trebuia pregătire, era o aventură. Mulți veneau cu o seară înainte de pe văile și dealurile din Cluj, Sălaj și Bihor; dormeau prin șuri, prin satele din împrejurimi – Saula, Fild sau Sâncrai, apoi, dimineața, plecau devreme spre târg prin păduri, pe cărări numai de ei știute, sau se urcau în căruțe trase de boi.

12.40. Așa cum au estimat profesioniștii, din lipsă de clientelă și bani, târgul se sparge prematur. Doar muzica duduie nestingherită, de parcă totul ar merge strună: „Doctorița vine / Să mă facă bine / Ca soarele când răsare”.

Singurele tarabe animate mai sunt cele cu haine secănd. Cu prețul a două plăcinte poți cumpăra aproape orice – nădragi, geci, pături flaușate sau metri întregi de perdele.

Mai fac o vizită neanunțată primarului („A fost, da’ tocmai a plecat”), apoi aprofundez oferta localurilor, aflând următoarele: locul elevilor chiulangii amatori de păcănele și șaorme se cheamă Bar Tineret, locul cel mai fierbinte, dedicat șmecherilor, polițiștilor, afaceriștilor și bugetarilor pierzători de timp, se cheamă Bistro Regent, iar locul unde cică se mănâncă cel mai bine e o pivniță vag insalubră, numită Derby.

În ultimele două e plin ochi și nu poți respira de fum. Ca dovadă, pe ușa primului scrie „În acest local SE FUMEAZĂ!!!”, iar pe ușa celui de-al doilea, mesajul e și mai direct: „Local pentru fumători”. (Din nou, soarta e ironică: inițiatoarea legii anti-fumat, deputata Aurelia Cristea, e de loc din Huedin.)

Parcă văd că legea asta nouă va semăna cu legea picnicului, de care râd toți grataragiii amatori de foc în pădure.

Umblând pe această cale a pierzaniei, am mai aflat că localurile de păcănele, pariuri sportive și curse de câini prosperă, deși nimeni nu poate explica de unde au jucătorii bani. Un lucru e cert: clienții le iubesc.

13.40. Huedinul e genul de loc prin care treci de multe ori, dar nu oprești mai niciodată; cel mult, la benzinărie. Mai tragi cu ochiul din mers la palatele țigănești de la șosea, dar, presat de traficul intens, nu îți vine să tragi pe dreapta să te uiți mai atent.

Acum le-am luat la pas, înnoroindu-mă pe tot soiul de ulițe desfundate. Privite îndeaproape, palatele par mai părăginite decât din mers. În curți poți vedea merțane cu număr de Irlanda și pitbuli zgribuliți în lanțuri prea scurte. În rest, cam la fel: scări de marmură sparte, sticlă de-aia bulbucată la intrare și lei ofiliți pe coloanele impozantelor garduri din metal.

Cu capul dat pe spate, turistul poate observa o predilecție pentru acoperișuri albastre, floricele ornamentale și semne de euro, dolari și mercedes, toate sculptate măiestrit în tablă.

Pe frontispiciul unei case, sub cinci stele mari, scrie tot din tablă – Vila lui Grofu și Lina 2003, iar pe alta‚ Vila cea mai tare a lui Marcel și Lina 2010.

Radu, un „rechin” care face curse ilegale de taximetrie în oraș și în satele din jur, îmi povestește, rezemat de rabla lui de Rover, că nu e stradă în Hodin fără vilă țigănească.

„De tradiție, ei îs aurari, da’ nu prea se mai ocupă. Îs duși de obicei pă Anglia, la cerșit sau la ciordit, numai vara se mai întorc. Acolo stau mulți la un loc, pe ajutor social, apoi vin și sparg banii aici.

Pe unii dintr-un clan specializat în furturi din trenuri i-o umflat potera nu demult. Adormeau oamenii cu spray și-i robăleau. Cel mai tare clan e a’ lui Rostaș. Ăștia, dacă se întorc, o să ia orașul în primire. Sunt din ei și care lucră cinstit, da-s foarte puțini. Ăia-s cei mai săraci (râde).

Azi este ceva mormântare, toți îs duși la casa mortului. Cimitirul e uite-acolo, pe deal, dincolo de calea ferată. Chiar la bază e cimitirul evreiesc, că pe vremuri o fost mulți evrei p-aici.”

14.20. În cimitir, aveam să constat, odihnește somn de veci o bună parte din clanul Rostaș. Cel mai spectaculos mormânt, cu statuete de marmură și o imensă inimă cu flori, este al lui Mircea Adam alias Boby, mort la 20 de ani în Enfield, Irlanda.

Potrivit BBC, acesta ar fi fugit de poliție la un control de rutină. A abandonat Mercedesul la o barieră și a dat să treacă în fugă peste șine tocmai când venea trenul.

Povestesc cu administratorul cimitirului, un băiat tânăr: „Primarul nost s-o ocupat mult de cimitir, să fie frumos. O făcut aleile până chiar sus, unde poți întoarce mașina, o făcut și capela asta nouă. Mormântarea trebuia să fie la 1, dar poate fi și la 4, depinde când gată la casa mortului. Așa-i obiceiul la ei. Nu se grăbesc”.

Bătut de vânt și tot citind nume de pe morminte, urc până sus. De acolo, sub un cer nehotărât, se văd Apusenii – tocmai dincolo de orașul presărat ici-colo cu acoperișuri albastre. Văd și gara minusculă.

Mai că aș lua primul tren înapoi acasă, fiindcă am senzația că, oricât m-aș învârti, în acest loc nu se va întâmpla niciodată nimic notabil, în afară de curgerea banală a vieții cu bunele și relele ei, curgere pe care, din mersul mașinii pe drumul de Cluj-Oradea, n-o să ai niciodată șansa să o simți pe pielea ta, îndeaproape.

Apoi mă apucă o bruscă tandrețe cu privire la acest oraș mărunt, cu care m-am împrietenit, așa că decid să mai stau, poate, totuși, se ivește ceva.

15.05. Mă întorc, așadar, în centru, unde, într-o intersecție din spatele bisericii reformate, îmbrăcați în negru, povestesc fumând trei bărbați cu figuri de rechini în retragere. Luați împreună totalizează 13 dinți.

Încerc să aflu informații despre zonă, pensiuni, prețuri. În cele din urmă, după scena de teatru a negocierii în care clientul se preface că pleacă, decid, contra sumei de 15 lei („ce-i asta, dom’le, un pachet de țigări?”), să dau o tură până în Sâncraiu / Kalotaszentkirály, să văd cum arată o comună majoritar ungurească, unde turismul e cică la mare trecere.

Aflată într-o vale largă, la confluența unor dealuri domoale, comuna e într-adevăr foarte dichisită. Nu este nici o uliță neasfaltată, toate au nume și plăcuțe de identificare la intersecții, iar cam tot a treia casă oferă camere de închiriat.

Există locuri de cort și șuri tradiționale convertite în spații de cazare. Vara, aici te poți plimba pe trasee turistice marcate, însă acum totul pare într-o stare de hibernare, așteptând să treacă odată iarna asta. Dar e un loc de revizitat.

Șoferul zice: „Dom’le, jos pălăria cu primarul de aici, chiar dacă-i de la UDMR. Ce-i al lui i-a’ lui. Se vede că-i gospodar și-i pasă de comună. Cum se poate ca tot a treia casă să fie pensiune? E drept că vara vin foarte mulți de la Ungaria.”

15.45. Odată întors în oraș, iau din nou totul la purecat („Dom’ primar cre’ că nu mai vine”). Însă nu departe de centru, într-o curte largă dau peste Clubul Copiilor Huedin, de unde se aude, scârțâind timid, o vioară. Intru la fel, timid.

Doi băieți în uniformă de școală englezească decupată din Harry Potter studiază, cu figuri absorbite, un portativ. Al treilea se joacă pe clapele unei orgi electronice.

Povestesc cu Ioan Bota, director. E un domn cu părul alb și vorba domoală:

„Muzica e o pasiune veche de-a mea, care m-a dus alături de copiii din Huedin în 15 țări de pe 3 continente. În ’91 erau 45 de copii care cântau, acum încerc să refac Taraful ‘Nepoții Iancului’. Am dus o grămadă de copii de aici pe Valea Loarei și la Paris. Am ajuns cu cinci dintre ei la Casa Albă și la New York. Suntem șapte profesori aici, pe diferite specializări.

Avem și o campioană națională la judo, care are acum o sală a ei, unde ține antrenamente. Clădirea am obținut-o greu, după procese: a fost restaurant și acum e școală, un fapt ciudat, pentru că, de obicei, se cam întâmplă pe dos. Și ca să închei: mergeți în atelierul de sculptură a lui Fănică, ca să-l întâlniți pe omul la care îmi fac eu pălinca.”

Un domn simpatic, îndesat, cu capul rotund și cu ochi scăpărători, face poze cu telefonul la lucrările din atelier. Se întoarce și se prezintă ca la armată:

„- Nelu Mangău mă numesc și lumea îmi zice Pălincarășu din Fild. Ne putem împrieteni și pe Facebook. Io acuma plec la cursă, am venit numa’ să iau niște freze de la Fănică. Știți, io fac sculpturi din lemn, de-alea micuțe de le bag în sticlele de pălincă, ca să le înfrumusețez. Am apărut pe Agerpres, pe Youtube și am gătit cu Mircea Groza, îl știți?”

– Am auzit de el, da. Da’ înainte de a ne împrieteni pe Facebook, oare nu ne-am putea împrieteni acum?

– Ba da, cum să nu. Dacă vreți, haidați odată la mine acasă, în Fild, să vă arăt ce lucrez.

– Păi, vin acuma.

– No, foarte bine, haidați, că ne duce Fănică la autogară.

– Am întrebat vreo cinci persoane de autogară și toți mi-au zis că s-a desființat.

– Haha, i-ați căpătat pe ăi mai proști din tot Hodinu.”

Nu trece mult și mă trezesc într-un autobuz burdușit de elevi, navetiști și papornițe. Un moș se ceartă cu niște țevi groase de gard puse longitudinal pe culoar. La fiecare curbă, se rostogolesc ciocnindu-se cu zgomot („Uăăă, bată-vă să vă bată, că mult vă mai troncăniți”).

Peisajul se deschide frumos, iar satele stau aranjate în văile largi de parcă le ține cineva în palmă. Pe un deal, cu sănii de plastic albastre, doi copii se dau pe iarba udă. Elevii de liceu din autobuz îi arată cu degetul și fac mișto de ei pe muzica populară ce curge din boxe.

Gospodăriile cu porți sculptate din lemn au șurile în fundul curților, iar dincolo de ele se întind spre pădure livezi, viță de vie sau grădini.

Fildu are trei părți: Jos, Mijloc și Sus. Noi mergem în Fildu de Sus („Superior”, zice Nelu). Eugen Bara, noul meu coleg de scaun, frate cu sculptorul Fănică și absolvent de teologie la Sibiu, îmi povestește de ce e vestită biserica de lemn din comuna lor – e veche de 288 de ani, turla are 52 de metri și e considerată monument istoric. El cu fratele lui au sculptat poarta casei părintești, dar și iconostasul noii biserici din sat.

Vreau să le văd pe toate? Cum să nu. „Bine, atunci hai să mergem până dă Nelu de mâncare la animale.” În curtea casei lui Eugen, am dat peste cea mai tare sperietoare de ciori din tot ținutul.

„Ca să sperie mai bine ulii, i-am băgat paie pe mâneci. E atât de realistă, că unii oameni o salută, crezând că-s eu, care am ieșit să dau grăunțe la găini.”

16.20. Chelarul ne deschide bisericuța cu o cheie atipică, vârâtă printr-o gaură în ușă. Interiorul îmi amintește de cele două asemănătoare din Muzeul Satului din Cluj.

E o mică bijuterie din lemn, cu o pictură naivă foarte expresivă, din păcate în pericol mare de degradare, din cauza apei care pătrunde prin acoperișul de șindrilă.

Ronțăit de ciocănitori, acoperișul ar trebui schimbat de urgență, doar că sărăcuța biserică trebuie să mai aștepte, fiindcă fondurile europene accesate sunt destinate specific unei alei pavate și unei camere de primire a turiștilor. Dacă nu se intervine rapid, s-ar putea ca presupușii turiști să nu mai aibă ce vedea.

În ograda lui Nelu mișună animale într-o fraternitate edenică: curci, găini, câini, pisici. În poiată are bivolițe, vaci, purcei, oi și capre. În fundul curții, chiar lângă râu, e pălincăria care l-a făcut celebru.

„La 50-52 de grade o fac de obicei. Să fie tare, da’ să nu te ardă pe grumaz.”

„Haidați să vă arăt atelierul. Aici sunt sticlele, am freze și un mic abriht, tot felul de scule și lemne. No, e dezordine, ca-n orice atelier. Acuma lucrez la un proiect mai greu. Cineva mi-a dat temă să fac un excavator.

Am făcut fântâni simple, fântâni cu cumpănă, scări, te miri ce, da’ excavator, nu. Le fac din ulm, cireș, dud, prun și paltin și montez de câteva ori înainte de a le băga în sticlă. N-am nici un secret. Cu doi electrozi de sudură lucrez. Cu unul înțep lemnul, cu celălalt montez.

Așa ceva îți poate plăcea numa’ dacă-ți place răbdarea, altfel nu. De trei lucruri ai nevoie: știința (arată spre cap), conștiința (arată spre inimă) și răbdarea (arată cu degetul în sus). Cea mai importantă e răbdarea în orice lucru. No, haidați în casă să îmbucăm ceva. De la mine nu pleacă nimeni neominit. Lucică, adă niște pită de casă, că doar suntem la țară.”

Nelu pune pe masă telemea de bivoliță, slană groasă cu striuri de carne și cârnaț afumat. Lucica stă pe o laviță lângă două pisici. Printre înghițituri, aflu și perspectiva ei:

„Mai mult seara lucrează, după ce terminăm cu treburile din gospodărie. Atunci când le montează, trebe lăsat în pace, altfel se inervează și le sparge. O chiar spart vreo două. Ne-am dat seama că există oameni care transmit energii negative. Cum apar, cum nu îți mai iese nimic. Trebe’ avut grijă cu ei. V-am pus aici la pachet brânză, slană și pită, să nu plecați ca de la casă pustie.”

17.10. Nelu îmi face rost de o ocazie, contra unei sticle de pălincă cu o fântână în ea. Dacă nu se ivea șansa asta, înnoptam în Fild. Ne despărțim de parcă ne-am ști de mult. Da, sigur că o să-i trimit niște poze pe Facebook.

Așadar, iată-mă din nou la barieră în Huedin, orașul care, fără să o știe, m-a înfiat pentru o zi. La gară aflu că există un tren privat care vine în juma’ de oră. Mai am timp să îmi iau rămas bun de la acest loc.

Peste blocurile între care am aterizat azi dimineață se lasă lumina albastră a înserării, iar râul Domoș pare de argint. În centru, luminile de sărbători nu se mai aprind, iar traficul se intensifică. Oamenii umblă fără grabă, ca niște umbre prin Hades. Unii cară lemne cu plase de rafie.

18.50. În cele 12 minute de mers la pas de la gară spre casă am timp de reflecție. Din puzderia de dialoguri, senzații, gusturi și imagini la care am fost expus în ultimele 12 ore, se desprinde o întrebare:

„Oare cum ar fi fost ziua de azi dacă, speriat de ploaie, alegeam să nu mi-o petrec pe drum?”